Motto:
It is difficult to get a man to understand something when his salary depends upon his not understanding it – Upton Sinclair
Videos by VICE
Fac parte dintr-o generaţie confuză, care s-a născut într-o lume şi care acum trăieşte în alta. O lume în care avantajele de altădată s-au preschimbat în dezavantajele de acum şi invers. Au trebuit să treacă ani buni şi să ajungem pe picioarele noastre, ca să conştientizăm asta. Unii se bucură de societatea actuală, alţii o regretă pe cea dinainte. Dar, momentan, indiferent de ce-ți dorești, realitatea este cea care este. Iar pentru a te integra, pentru a supravieţui mai bine şi pentru a evolua, când regulile se schimbă şi tu trebuie să faci la fel. Nu ai de ales.
Cu toate acestea, oricât de mult s-ar schimba lumea din afară şi tu odată cu ea, unele lucruri trebuie să rămână neschimbate înăuntrul nostru. Altfel, riscăm să ne-o luăm pe coajă. Fiecare în parte şi ca naţiune.
Ceauşescu a fost, pentru cei care-au uitat, un nene care a ţinut sub papuc naţiunea românească. Vreo două decenii a avut-o la cheremul lui. Bătea din degete şi patrioţii vremii alergau ca nişte chelneri de ispravă să-i pună pe tavă ce-şi dorea. Câteodată nici nu ştiau ce voia clientu’ nostru, stăpânu’ nostru şi atunci inventau ei nişte dorinţe, pe care îşi imaginau că şi le-ar dori acesta îndeplinite. Şi Ceauşescu, zice-se, ducea ţara spre prăpastie. Iar oamenii se buluceau inconştienţi să se arunce în ea.
Însă a intervenit istoria şi Ceauşescu a plecat.
Da, aşa se întâmplă mereu. Oamenii, buni sau răi, vin şi pleacă. Şi tu vei pleca. Dar, cât stai, ce faci? Că, ni se repetă iar, ne îndreptăm în continuare spre prăpastie. Şi, dacă tot facem asta hotărâţi şi conştienţi, întreb: oare cetăţeanul mai are vreo responsabilitate? Şi dacă are, de ce nu o aşează de-a curmezişul prăpastiei?
Rezistenţa în absenţa alternativei este o iluzie. De acord. Nu toată lumea poate fi Havel, Mandela sau chinezul care s-a opus tancurilor în Tien an Men. Darnu este rău că oamenii nu sunt la fel. Nu este rău nici faptul că, deşi avem o limbă comună, nu avem un limbaj comun şi mai ales o sensibilitate comună. După cum nu este rău nici că prostia nu poate fi eradicată. Există mulţi proşti, dar aşa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut. Întotdeauna anchiloza intelectuală a uriaşei mase de manevră furnizată de populaţie a fost şi va fi exploatată.
Dincolo de asta, problema nu este existenţa lor. Astfel de specimene vor prolifera întotdeauna la scară. Problema e a celor care, reclamând lipsa unor Havel, fie se consideră prea mici să înfrunte tăvălugul unui sistem impersonal, fie îşi amenajează nişte scuturi protectoare, care funcţionează pe dinăuntru ca nişte veritabile dispozitive de respingere a oricărei iniţiative personale în spaţiul civic.
Faptul că refuză să ia o poziţie tranşantă e, hai să zicem, de înţeles. Ce irită în această atitudine e aşteptarea pasivă ca alţii să înfăptuiască, în locul lor, ceea ce ei doar ştiu că trebuie să se facă şi cârcoteala continuă că foarte puţini se încumetă să lupte pentru nemulţumirile care-i macină pe ei. La fel de iritantă e concluzia lor dezabuzată că niciodată acest popor nu se va lepăda de infirmităţile sale. Ei, fără îndoială, nu au nicio vină pentru aceste defecte ereditare ale neamului. Dimpotrivă. Acasă, între prieteni, proclamă viguroşi necesitatea unei restaurări a mentalităţii naţionale, decretează zi de zi imperativul unei ere Meiji româneşti. Un salt în conştiinţa poporului, de la Evul Mediu la principiile lui 1789. Şi se miră că nimeni nu face ceea ce ei ştiu că trebuie făcut. Dar, de fapt, nici asta nu-i surprinde prea mult. Îşi cunosc bine concetăţenii. Până la ultima fibră. Toţi o apă şi-un pământ. Toţi nişte laşi. Toţi nişte struţi. Un popor născut cu complexul martiriului, căruia îi place să sufere. De aceea va pluti în derivă, de aceea aici nu se va naşte un Havel. Fiindcă l-ar putea elibera de acest complex. Şi atunci el, poporul, cum şi-ar mai permite luxul suferinţei?
