Înapoi acasă

M-am întors în Turnu Măgurele, orașul în care Dragnea s-a îmbogățit, iar ceilalți au sărăcit

Cred că ar trebui să-și schimbe numele în „Turnu Păcănele”.

de Cristian Andrei; fotografii de Dragoş Hanciu
14 Martie 2019, 9:32am

Mă simțeam norocos. Fotografii de Dragoș Hanciu

Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.

Salut, eu sunt Cristi, m-am născut în Turnu Măgurele și am migrat către alte zări în 2015. Nu m-am dus foarte departe, doar 136 de kilometri mai încolo, la București, la facultate. Voiam un viitor mai bun, de care n-aș fi avut parte într-un oraș care murea pe zi ce trece, în care poți doar să lucrezi ca paznic într-o agenție de pariuri, dacă ești băiat, sau în fabrica de confecții, dacă ești fată. Sunt mulți oameni gospodari care au supraviețuit cu mici afaceri, dar și mulți care trăiesc din ajutorul de șomaj. Cei ca mine sau puțin mai în vârstă vin doar de sărbători acasă, majoritatea-s plecați la Capitală să câștige o pâine.

Orășelul arată ca un sat cu câteva blocuri și supermaketuri în centru. Tot acolo, în buricul târgului, își are Daddy Dragnea hotelul ăla despre care ai tot citit în presă. Orașul moare pe parcursul fiecărui an, fiind condus de PSD de când se știe. Conform ultimului recensământ oficial, cel din 2011, Turnu Măgurele are peste 24 de mii de locuitori, dar în 2018 surse neoficiale spuneau că au mai rămas doar 20 și ceva de mii.

Când mă întorc, râd cu băieții că-i orașul farmaciilor, mașinilor scumpe și al agențiilor de pariuri. Pentru că da, deși salariul mediu din Turnu Măgurele e undeva la 1 300 de lei net pe lună, p-aici găsești incluziv bolizi precum Lamborghini sau Ferrari.

Nu dau des pe acasă, pentru că, în afară de a sta cu ai mei, nu prea am ce face. Poți doar să stai la o cafea prin oraș sau să dai ture cu mașina pe străduțele pline de gropi. În ultima mea vizită, am ieșit la o plimbare prin locurile în care am copilărit, unde mergeam la spectacole, la film, la o FIFA, la mine la liceu, pub-urile unde după 12 se băgau manele și lumea dansa pe mese. Am vrut să văd ce s-a schimbat de când am apucat-o pe calea fiului risipitor.

Unde-mi petreceam timpul liber

pub
Pe aici era un pub cândva. Acum e doar tristețe

În liceu, obișnuiam să ies cu gașca în cele două așa-zise pub-uri: Black and White și Pub Casa Victor, unde ne combinam doi inși la o sticlă de Cotnari și două doze de Cola. Prin 2012, cu 20 de lei îți făceai seara frumoasă, iar după unu noaptea se băgau manele de pe Youtube. În localurile astea se făceau cam toate majoratele și am tras primele beții din adolescență. Astăzi ambele sunt închise și, dacă vrei să mai dezmorțești puțin șoldul, poți merge într-un club din Corabia, la vreo 32 de kilometri distanță. Așadar, vineri sau sâmbătă seara ai puține opțiuni de ieșit: o terasă, două unde să bei ceva cu muzică în surdină și unde prețurile-s asemănătoare cu cele din Centru Vechi, în București. Mai poți merge la benzinărie, de unde poți cumpăra chestii la suprapreț. Chiar îmi pare rău de generația asta de liceeni, că nu au și ei unde să mai asculte o manea, să bea un șpriț, să facă o caterincă.

ping-pong
La masa asta ne strângeam să jucăm cărți până veneau femeile de la salubritate să măture străzile

Acum, puștanii nu mai ies nici în Parcul Mare, să joace o Mafia (sau „Killer, predă-te!”), cum făceam noi vara, seară de seară. Uneori ne strângeam la masa de ping-pong, ne luam niște beri și stăteam până veneau femeile de la salubritate să măture străzile. Chiar și vara trecută, într-o seară de plictiseală cruntă, am început să ne jucăm De-a v-ați ascunselea sau Sticluța, alergând prin tot parcul. Cei mici se uitau la noi ca la nebuni.

În oraș exista inclusiv un cinematograf, Cinema Flacăra, unde se țineau balurile de boboci și mergeam la filme. Am fost acolo la un film cu The Rock, cu una din primele mele iubite oficiale și, în loc să-i admirăm mușchii, ne-am pus în ultimul rând și ne-am mozolit pe tot parcursul proiecției. Acum nu mai vezi nici baluri de boboci, nici filme, doar se mai întâlnesc pensionarii să joace șah într-o cămăruță de acolo.

