Iubitul meu a încercat să mă omoare și a făcut o singură zi de pușcărie pentru asta

„N-are cum să spargă ușa cu bolțurile astea”, a șoptit prietena mea, în timp ce bărbatul care fusese iubitul meu timp de un an mai dădea un picior în ușa apartamentului meu.

Fusesem barmanițe împreună și-i mărturisisem adevăratul motiv pentru vânătăile de pe fața mea, pe care încercasem degeaba să le acopăr cu fond de ten.

„Trebuie să-l părăsești”, mi-a zis. „Stau eu cu tine până se liniștesc apele.”

Dar a fost o iluzie. Când a cedat ușa, Vic a intrat ca tancul și-a smuls-o din calea lui, înainte să mă târască pe mine de glezne trei etaje în jos pe scări. În timp ce mă suceam și mă zvârcoleam, în încercarea de a mă apuca de ceva – de orice – m-am lovit la față de mai multe ori pe treptele de ciment.

„Muistule. Chem poliția”, a urlat prietena mea. Până am ajuns la mașina lui, nu mai aveam cu ce să lupt. M-am prăbușit înfrântă în scaun. Odată ce-am ajuns la apartamentul lui, nu mi-au trebuit decât vreo câteva îmbrânceli ca să ajung din nou în locul unde sperasem să nu mă mai întorc niciodată.
„Dacă muista aia cheamă poliția și mă arestează, o omor și pe mă-ta și pe sor-ta, imediat cum ies”, a spumegat el. „Și-apoi vin după tine.”

O parte din mine sperase că prietena mea a sunat la 911, dar mă temeam pentru ea – și pentru familia mea.

A venit și bătaia-n ușă.

Citește și Ce faci când fostul tău violent își găsește o nouă iubită

Vic a oprit curentul de la cutia de siguranțe și m-a pus să mă bag sub pătura de pe patul în care zăceam. „Te-am avertizat”, mi-a zis, și mi-a arătat pistolul. Metalul reflecta razele de lună care se strecurau printre jaluzele.

N-a reușit să-i aburească pe polițiști să nu intre.

„O, doamne”, a zis unul dintre polițiști când a pus lanterna pe mine. Vic nu mă lăsase să mă spăl sau să mă uit în oglindă. „Mai bine mă lași pe mine”, mi-a zis, și m-a tamponat cu o cârpă peste umflăturile dureroase de la contactul cu scările.

„A sunat prietena ta”,  a spus polițistul tânăr. „Ne-a spus că ești în pericol. Poți să ne spui ce-ai pățit la față?”

Mi-am tras pătura peste bărbie. „Am căzut.”

„Vrei să vii cu noi?”, m-a întrebat al doilea polițist. „Poate să se uite cineva la chestia asta?

„Sunt bine”, am zis, în speranța că gagică-miu o să fie de acord. După o pauză lungă, ambii polițiști au oftat. „Suntem aici pentru tine”, a adăugat unul dintre ei înainte să plece. „Sună-ne, dacă ai nevoie de noi”.

Mai târziu aveam să aflu că în majoritatea statelor, forțele de ordine sunt obligate să aresteze suspecții de abuz. Dar în noaptea aia m-au lăsat singură, iar mie mi-era prea frică și eram prea confuză ca să-mi pledez cazul.

Citește și Cele mai dubioase lucruri pe care oamenii le-au făcut după o despărțire

Povestea mea de dragoste cu Vic începuse cu un an înainte. L-am cunoscut la una dintre petrecerile pe care le dădusem cu colega de cameră în complexul nostru de locuințe exclusiv pentru femei, la Universitatea de Stat din Illinois, a doua zi după ce făcusem 21 de ani. Era jucător de fotbal și era un musculos de 1,75m și 97 de kilograme, cu ceas de platină și cercei cu diamante, care-l făceau să arate ca și cum urmează să joace într-un clip hip-hop. Colega mea de cameră era în limbă după el, așa că, din loialitate față de ea, mi l-am scos de pe radar.

„Vic a întrebat dacă poate să-ți facă curte”, mi-a zis ea într-o seară. „Cine vorbește cu «să-ți facă curte»?”, am râs eu. Eram în noul mileniu; dacă spuneam ceva de genul, era „să ne-o ardem”.
I-am refuzat oferta, dar pe parcursul săptămânii care-a urmat, îl găseam pe omul ăsta, sosie a lui Usher cu față de copilaș, în fața casei, cu Mustangu lui negru decapotat și cu Luther Vandross și Teddy Pendergrass tunând din sub-woofer-ele enorme de la el din portbagaj. După două săptămâni de insistențe din partea lui, am acceptat să ieșim la cină și o partidă de mini-golf.