Eeeeeee?
În împărăţia verdictelor şi a reţetelor de redresare naţională, indivizii ăștia sunt la ei acasă. Nu numai că sunt convinşi de fiecare plăsmuire a minţii lor, dar se poartă ca şi cum simplul motiv că ei ştiu care-i problema cu ţara asta e o dovadă în sine a statutului lor de cetăţeni impecabili în interiorul acestei ţări.
Iar dacă faţă de prezent sunt ceva mai timoraţi în a face ceva concret, au în schimb curajul să se revolte retroactiv împotriva celor care i-au călcat în picioare în trecut. Fiindcă Ceauşescu a murit, nu au nimic împotrivă să-l considere un tiran şi să dea cu el de pământ. Fiindcă regimul comunist a apus, nu au avut nimic împotrivă să-l înfiereze. Şi, normal, nu e nimic rău în asta. Să-i pui la zid e un act de decenţă istorică.
Dar culmea e că, destui dintre curajoşii care se revoltă împotriva laşităţii unui popor care n-a avut curajul să-i dea cu tifla cruntului tiran sunt aceiaşi care, astăzi, confruntaţi cu alt gen de abuzuri, mai subtile, dar nu mai puţin scandaloase, au acelaşi tip de reacţii pe care-l reproşau celor din vremurile comuniste. Iar asta e niţel cam dubios. Pasivitatea şi indolenţa sunt la fel de condamnabile, iar curajul nebunesc al celor care repetă ca pe-o rugăciune plicticoasă că ne merităm soarta şi condamnă numai ce e mort, ignorând ce se petrece în prezent, are tot atâta consistenţă cât a luptătorilor dedicaţi cauzelor sociale de pe site-uri.
Şi, atunci, aş întreba: dar tu de ce nu vrei să fii propriul tău Havel? De ce preferi să caşti ochii-n zare o viaţă-ntreagă în aşteptarea lui Godot-salvatorul-drepturilor-tale, în loc să-ţi arunci privirea în oglindă şi să descoperi că nebunul din Tien an Men zace adormit în tine şi trebuie doar să-l zgândări oleacă?
Eeeeee ?
Am citit undeva că circumstanţa dezvăluie caracterul. Că individul reuşeşte să pară un cetăţean model câtă vreme viaţa îl fereşte de hotărâri dramatice. Şi că, cu cât va petrece mai mult timp bine înfipt în cochilia sa, din care nu va ieşi decât pe vreme frumoasă, cu atât mai puţine vor fi situaţiile ce-i vor periclita imaginea despre sine.
Dar, mai zicea acel cineva, se mai întâmplă uneori ca un element de neprevăzut să-l pună faţă în faţă cu adevăratul său caracter. Şi atunci înţelegi cum e. Un om sau o insectă zburătoare de greutate neglijabilă care fecundează scaieţi şi trandafiri ofiliţi. Sau poate nu înţelegi deloc.
Pentru că nu e nimic de înţeles.
Pentru că există atâtea teorii contradictorii şi atâţia specialişti care ştiu cum stă treaba, încât îţi va fi întotdeauna foarte greu să ştii dacă gestul tău, oricât de generos şi bine intenţionat ar fi, a meritat sau nu să îl faci.
Una peste alta, suntem doar ce alegem să fim. Fiecare în parte şi ca naţiune, că ne place sau nu, toţi împreună.