Cum e prima zi de liceu, când ai 16 ani, într-un oraș de provincie din România

Începe iar școala. În prima zi, după trei luni de vacanță, elevii se trezesc și se simt mai loviți decât după beția aia de la începutul verii. E cea mai nașpa senzație să îți auzi alarma după ce un anotimp întreg ai stat chill, fără să faci absolut nimic.

Știi că trebuie să te duci iar dimineața la liceu și să scrii ce îți dictează profesorii care sunt mai plictisiți decât tine. Poate c-ar fi mai util să te apuci să citești câte ceva pe net, ca să nu ajungi unul din cei 42% dintre elevii care sunt analfabeți funcționali.

Anul acesta aproximativ trei milioane de copii o să înceapă cursurile. Oricum, dacă au noroc și nu sunt agresați, o să învețe din școală doar cum să mimeze învățatul, să evite notele mici și să interacționeze cu colegii. Pentru mine și restul elevilor, școala e doar un antrenament pentru viața socială. Teoretic, nu cred că rămâne nimeni cu mai nimic. Unii învață să tocească, iar alții învață să învețe eficient. Chestiile astea se văd mai târziu, în viață.

La fel cum se văd și consecințele abandonului școlar din România, capitol la care suntem în topul țărilor din Uniunea Europeană. Aproape un sfert dintre elevii din mediul rural au abandonat studiile, în timp ce în orașele mici, 17% din copii renunță la studii.

Oricum, prima zi marchează începutul unui nou an de caterincă cu colegii, de examene grele, de fentat profesori că ai învățat lecția și de chiulit. Mai jos, îți explic cum se vede asta din perspectiva unui elev de clasa a XI-a, într-un liceu din Râmnicu Sărat.

Se adună tot liceul în curte, și se face careul. Elevii se ordonează în funcție de clasă și profil. Pe fiecare secțiune, puștii au o atitudine diferită. La a 9-a, ăia de-abia se cunosc, sunt speriați, emoționați, nu știu ce să facă. Ăia de a 10-a sunt mai chill, deja știu care e treaba prin liceu, au experiență. De la a 11-a, deja încep să apară panicați care se gândesc la bac, la viață, la d-astea. Totuși, nu-s așa

Majoritatea stau relaxați și mai lenevesc încă un an. Clasa a 12-a e chinul. Simți stresul și panica în aer. Mulți sunt speriați, nervoși, emoționați. Cei care sunt siguri pe ei, sunt relaxați. Mai e până la bac. Și, tot la a 12-a, mai sunt ăia care stau cu ochii după tipele de a 9-a, ca să vadă ce pot să combine.

Nu am putut niciodată să înțeleg partea asta. Cred că de-asta universul a fost de partea mea și am diriginte, nu dirigintă. Toți umblă de colo-colo cu flori imense în mână, e mare concurs pe care are floarea mai mare. Dacă ai ghinionul să atingi floarea cuiva, iese mare scandal. Riști să îți iei bătaie, că floarea e importantă. Cine știe, poate așa îți mai motivează diriga o absență odată, că doar i-ai luat orhideea aia blanao.

Dacă ai alergie la polen, ai pus-o. În prima zi a anului, trebuie să faci absolut orice să nu te apropii mai mult de 10 metri de o școală. E o bombă care îți provoacă alergii. La cât de mult polen e pe acolo, riști să mori instant, ai grijă. Toată tradiția asta cu florile e foarte absurdă. Imaginează-ți doar cum arată o profesoară după ce primește zeci de buchete de flori și trebuie să le împartă prin casă (asta dacă nu le aruncă).

În prima zi, în unii colegi se activează un hormon care îi face să sară pe tine și să îți povestească complet random cum a fost vacanța lor. Nu contează că tu vorbești cu altcineva, că asculți muzică sau că nici măcar nu îi cunoști. Se duc la toată lumea și povestesc cum s-au simțit, pe unde s-au plimbat, cum s-au îmbătat sau cum și-au spart capul. Atunci când nu e amuzant, e agasant.

Alții își reactivează „prieteniile” care s-au încheiat în iunie, odată cu anul școlar. Se face sesiune intensivă de bârfă, de pupături, de îmbrățișări. Brusc, suntem toți iar prieteni. Spirit al școlii, frumos.

Oficial, cea mai nașpa parte din toată ziua. Și e imposibil să pleci de la ele, că nu te lasă gardianul sau oricine altcineva. Ai sări gardul, dar te vede toată lumea, ai intra în pământ, dar tot nu scapi. Trebuie să stai și să asculți prostiile pe care le debitează cei care vorbesc acolo. Directorul care te amenință că îți scade nota la purtare dacă nu faci ce îți spune și care te agresează la ore începe să delireze. Îți spune că ești un elev bun dintr-un liceu de elită, mai aberează puțin și, la final, îți urează un an cu rezultate bune. Până la urmă doar asta îl interesează. Să mergi la olimpiadă sau la concursuri ca să obții rezultate. Dacă nu obții, se uită urât la tine tot anul și caută oricând oportunitatea să-ți scadă nota la purtare.

Dacă ai ghinion, după discursul plictisitor și fără sens al directorului, mai vine și cineva de la primărie. Ăsta o să fie tripat pe rezultatele pe care le aduci orașului și o să îți vorbească despre cum ajută primăria școala, cu toate că probabil se dărâmă pe tine. La final, elevii nu mai suportă, aud doar un zgomot care îi ține acolo și nu îi lasă să plece cu colegii la bere. Fiecare cuvânt e ca picătura chinezească. După ce se termină discursul și ai voie să pleci, în corp îți explodează serotonină, în semn de mulțumire față de univers că s-a terminat chinul.

După asta poți să ieși să fumezi țigări la bucată cu colegii, cum e „tradiția”. Csf, până la urmă nu îți fut plămânii la fel de rău cum îți fute liceul creierul.

Țin predici la microfon, vocea li se aude groaznic, că sunt boxe nașpa și ieftine. Elevii nu au idee ce se întâmplă, dar mai fac o cruce din când în când, că așa e frumos. Se spun ritualuri dubioase, se zice de bine de director, de elevi, de primar, de toată lumea. Într-o treime din școli, apa asta sfântă mai tulbură și apa din WC-ul din curte sau structura clădirii care stă să se dărâme.

Chiar dacă sunteți minori, tot mergeți la o cafenea dubioasă ca să sărbătoriți, să stați la povești și să readuceți la viață caterinca specifică contextului. Aici, stai și discuți despre viață, despre ce a învățat fiecare din vacanță, despre cum o să fie anul. Mai auzi o bârfă, afli ce s-a mai întâmplat. Dacă nu își bate cineva joc de tine, ăsta e printre puținele momente frumoase din toți anii de liceu.

Ar trebui să mergi pe acolo și să înveți cum să te comporți într-o societate. E modul prin care școala îți oferă informații despre viață. Indirect, e drept, dar mai mult nu s-a putut. Pe autor îl poți urmări aici.