Imperiul Pisicilor al lui Alex Tocilescu îți arată cum felinele îl dau gata și pe Dumnezeu

Sunt șanse destul de mari să-l cunoști pe copywriterul Alex Tocilescu de pe Facebook, unde-ți explică pe șleau problemele României și postează meme-uri cu propriile pisici. Sau, dacă trăiești pe fața întunecată a Internetului, probabil îl știi de la Mircea Badea, care face spume de fiecare dată când postează Tocilescu ceva, că e „corporatist publicitar".

Tot el a lansat piesa aia cu Simona Ionescu, e probabil cel mai activ președinte de bloc și a avut un tată care a fost urmărit de Securitate, al cărui dosar l-a citit. Probabil că de-asta nici nu-l place Mircea Badea.

Ce poate nu știai despre el, e că își folosește talentul ăla pe care-l apreciezi în postări și-n literatură, de mai bine de câțiva ani. Al patrulea volum scris de Alex se numește Imperiul Pisicilor (apare la Polirom) și, înainte să zici că l-a lovit toxoplasmoza, e bine să știi că toate sunt o formă de comentariu social fin asupra naturii umane, cam la fel ca postările lui cu pisicile. E un compediu de povestiri în care găsești orice, de la pisici care vorbesc cu extratereștri despre propria lor superioritate la Dumnezeu care și-a pierdut mâța și o vrea p-a lui Tocilescu.

Dacă ești curios să vezi ce scrie, ți-am ales cel mai VICE fragment din cartea lui Alex, unde reușește să arunce miștouri despre naționalismul exagerat al românilor printre discuții despre spermă - un loc potrivit pentru iubirea fictivă de patrie prin care unii își ascund, de fapt, frustrările:

Muzica: TV On The Radio – „ Happy Idiot "

Mihai își văzu pentru o secundă reflexia în plexiglasul care acoperea instrumentele de bord. Arăta destul de ridicol așa, plutind în imponderabilitate cu casca de astronaut pe cap și cu pula sculată. Se întinse puțin și înșfăcă chiloții lipiți de tavan. În capătul celălalt al modulului, Brittany, astronauta americană, urmărea cu gura un norișor de spermă. Se apropie de el și norișorul pătrunse încet și pașnic în gura ei, ca o navă spațială din „Războiul Stelelor" care aterizează într-un hangar. Brittany înghiți sperma, se strâmbă și izbucni în râs. Mihai se liniști; preț de un minut, se întrebase cum ar fi fost dacă Centrul de Control ar fi deschis pe neașteptate o transmisiune și l-ar fi văzut cu pula în gura lui Brittany și așa mai departe.

— Nu înțeleg de ce n-ai înghițit-o din prima, zise.
— Am vrut să văd ce se întâmplă, spuse Brittany.

Mihai dădu ochii peste cap, apoi adună hainele din aer și se îmbrăcă destul de stângaci, pentru că nu era decât a treia zi în spațiu și nu se obișnuise încă cu lipsa gravitației.

— Oricum, nici eu nu înțeleg de ce ți-ai pus casca pe cap, zise Brittany.

*

Plecarea lui Mihai în spațiu fusese un prilej de mândrie națională; televiziunile își întrerupseseră programul pentru această știre, Dumitru Prunariu lăcrimase puțin într-o emisiune, povestind ce mișto fusese în spațiu la vremea lui, cum se vedea Pământul, câți cai-putere avea motorul rachetei și alte de-astea, iar prim-ministrul îl felicitase pe Facebook și chiar îl tăguise; textul zicea: „Sunt mândru că Mihai Galeș va deveni al doilea român în spațiu, ducând astfel numele României nu doar peste hotare, ci chiar în cosmos! Felicitări, Mihai, și mult succes!". Evident, nimeni nu-și bătuse capul să remarce că Mihai era român doar după tată și se născuse în America, unde de altfel își și petrecuse întreaga viață. Totuși, faptul că vorbea (destul de stricat) românește era pentru toți românii o dovadă de netăgăduit a românismului său și, cum uneori chiar și el se simțea puțin român (de obicei la Olimpiade), Mihai nu simțise nevoia să se dezică de țara în care nu fusese decât de patru ori în cei 29 de ani pe care îi număra. Taică-său, infinit mai mândru decât el de apartenența la un popor sărac și îndepărtat, îi dăduse chiar și un tricolor ca să-l fluture în spațiu, dar Mihai îl uitase acasă.