Casa-de-cultura
Casa de cultură nu mai e acasă

La fel de mort e și Cinema Turris, care nu mai funcționează dinainte de anii 2000. E locul în care părinții mei ieșeau săptămânal la date. Casa de Cultură, o clădire mare, impunătoare, pe model ceaușist, zace în paragină de zece ani, când a fost ultimul bal al bobocilor organizat acolo. Acum geamurile sunt sparte, iar tavanul este căzut în interior.

În prezent, dacă vrei să mai petreci puțin timp prin oraș, poți să mergi la Biliard, unde ai două mese și Heineken-ul este cinci lei, sau pe strada Praporgescu, unde există o sală de jocuri și poți băga o FIFA pe PlayStation cu băieții. O altă activitate extracurriculară pe care ți-o oferă orășelul este mersul la aparate și pariuri. Și, slavă Domnului, ai de unde alege, dacă ești încă elev și vrei să chiulești de la ore.

shaorma
Cine a pus shaorma-n drum?

Generația mea era mai fraieră, nu mergeam des pe acolo, că nu aveam mulți bani pe mână. Stăteam mai mult în fața fast-food-ului de la liceu, la o cafeluță sau o shaorma. Reîntors acasă, a trebuit neapărat să opresc pentru un sandvici, ca-n vremurile bune. Am comandat unul cu mult sos de usturoi și l-am dat gata chiar pe scările fast-food-ului. În fine, tot din liceu îmi aduc aminte că, atunci când voiam să chiulim fără să fim văzuți de profi, plecam la aparate, la Nea Stelică, o dugheană unde găseai țigări la bucată și cafea la un leu.

Orașul de la Dunăre care nu își fructifică potențialul

dunare
Până și Dunărea se simte lăsată baltă-n orașul ăsta

Poziționat bine, orașul nu își valorifică potențialul de port absolut deloc, nici prin turism, nici prin comerț. Deși a fost catalogat „cel mai urât port de pe Dunăre”, aici s-au investit cinci sute de mii de euro pentru un studiu de fezabilitate în urma căruia nu s-a luat nicio măsură. Portul este situat la o distanță de nici trei sute de metri de Combinatul de îngrășăminte chimice, care nu mai funcționează din 2015.

Combinat
Strungu și banda de producție lată, ce industrie aveam odată

Cândva, Turnu Măgurele a fost un oraș industrial. După căderea comunismului, lucrurile au mai mers până la începutul anilor 2000. De pildă, uzina de valorificare a cenușilor de pirită, construită în 1978 de firma japoneză Kovaseico. La acea vreme era unică în Europa, deoarece curăța deșeurile din industrie și valorifica pirita în minereuri de fier, zinc și chiar aur. S-a închis definitiv în 2008, iar la apogeul ei avea peste o mie de angajați, printre care și tatăl meu. De altfel, dacă dai o tură prin oraș, vezi peste tot numai hale abandonate, care nu mai funcționează de ani de zile. Amprentele lăsate de timp ilustrează soarta multor orașe din sud - construite în zone preponderent agricole - care au fost industrializate forțat în epoca ceaușistă.

Combinat
Te cam trage curentu’ p-aici

Speram că, venind din nou acasă, după ani și ani, am să găsesc uzinele de genul reabilitate cu fonduri europene, pentru locuri de muncă. Dar nu, am descoperit doar ruine, tăiate și duse la fier vechi. Au fost înlocuite de farmacii, zece în tot orașul, dar și de agenții de pariuri, peste 11 la număr, plus cinci fabrici de confecții.

Străzile arată mai rău decât fața unui adolescent la pubertate

strazi
Da, asta cică-i stradă de oraș, nu uliță de cătun izolat

Gropile din Turnu Măgurele ar putea face concurență craterelor de pe Lună sau cu acneea unui adolescent. Nu este stradă care să nu aibă măcar o groapă. Mersul cu mașina este o provocare, te simți ca într-un joc video în care misiunea ta e să faci slalom printre gropi. De multe ori nici nu ai cum să le eviți, așa că devine un joc în care trebuie să-ți cântărești foarte atent alegerile, ca-n Bandersnatch: oare care groapă va provoca mai puțin damage?

Pentru a rezolva problema, primarul a avut o idee ingenioasă. În toamnă a spart o stradă intens circulată, lucrările n-au fost terminate la timp, a venit iarna și oamenii și-au dat seama că nu mai puteau face nimic. De altfel, în cartiere precum Măgurele și Odaia, aproximativ 70% din străzi nu au asfalt, ci doar pietre (ca la mine pe stradă) sau doar balast.

