Tipul ăsta și-a refăcut excursiile din copilărie și i-a ieșit un tablou perfect al Americii

Articolul a apărut inițial pe VICE US

Emile Askay și-a denumit seria „Monumentele sunt pentru totdeauna”. El a mers prin sudul și sud-vestul Americii pe traseul drumurilor pe care le-a făcut în copilărie.

M-am născut în Los Angeles în decembrie 1982, dintr-o mamă cu origini macedonene și australiene și un tată african-american. Sunt aproape sigur că îmi amintesc drumul de la spital spre casă: era noapte, era un stâlp de iluminare stradală, cerul și o clădire. Mama mă ținea într-un ciorap din acela mare de Crăciun. Știam că m-am născut, știam cine sunt părinții mei, dar de restul nu sunt prea sigur, deși amintirea formelor și luminii întrezărite pare destul de reală.

Mi-am petrecut primii câțiva ani din viață în LA înainte să ne mutăm în Australia. Recent, mama a recunoscut că ne-am mutat pentru că era îngrijorată că sunt prea alb pentru școlile publice și prea negru pentru cele private. În majoritatea anilor, ne întorceam în SUA ca să ne vizităm familia din LA, Bay Area, New Orleans, Atlanta și New Jersey.

Tata a crescut în sud în perioada segregării și a văzut aceste excursii anuale ca pe o șansă să ne arate mie și nepoților și nepoatelor mele o țară pe care el n-a avut ocazia s-o vadă când era copil. Ocazional, ne spunea o poveste din vremea când era în turneu cu trupa sau de când călătorea cu familia lui spre Detroit și încăpeau nouă oameni într-un Volkswagen pentru un drum de 22 ore continue, dar în cele mai multe cazuri doar mergeam cu mașina și ne uitam pe fereastră.

Făceam câte un mic ocol pentru a vizita parcuri naționale sau locuri reprezentative pentru sud-vest, mereu coborând din mașină să facem poze dar fără să stăm prea mult. Erau și câteva locuri unde nu opream niciodată: Mississippi, Alabama, cea mai mare parte din Georgia, cele două Caroline, Virginia și Louisiana de nord. N-am știut de ce până când tata nu ne-a povestit niște întâmplări mai sumbre din timpul vieții lui în sud.

O parte foarte mare din trecutul familiei noastre s-a păstrat prin povești și fotografii. Dar poveștile n-au fost scrise niciodată, iar în acest moment majoritatea povestitorilor, inclusiv tata, au murit. Am vrut să aflu ce altceva îmi mai pot aminti și dacă mediul de acolo își amintește de mine. Așa că am pornit într-o călătorie prin care să parcurg din nou traseele din copilărie prin sud și sud-vest. M-am întors la stația de autobuz din Texas, unde familia mea a luat cu autostopul un student coreean rătăcit în 1994. Am căutat marginea din Marele Canion unde am alunecat când aveam trei ani. Am stat în orășele de baștină ancestrale, precum Loreauville din Louisiana, pentru prima dată, acolo unde un stră-stră-unchi al meu a fost linșat și am simțit o afinitate psihică și genetică stranie între mine și acest loc. Am vizitat Memorialul Național pentru Pace și Dreptate din Montgomery, Alabama, unde victimele linșajului sunt onorate, și i-am căutat numele.

„Monumentele sunt pentru totdeauna” reprezintă încercarea mea de a înțelege amintirea. Poveștile familiei mele, filtrate prin diverse generații consecutive, au căpătat noi întorsături sau au rămas fără niște detalii de bază și fără experiența directă a povestitorului, dar pe parcursul drumurilor mele am descoperit că, în foarte multe feluri, aceste povești reflectă modul în care consumăm și înțelegem știrile sau istoria oficială în cultura contemporană. America este deseori prezentată drept albă sau neagră – fără nuanțe – doar titluri de știri mari, șocante și fără substanță.

În realitate, e mult mai confuză, complexă și plină de istorii de mult uitate. Însă poate că dacă săpăm suficient de adânc, am putea descoperi aceste povești și amintiri care ne conectează. Cu toții încercăm doar să ne ducem traiul.