În schimb, fluturase pula, poftim.

*

În afară de ei, în stația spațială mai erau un austriac, doi chinezi și trei ruși, toți ocupați cu cine-știe-ce experimente care pe Mihai, ocupat cu propriile experimente (ceva cu grâne, era biolog), nu-l interesau câtuși de puțin. Totuși, se cunoșteau, mai schimbau un „Bună ziua", un „Bună seara", așa că, în momentul în care intră în sala de mese (adică patru scaune în care puteai sta prins cu o centură de siguranță) și găsi înăuntru doi tipi pe care nu-i mai văzuse niciodată, Mihai se miră.

— Voi când naiba ați sosit? întrebă.
Nu-i prea păsa lui de așa ceva, dar știa că după venirea lui nu mai urma multă vreme nici o lansare.
— Acum, zise unul dintre bărbați. Eu sunt Pierre.
Mihai îi scutură mâna cam molatecă.
— Mihai, zise.
— Claudius, spuse celălalt bărbat.
— Mihai, repetă Mihai conform obiceiului său.

Apoi se gândi că Claudius e un nume ciudat, dar poate că omul era portughez sau ceva, și așa s-ar fi explicat. Privi către bluza bărbatului, unde ar fi trebuit să fie un ecuson cu un steag, dar nu era nici unul. Pierre îi surprinse privirea.

— Noi venim din partea cealaltă, explică.
— Canada? întrebă Mihai.
— Nu, spuse Pierre.
Părea stânjenit și încurcat, și se scărpină scurt în barbă.
— Nu, din partea cealaltă, zise arătând cu mâna într-o direcție.
— Din modulul de întreținere? întrebă Mihai nedumerit.
— Nu, zise Claudius.
Mihai realiză că Claudius era blond, și că deci ar fi putut să vină dintr-o țară scandinavă; nu de altceva, dar și pe tatăl vitreg al lui Hamlet îl chema Claudius, și ăla era danez.
— Scuză-ne, poate că ar fi trebuit să explicăm mai clar, zise Claudius, noi nu venim de pe Pământ, venim din partea cealaltă a Universului.
Apoi, citind corect deruta de pe fața lui Mihai, continuă:
— Nu suntem astronauți. Suntem ceea ce voi numiți, pe bună dreptate, extratereștri.
— Aha, zise Mihai.

Înțelesese ce spunea Claudius, și i se părea și foarte posibil să fie adevărat; de ce nu, la urma urmei? Totuși, încă nu știa cam ce ar fi trebuit să facă în situația asta; să sară la ăia doi și să-i bată, să dea alarma, să stea liniștit și să mănânce un iaurt? În mintea sa se perindau diverse alternative, fără ca vreuna dintre ele să fie mai ademenitoare decât celelalte. Până la urmă se plictisi să gândească și făcu ceea ce îi dică firea: deschise iaurtul și băgă o linguriță în el. O mâncă, apoi mâncă încă una, și încă una, și regretă că n-avea și o chiflă.

— Și? întrebă.

Cei doi extratereștri respirară întru câtva ușurați. Era destul de evident că nu erau atât de evoluați încât să fi știut dinainte cum avea să reacționeze Mihai. Erau chiar destul de asemănători cu oamenii, într-un fel trist, își zise acesta.

— Venim de pe Glapsts, zise Pierre. Mda, n-ai cum să fi auzit de ea, dar… Ei, asta e planeta noastră. Și am venit aici ca să vă… sau ca să te… ca să…
Părea că nu știa cum să zică ce avea de zis, așa că Claudius continuă în locul lui.
— O să fiu scurt, nu putem sta prea mult, că n-avem prea mult combustibil în navă și trebuie să ne întoarcem cât suntem încă deasupra feței ăsteia a Pământului.

Aha, zise Mihai, cumva bucuros să afle că extratereștrii nu erau mult mai evoluați decât oamenii nici în ceea ce priveşte tehnologia.

