Am vorbit cu Gaspar Noé despre frica americanilor de penis

Spre finalul conversației mele cu Gaspar Noé, îl întreb cum de îi e atât de comod să împingă granițele narative în filme. Îmi răspunde că nu i se pare că împinge nimic, prin comparație cu ce se întâmpla înainte. Așa că îi amintesc de sensibilitatea în creștere a cinematografiei față de reprezentări controversate ale sexualității în 2019. Regizorul francez - al cărui cel mai recent film Climax (co-produs cu VICE Studios) prezintă o trupă de dans cuprinsă de stări halucinogene până în punctul în care se lasă cu răniți și morți - decide să-mi răspundă în cel mai Noé mod cu putință.

„Frica de penis din Statele Unite mă șochează în continuare”, mi-a spus. „În multe feluri, lumea occidentală devine victoriană.”

Dacă ai văzut vreodată vreun film de Gaspar Noé, ar fi de-a dreptul dezamăgitor să nu auzi că-i iese pe gură cuvântul „penis”. Regizorul e recunoscut pentru capacitatea sa de a neliniști spectatorii cu proporții egale de frumusețe, sexualitate și teroare. O să vezi asta în opere precum Irreversible, Love, Enter the Void și acum în Climax.

E nevoie de o minte cu totul specială care să producă filme ce explorează profunzimile tenebroase ale psihicului uman. Și, din fericire, am avut ocazia să ascult ideile pe care o astfel de minte ți le aruncă în față când o chestionezi. Indiferent că am vorbit despre droguri, regie sau „penis”, Noé a fost omul căruia îi e confortabil să vorbească despre toate.

VICE: Încercam să descriu Climax unui prieten și mereu mi se pare greu, la fel cum e greu să descrii o experiență. Așa că o să te rog pe tine să descrii experiența de a fi creat Climax.
Gaspar Noé: Ah, da. Aș spune că e, în mare parte, ca și cum aș fi pus în imagini chestiile pe care le-am văzut în viața reală. Am fost la atât de multe cluburi, petreceri și baruri unde oamenii se sparg și se fac praf, până când se transformă în monștri. Genul care urlă, lovesc și sparg sticle de alții. Desigur, n-am asistat niciodată la o situație care a ieșit atât de rău ca-n Climax, dar am văzut catastrofa asta pe viu. Ca gen, e cel pe care-l ador.

Ultimul film-catastrofă pe care l-am văzut a fost Titanic, dar, de fapt, fascinația mea față de ele a început pe la 10 sau 11 ani. Îmi amintesc că mă uitam la The Towering Inferno, despre oamenii ăștia de succes care dau petreceri și beau șampanie până când pornește un incendiu la etajul 15 și, brusc… toată lumea urmează să moară. M-a fascinat imaginea asta a unei societăți care se întoarce la cele mai animalice instincte. Ulterior, i-am cunoscut pe dansatorii ăștia la Paris și mi-am zis de ce să nu intru în această altă poveste, despre o micuță comunitate care se prăbușește din interior.

E interesant cum ai ales anume dansatorii ca să explorezi acest subiect.
Da. Dansatorii n-au fost niciodată subiectul principal. Puteam să spun o poveste despre actori la o repetiție, care trec prin același gen de criză. Dar, recunosc, e ceva special la dansatori. Deși nu mă fascinează deloc dansul contemporan sau comediile muzicale, există o energie brută pe care am observat-o la dansatorii de stradă pe care i-am filmat. Erau hipnotici. Puteam să mă uit la ei din nou și din nou și crearea unui film cu ei mi-a părut propria mea petrecere personală. Mi-au plăcut atât de mult imaginile, încât eram convins că vreau să-i includ în conceptul meu despre catastrofă. A fost cea mai satisfăcătoare experiență profesională din viața mea, ca să fiu sincer.

Și dansatorii au fost convingători. Nu e ca și cum ăsta e primul film la care ai lucrat. Cu actori amatori. Ce aduc în plus, ceva unic ce actorii tradiționali nu au?
În cazul ăsta, n-aș cere niciodată unui actor să danseze în modul ăsta atât de sălbatic și inspirat. Și-au petrecut ani de zile creând un limbaj cu arta și picioarele lor. Sunt fascinanți într-un fel care nu poate fi replicat. Un film cu actori adevărați, pe care ar fi trebuit să-i învăț cum să danseze, ar fi fost încă o comedie muzicală ternă și plictisitoare, pe care-aș fi detestat-o. De fapt, m-a inspirat foarte tare un documentar american intitulat Rize, în care vezi acești dansatori de krumping care par posedați. Dansează doi câte doi și m-a fascinat cu totul. Mai ales când erau secvențe cu puști foarte tineri, care aveau 7 sau 8 ani și se mișcau de parc-ar fi fost posedați de diavol. E un film extrem de bine făcut.