„Arăți incredibil”, mi-a zis, când a deschis portiera. Vic era cool pe stil vechi: cumpăra flori și le spunea „sărutmâna” chelnerițelor. Toate mișcările lui păreau scoase dintr-un manual pentru gentlemeni. La câteva săptămâni după întâlnire, mi-a oferit un telefon cu LCD color din prima generație. „Ți-am luat un număr nou”, mi-a zis. „Te deranjează prea mulți pe ăla vechi.”

Prietenii au început să-mi observe noua garderobă – adidași scumpi, haine de blană și-un Jaguar la mâna a doua, plus faptul că, brusc, păream să fiu din altă lume decât aia în care scurmam prin SH-uri și ridicam non-stop pernele de la canapea ca să găsesc mărunt pentru autobuz. „Să ai grijă cu ce-o să vrea la schimb”, mi-au spus mai mulți. Dar le-am ignorat îngrijorarea, pe care-am confundat-o cu gelozie.

Nu-mi mai dăduse nimeni niciodată atâta atenție. Eram al cincilea copil din șapte, eram obișnuită să mi se dea de bogdaproste și să mă chinui să mă fac auzită. După ce părinții mei au divorțat și mama a devenit alcoolică, am fugit de-acasă, am fost arestată la 15 ani pentru că furasem o mașină și-am fost plasată în grija statului. Am sărit de la un centru de reeducare la altul până la 19 ani.

Citește și Fostul meu iubit, violatorul

După ce-am reușit să intru la facultate, a devenit un chin să mă-mpart între muncă și cursuri. N-a fost nevoie să mă convingă Vic să fiu fata lui – și numai a lui. Mi-era comod să zac cu el în patul lui în formă de sanie, în timp ce el îmi spunea chestii gen: „De-acum eu sunt familia ta.”

Ce nu mi-am dat seama e că Vic mă izola de prietenii mei, un comportament tipic pentru abuzatori și-un semnal de alarmă pe care l-am confundat cu afecțiunea. Vulnerabilitatea mea mă făcea o țintă excelentă pentru orice bărbat care vrea să-și controleze partenera. La momentul respectiv, însă, mi se părea adorabil că vrea să fie centrul universului meu. 

În plus, ce nu știam era că-i spune aceleași lucruri și altei fete.

„Nu pot să aleg între voi două”, mi-a zis când l-am întrebat de asta, plânsă și rănită. „Atunci eu plec”, i-am zis.

Dar n-a fost așa ușor: iubirea noastră era o dependență pentru amândoi. În zilele bune, când cânta balade siropoase de iubire, îmi spuneam că furia lui e doar o etapă și că dacă-l copleșesc cu destulă iubire, o să redevină cum a fost. În zilele rele, mă refugiam în cocaina și iarba pe care le vindea el, ca să pot să cred că situația nu-i atât de nasoală.

Vic îmi demontase independența și mă transformase într-un obiect pe care-l poseda. Ca majoritatea abuzatorilor, era lipsit de empatie. Sentimentele mele nu însemnau nimic pentru el și n-aveam cum să prevăd ce-o să le declanșeze. Eram obsedată să-i fac pe plac, chiar dacă știam că greșește. Mai târziu aveam să aflu că asta se cheamă relaționare pe fond de traumă și că multe dintre femeile care suferă abuzuri devin dependente emoțional. Dansul ăsta cu diavolul era o chestie pe care-o făceam împreună cu Vic. Cruda ironie e că simțeam că am la fel de multă nevoie de el pe cât pretindea și el că are nevoie de mine.

Am încercat să cred chestia asta mai bine de un an. Dar într-o dimineață, în timp ce împătuream rufele, cum mi se spusese să fac, m-am surprins în oglindă și mi-am dat seama că silueta mea medie, pe vremuri, se topise într-un XXS fantomatic. Atunci am știut că trebuie să scap: mă pierdusem și dacă nu schimbam nimic, riscam să mă pierd de tot.

Nu mi-am luat niciun bagaj, m-am dus la cursuri ca de-obicei și mai târziu m-am dus la un motel de pe autostradă ca să dorm. N-aveam niciun dubiu c-avea să-și petreacă toată noaptea cutrerierând parcările în căutarea mașinii mele, care-avea număr nou de leasing, pentru care mă obligase să semnez.
Mi-am scos bateria din telefon, pentru că mă temeam c-o să dea de mine sau c-o să cedez și-o să-i răspund. Când mi-am verificat mesajele de la un telefon cu plată, mi-am găsit mesageria plină de amenințări. „Curvo, te omor, în pula mea, dacă te găsesc înainte să vii tu singură acasă!” În ultimele câteva promisese că se omoară și el.