— Și pe planeta noastră avem o problemă: am devenit infertili.
— Auăleu! făcu Mihai sincer îngrijorat.
— Chestia e că noi mai avem spermă congelată cât să facem vreo 20.000 de copii, dar după aia se cam termină, cu toate că putem folosi fiecare spermatozoid în parte.
— Mișto, comentă Mihai.
Ca biolog, i se părea destul de interesant.
— Și am venit să vă rugăm să ne dați niște spermă, zise Claudius.
— Nu înțeleg de ce n-au trimis niște gagici, zise Mihai.
Apoi, observând schimbul de priviri dintre cei doi extratereștri, continuă:
— Ei, nu în sensul ăsta… dar e cumva mai… mai drăguț să îți ceară două femei spermă… decât doi bărbați.
— A, zise Claudius. Mda, nu ne-am gândit la asta… În fine, am venit fix aici, pe stația spațială, din mai multe motive: economisim combustibil, că nu trebuie să decolăm de nicăieri, și în plus voi, astronauții, ați făcut o grămadă de teste și sunteți probabil sănătoși tun…
— Cele mai bune specimene ale speciei, râse Mihai, amintindu-și de ceva ce citise pe un site de știri din România.
Extratereștrii nu râseră, dar nu puteai să te aștepți de la ei să aibă și umor, se gândi Mihai.
— În plus, am vrea să nu se afle pe Pământ despre noi. Adică… probabil că ar fi cam zdruncinător pentru omenire să afle că mai suntem și noi pe undeva…
— Înțeleg, zise Mihai. Deci vreți să vă dau niște spermă și să nu zic nimănui că ați fost aici.
— Ar fi foarte drăguț din partea ta, zise Pierre.
— OK, spuse Mihai.
Acum îi părea rău că risipise mai înainte sperma aia cu Brittany; probabil că de data asta o să producă mult mai puțină. Pe de altă parte, se bucură că extratereștrii dăduseră tocmai de el, pentru că avea dubii că ceilalți astronauți ar fi reacționat atât de înțelegător. Se dezbrăcă din nou și începu să-și frece pula.
— În ce o puneți? zise.

Pierre scoase un recipient. Era un recipient mic, și lui Mihai i se păru destul de stupid să bați atâta drum ca să iei doar câteva grame de spermă. Dar, mă rog, asta nu era treaba lui. Luă flaconul într-o mână și continuă să-și frece pula cu cealaltă. Politicoși, cei doi extratereștri se retraseră puțin, iar Mihai închise ochii și își imagină că este în mașina lui, un Oldsmobile vechi, pe malul unui lac de lângă casa părintească din Oregon, și că o fute în gură pe bancheta din spate pe o fată cu care fusese cuplat în liceu, și pe care de fapt nu o futuse în gură pe bancheta din spate a unui Oldsmobile, ci în vestiarele stadionului de fotbal american al școlii sale. Dar fantezia asta era mai romantică.

Mihai ejaculă în flacon, îl închise și îl întinse către cei doi extratereștri. Aceștia ezitară un moment, apoi întinseră amândoi mâinile. În cele din urmă, Pierre luă flaconul.

— Mulțumim. Mulțumim foarte mult, zise. Îți suntem inimaginabil de recunoscători. Nici nu poți realiza ce mult înseamnă asta pentru rasa noastră!
Mai că îi dădeau lacrimile, ceea ce lui Mihai i se păru totodată înduioșător și ridicol.
— E OK, zise. Plăcerea mea.
Pierre începu totuși să plângă, așa că Claudius îl luă de umeri și porni cu el către ieșirea stației spațiale.
— Mii de mulțumiri, zise și el.
Lui Mihai i se păru că și lui Claudius i se pusese un nod în gât. Ce sensibili sunt și extratereștrii ăștia! își zise.

Cei doi extratereștri se urcară în nava lor, care semăna cumva cu o Toyota hărtănită și de trei ori mai mare decât una normală, îi făcură cu mâna lui Mihai prin hublou și porniră în direcția opusă Pământului. Mihai se uită după ei până când nu mai văzu decât un punct argintiu transformându-se într-un punct negru. Apoi se întoarse la masă, luă iaurtul pe care îl lăsase să plutească prin aer și continuă să îl mănânce. După care realiză că undeva, pe o planetă îndepărtată al cărei nume deja îl uitase, aveau să se nască timp de multe, multe secole numai copii făcuți din sămânța lui. „Din sămânță de român", cum scrisese un poet din Giurgiu într-o odă adresată lui Mihai, pe care acesta o citise uimit și câtuși de puțin onorat.

Și, fără nici un motiv anume, la gândul ăsta izbucni în râs.