Deci nu ai actori pe bune și, aparent, nici scenariu, în afară de început și final. Cum reușești să câștigi încrederea echipei în condițiile astea?
Încrederea aia funcționează în ambele direcții. M-am asigurat că spun fiecărui actor și dansator că nu i-aș pune niciodată să filmeze o secvență pe care nu sunt dispuși s-o filmeze. Acum, nu știu dacă au avut sau nu încredere în mine, dar știu că ei știau mai multe despre mine decât eu despre ei. Îmi știau munca și experiența.

În ce mă privește, e ușor să dai de actori egomaniaci, cu probleme de relaționare. Mi-am făcut un scop din a alege cei mai de treabă și carismatici dansatori non-actori pe care puteam să-i găsesc. Erau oameni care dansaseră în camere de cămin, în battle-uri și care, în mod interesant, nu veneau din clasele cele mai de sus sau de jos, adeseori veneau din suburbii. Eu n-am avut absolut nicio preconcepție despre cum urma să arate echipa. Inițial m-am gândit că o să fie mai multe fete decât băieți, dar, la final, a fost o colecție de genuri mult mai variate, care reflectau atât de bine lumea. Mi-a plăcut la nebunie. Ne-am împrietenit cu toții, deși veneam din locuri diferite.

Climax, la fel ca celelalte filme ale tale, pare organic fix din motivul că ai ales să renunți la control în anumite puncte. Cum te vezi, în ce privește controlul asupra altora?
Detest să controlez oamenii, îmi place să controlez anumite părți ale filmului meu, dar cinemaul ar trebui să fie o muncă colectivă. Devine mult mai personal odată ce aduci imaginile astea în camera de montaj, ca să le îmbogățești sau să le îmbunătățești. În procesul de filmare, mă simt ca unul care dă o petrecere, care vrea ca oamenii să fie fericiți în fața camerei, indiferent dacă sunt ei înșiși sau întruchipează un monstru, ceea ce nu sunt.

Am producători extraordinari, care mă susțin când vreau să fac ceva diferit. Trebuie să am o echipă care știe din ce sunt făcute filmele bune și asta înseamnă energie, idei bune și sentimente. Producătorii de la Climax sunt aceiași de la Love, iar unul dintre ei a fost producător și la Enter the Void. N-aș spune că sunt obsedat de control, până nu intru în camera de montaj. Nu-i înțeleg pe regizorii care fac filme bune, dar nu le pasă îndeajuns cât să-i verifice pe cei care sunt responsabili cu a le pune cap la cap. Mi se dă puterea să refuz un poster care nu-mi reprezintă filmul, iar ei sunt responsabili de prima imagine pe care o vedem. Portocala mecanică nu e Portocala mecanică fără montaj. E legat organic de film în sine.

Dacă ar fi să luăm de bun tot ce e în Climax, unii ar putea să creadă că aduce o perspectivă negativă asupra narcoticelor. Perspectiva ta care e?
Cuvântul „narcotice” e un cuvânt rău doar dacă-l abordezi din perspectiva în care e văzut social. Dar trebuie să înțelegi că, dacă ești un tânăr născut în sărăcie, care se teme să nu se poarte rău și care se face mare fără să fi experimentat, o să contribuie la senzația unei vieți de plictiseală. Toți vrem să ajungem la un punct în care putem să pierdem controlul și să ne bucurăm de viață în baza a ceea ce putem experimenta pe propria piele, nu în baza a ceea ce ni s-a spus. Unii, de exemplu, vor bea. Vor bea ca să experimenteze fericirea. Vor bea ca să trăiască clipa. Sau vor bea când au nevoie de suficientă energie cât să poată vedea trei filme unul după altul.

Ca om, cred că întotdeauna o să știi ce te satisface și o să ajungi să înțelegi de ce ai nevoie ca să te extragi din percepțiile tale cotidiene, care pot deveni repetitive. Ca să fiu bine înțeles - nu sunt nici pro, nici contra narcoticelor! Ca și cu orice altceva, dacă bei două pahare de vin, s-ar putea să te facă mai fericit, dar continuă să bei și o să devii prost și agresiv cu toată lumea din jur, până când creierul tău decide să ștergi amintirile alea sinistre din viața ta. Propria ta minte funcționează ca să gestioneze dezastrul pe care l-ai creat. Dar, acestea fiind zise, mai cred și că trebuie să fim curioși. Viața e o înșiruire de experiențe diferite și, cu cât avem mai multe, cu-atât putem deveni mai conștienți cu privire la lumea și la chimia corpurilor noastre.