Citește și Viața bărbatului care uită cum arată prietenii și iubita ta, după câteva secunde

După ce-am dormit în mașină o săptămână, m-am bucurat să aud un mesaj mai optimist. „Hai să fim oameni civilizați”, mi-a zis. „Ne vedem în campus și-ți dau lucrurile.” Nu-mi permiteam să-mi cumpăr alte manuale, așa că am fost de acord să ne vedem și m-am gândit că încheierea asta o să ne facă bine amândurora.

„Ia-ți lucrurile”, mi-a poruncit Vic, și-a arătat din cap către sacul de gunoi de pe bancheta din spate. Când m-am aplecat după ele, prin scaunul din față, m-a tras de coada mea împletită lungă și m-a dat cu capul de consola mașinii. A demarat în trombă din parcare, în timp ce mie-mi zburau picioarele prin aer.
Vic m-a târât în apartamentul lui – pe drum mi-a spart capul cu clanța de alamă. Pentru că între timp ajunsesem să văd ca prin caleidoscop, mi-a luat o clipă să disting sângele de pe cămașa mea de raza roșie a laserului proiectat de pistolul lui cu infraroșu.

„Dezbracă-te!”, mi-a ordonat. M-am dezbrăcat la piele și mi-am zis c-o să mor de mâinile care altă dată mă mângâiaseră.

În timp ce Vic a răsucit două umerașe de sârmă și-a făcut din ele cătușe, mi-am dat seama că se apropia ora la care trebuia să plece la antrenamentul de fotbal.

„N-am avut niciodată de gând să plec”, am mințit.

Dacă rata antrenamentul, la meciul următor trebuia să stea pe tușă, ceea ce i-ar fi afectat imaginea de băiat bun pe care încă o credeau toți ceilalți.

Am reușit să-l conving că tot acolo o să fie când se-ntoarce. „Fac asta pentru tine”, mi-a zis el înainte să plece.

După ce-a închis ușa am rămas goală și legată și m-am chinuit să-i aud respirația – nu eram sigură dacă nu cumva e un test. A trecut o jumătate nesfârșită de oră până când mi-am smuls încheieturile din cătușe, mi-am tras pe mie cămașa și pantalonii și am ieșit pe ușa de la dormitor desculță. N-aveam timp să mă gândesc la pantofi. În timp ce alergam pe câmpul din spatele apartamentului lui, mi-am făcut curaj să fac față unor împușcături, care însă nu s-au auzit niciodată.

Am ajuns până la o benzinărie din apropiere, am cerșit mărunt de la străini și m-am chinuit să-mi amintesc numărul de telefon al unei prietene. Îngrijorarea din privirea ei când a venit să mă ia mi-au dat de înțeles cât de sinistru arătau ochii, buzele și nasul meu umflate.

„Te duc la Urgențe”, mi-a zis. Lucrase acolo ca recepționistă, așa că a reușit să mă convingă că dacă am o contuzie o să mor în somn. „Și-atunci câștigă el.” La spital i-am povestit incidentele unei asistente în timp ce aceasta făcea poze și-apoi încă o dată polițiștilor pe care i-a chemat, pentru că așa o obliga o politică a spitalului cu privire la internările legate de violență.

„Ăsta a fost planul tău, să chemi poliția?”, mi-am întrebat prietena care stătea lângă mine în camera de spital.

A dat din cap și m-a îmbrățișat. „Am făcut-o pentru tine”, mi-a zis. Eu m-am tras în spate și m-am întrebat dac-o să mai pot vreodată să-mi dau seama când cineva are grijă de mine pe bune și când nu. Pentru că mă concentram mereu pe sentimentele lui Vic, nu mai știam ce e cel mai bine pentru mine.
Când m-am externat am fost de acord să mă duc la un adăpost pentru femei. Mai târziu în aceeeași seară, învelită în așternuturi de căpătat, am simțit că m-am întors în propriul meu trecut la cămin.
În după-amiaza următoare, un detectiv mi-a spus că Vic fusese arestat și că am câteva zile la dispoziție să-mi iau lucrurile, înainte să-i seteze cauțiunea. Dezinformarea asta ar fi putut să mă coste viața: Vic și-a plătit cauțiunea în 24 de ore. Am aflat chestia asta când eram la mine acasă și mi-a apărut numărul lui Vic pe ecranul de la telefon. M-am panicat și-am fugit înapoi la adăpost. Am rămas acolo zile-n șir.
Acolo am cunoscut femei care erau de-ale casei, care veneau și plecau cu copii cu tot, în timp ce soții lor „se răcoreau nițel”. Mi-am dat seama că violența domestică e un ciclu și că va trebui să merg mai departe cu acuzațiile dacă vreau să rup vraja cea rea.