Orașul moare, dar avem stadion la standarde europene

Stadion
Microbiștii din Turnu Măgurele sparg semințe la standarde europene

Dacă pentru uzine și gropi nu se accesează bani, pentru fotbal se depune ceva mai mult efort. Primăria a accesat niște fonduri europene pentru construirea unui stadion care a costat trei milioane de euro și este utilizat de către echipa de Liga a treia a orașului. Patronul ei nu este nimeni altcineva decât fiul lui Dragnea. Construirea arenei are și părți bune, în sensul că le oferă oamenilor ceva de făcut în timpul liber, iar puștanii clubului de juniori pot juca și ei fotbal în niște condiții mai de Doamne ajută. Pe de altă parte, fondurile alea europene puteau fi accesate pentru altceva, mai ales într-un oraș ca ăsta, fără locuri de muncă și străzi neasfaltate. Măcar avem unde sparge semințe sâmbăta, ce să zic.

De asemenea, noua construcție a mâncat inclusiv din suprafața ștrandului municipiului. Un pas înainte, doi înapoi, cam așa merge treaba, pentru că n-a fost construit niciodată alt ștrand în oraș. Prin clasa a X-a mergeam aproape zi de zi la scăldat, dar acum, dacă vrei să te bălăcești, trebuie să mergi la Olt, unde nu-i nimic amenajat sau la Dunăre, unde este o plajă micuță care aparține unui PSD-ist, fostul șofer al lui Liviu Dragnea, Mădălin Ioniță.

Pe lângă asta avem două baze sportive: una la Dunăre, pentru echipa de caiac, dotată și ea la nivel european, dar cu circuit închis, plus o bază în spatele sediului Poliției de Frontieră, cu terenuri de tenis și fotbal.

Cât de mult sunt valorificate clădirile istorice

Catedrala
Hehe, ce caterincă

Pe lângă stadion, orașul are și o catedrală care este făcută după cea de la Curtea de Argeș. Construită în 1905, Nicolae Iorga spunea despre ea că este a treia ca frumusețe din România. Bravo ei.

Trist e că autoritățile locale nu valorifică deloc portul, unde mai poposesc străini în croazieră pe Dunăre, pentru a explora ruinele Cetății Turris, care datează de pe vremea lui Traian, fostul muzeu care acum e de vânzare sau casa lui Ceaușescu, care ar putea reprezenta puncte importante de atracție, dacă ar fi frumos împachetate.

After school-ul copilăriei

Clubul-Elevilor
Singurul club în care ar trebui să meargă tineretul

Întors acasă, m-am interesat de starea Clubului Elevilor, care, când eram fecior, oferea multe feluri în care să-ți petreci timpul alături de prieteni. Era practic un after school, cum se zice azi. Aveau cursuri de karate, judo, karturi, atletism, caiac, teatru, cor de muzică populară, informatică, tâmplărie și așa mai departe. Toate erau gratis. Când m-am întors acum, am dat o tură să văd ce se mai întâmplă, iar în afară de clădirile lăsate în paragină, mai erau câțiva copii care făceau antrenament de forță la caiac.

Am înțeles că încă se mai fac ore de karturi, cor și karate, în rest nu prea mai există activitate. Îmi aduc aminte că, prin clasa a șasea, când mă duceam de 1 iunie la Clubul Elevilor pentru nu știu ce spectacole, ne strângeam mai mulți băieți și jucam Duel Masters pe băncuțele din curte. Băncuțe care azi, după mai mult de zece ani, arată la fel. În restul timpului dădeam pe la informatică, puțin pe la karturi și cor, doar ca să-mi mai omor timpul, iar apoi m-am băgat în echipa de handbal a școlii. Care astăzi s-a desființat și ea, apropo.

Speranța moare ultima

-funebre
Când orașul copilăriei tale e pe moarte

N-aș spune că mi-e rușine cu orașul de unde provin, ba chiar sunt mândru, pentru că m-a călit și mi-a fost ușor să mă acomodez la București. Chiar dacă nu mi-a oferit prea multe oportunități de dezvoltare, cum ar fi profesori mult mai calificați și capabili, m-a educat „non-formal” (știi tu, școala vieții) și m-a învățat să apreciez anumite lucruri. Și ce dacă n-am avut mall? Era mult mai fun să bat mingea pe câmp sau să joc țurca și ascunsa. Când aveam chef de fițe, strângeam bani și mergeam la București, că e aproape. Îmi luam haine de firmă de la Zara, mâncam un KFC și apoi veneam înapoi să încing o miuță.

Așadar, am și cuvinte de laudă, dar și un gust amar când mă gândesc la oraș meu natal. Mi l-aș fi dorit mai înfloritor, cum îl vedeam când eram copil, mereu plin de oameni și de mașini, nu ca acum, cenușiu, căzut și fără prea multe speranțe.

Poți să-l urmărești pe Cristian Andrei și pe Instagram.

Editor: Răzvan Filip

Tagged:
Features
nostalgie
opinie
pacanele
Dragoș Hanciu
fonduri europene
Liviu Dragnea
Turnu Magurele