Peste ani aveam să aflu că violența domestică e principala cauză a rănilor suferite de femei, mai mult decât violurile, jafurile și accidentele de mașină puse la un loc. Conform Coaliției Naționale împotriva Violenței Domestice, o femeie este fie bătută, fie agresată o dată la fiecare nouă secunde în SUA, și doar 34% dintre cele rănite cer îngrijiri medicale. Majoritatea incidentelor domestice au loc după o separare, iar 75% dintre decese au loc odată ce femeile încearcă să plece. 

Vic a fost condamnat pentru delict la 15 luni după ce m-a ținut goală și legată de încheieturi, dar nu pentru că mă răpise și mă bătuse – pentru acuzarea de bătaie a primit o condamnare pentru delict minor, în timp ce la acuzarea de reținere ilegală s-a renunțat cu totul. Delictul a fost hărțuire telefonică/amenințare cu moartea. Rănile reale nu valorează la fel de mult ca și cuvintele în ochii legii.
După cum explică și consultantul pe probleme de violență domestică Lundy Bancroft în cartea sa Why Does He Do That?, statisticile înfricoșătoare despre nivelul violenței domestice din SUA n-ar trebui să ne surprindă într-o societate în care „modelele de comportament” care cântă despre cum și-ar omorî soțiile primesc premii Grammy (cum i s-a întâmplat, de exemplu, lui Eminem, pentru hitul lui Kim, cu scurt timp înainte să-l cunosc eu pe Vic). Continuăm să aplaudăm genul ăsta de violență și astfel demonstrăm că este un comportament acceptabil, ba chiar normal.

Citește și Cum m-am despărțit de iubita care mă bătea cu tot ce apuca

Reacția simplă ar fi să cerem sentințe mai dure, dar, conform experților, închisoarea nu reabilitează – ba din contră, abuzatorul se montează să se răzbune, cot la cot cu alți criminali, mai violenți decât el. Deși cred că Vic ar fi meritat mai mult de o zi la închisoare, ce pare să funcționeze cel mai bine, conform lui Bancroft, este terapia pe termen lung, desfășurată în paralel cu, nu în loc de, consecințele legale – indiferent dacă femeia alege sau nu să rămână.

Cât despre Vic, în cele din urmă el a fost dat afară din echipa universității, ceea ce, la vremea respectivă, m-am temut că i-ar da două motive în plus să plănuiască un atac asupra mea. Ca să mă apăr, m-am ascuns în cămine și mi-am găsit doar joburi în campus. M-am speriat când m-a sunat pe fix după un semestru.

„Te văd din parcare”, mi-a zis. „Vino afară.”

Am tras de tot draperiile, am cerut altă cameră și am cerut să nu mi se publice numărul de telefon. Dar universitatea m-a anunțat că, atât timp cât locuiesc în campus, datele mele de contact vor apărea în cartea lor de telefoane. Așa că am devenit asistent rezident, ascunsă printre sute de studenți care mă știau după nume și m-am mutat la New York imediat după ce-am absolvit, în anul următor. Dar în scurt timp am început să primesc mesaje înfricoșătoare de genul: „Să fii pregătită, că vin.” Așa că mi-am schimbat numele.

N-am mai primit niciun telefon până peste ani și ani, când a găsit o nouă soluție. Mi-a scris un mesaj pe Facebook: „Îmi trebuie adresa ta de mail.” Senzația de groază a acoperit cei zece ani care-mi aduseseră fericire, siguranță și un soț care mă iubește – unul care nu trebuie să specifice când îmi poartă de grijă.

M-am temut că dacă nu răspund o să-i declanșez din nou furia fostului, așa că i-am trimis o adresă de mail pe care o folosesc rar. Am așteptat aproape două săptămână până să deschid mesajul. Era o poză cu două mașini Jaguar în el. „Pe prima am botezat-o după tine”, mi-a scris. „Pe a doua, după soția mea.”

Traducere: Ioana Pelehatăi