Cum se leagă asta de alegerile tale tematice pentru filme?
Pur și simplu reflectă generația. Filmele mele în sine nu sunt niciodată pro sau contra ceva și niciodată nu-și propun să fie educative. Doar că, atunci când mă gândesc la cum petrec puștii din ziua de azi, mi se pare dubios să nu mi-i închipui drogându-se. Majoritatea tinerilor cu care petrec îmi pun mereu întrebarea: „Vrei ceva?” și se întâmplă des. E o chestie naturală pentru generația asta, indiferent dacă unii vor să accepte asta sau nu.

Care e propria ta experiență cu drogurile?
Doar am fumat niște cuie în adolescență și m-am oprit brusc într-o zi, pentru că deveneam paranoic de fiecare dată. Singura altă dată când am furat un cui aveam 20 de ani, deci când mi se oferă unul azi, mă prefac că inspir și expir fumul. Nu mă mai bucur de ele. De asemenea, când făceam Enter the Void, am încercat cocaina, pentru că mi se părea necesar pentru documentarea mea vizuală. A trebuit s-o fac. M-am gândit… cum aș putea să fac un astfel de film, fără să fie personal? Dar chiar și când am băgat, am reușit să mențin controlul și să păstrez un pic de context pentru tot ce am experimentat.

Deci atunci n-ai fost niciodată dependent de nimic?
Singura mea dependență a fost de alcool. Îmi era greu să refuz o bere când beau prietenii mei. Unele substanțe chimice sunt mai eficiente în a altera personalitățile și te presează să-ți transformi și tu personalitatea odată cu a lor. Mi-am văzut mulți prieteni drogalăi care se transformă în consumatori obișnuiți de la o scenă la alta. Dar, evident, intră în belele. Nici cea mai curioasă persoană escapistă n-o să vrea să ia parte la așa ceva, decât dacă e autodistructivă.

Sunt de acord. Eu stau destul de prost cu energia și un pic de alcool poate să mă ajute să schimb asta destul de rapid, mai ales când vine vorba de anxietate.
Da, da. Dar trebuie să zic că e interesant cum, în America de Nord, oamenii bagă mult mai multe droguri legale prin comparație cu Europa. De exemplu, excitante sau Adderall. Obiceiurile noastre sunt create din lucrurile nasoale pe care le trăim ca societate. Și tot societatea ne împinge să trăim într-o bulă. Codul nostru genetic e conceput astfel încât să ieșim afară și să ne luptăm pentru nevoile noastre, cum ar fi apa și mâncarea, iar corpul nostru e dependent de mișcare. Anxietatea pe care o simți vine din schimbările care contravin naturii noastre originare. De-asta ador dansul. Nu practic sporturi, dar am nevoie să ies într-un club și să dansez o dată pe săptămână, astfel e posibil s-o iau razna.

Am citit odată că nu-ți pasă ce crede publicul. Mă face să mă întreb ce-ți motivează arta, dacă nu e publicul.
Nu e că nu respect publicul, doar că nu-mi pasă ce crede despre filmele mele, la finalul zilei. Urăsc Star Wars, de exemplu, pentru că multe filme fantasy mi se par previzibile, dar publicul larg tot o să se uite, clipă de clipă, la filmele astea. Ca regizor, nu candidez la președinție și nici n-am nevoie să mă voteze mai mult de jumătate din țară. Doar îmi ofer propria percepție asupra lucrurilor. Creez filme cu elemente inspirate din alte filme, dar mai ales din elemente care provin din experiențele mele. Opiniile publicului și vânzările de bilete nu sunt problema mea. Cât timp sunt fericit, singura mea grijă e să creez ceva ce o să mă bucure pe mine și familia mea. Nu e doar pentru mine, e și pentru ei.

Deci când mă gândesc la filme de-ale tale, precum Love și Irreversible, trebuie să presupun că e un motiv primordial pentru care ești atât de confortabil cu ideea de a împinge limitele.
Da și nu. N-am simțit niciodată că împing niște limite pe care nu le-au forțat și alții în anii 80, 70 și 60 deja. Sincer, mai degrabă mă simt călăuzit decât călăuză. Oamenii uită că ceea ce pare mai radical în unele țări e mai puțin radical în altele. Când analizezi literatura franceză și cinematografia franceză, tot ce e înfățișat pe ecran apare în moduri mai îndrăznețe și mai expresive, pentru că sistemul e mai deschis. Permite cineaștilor ca mine să exceleze în moduri în care n-am fi putut s-o facem în America de Nord. Se schimbă vremurile, țările, istoria, iar eu sunt norocos că lucrez în Franța, pentru că mai multe filme de-ale mele n-ar fi putut fi produse în altă parte.

Păi, da. În multe feluri, e în interesul de a fi progresiști și sensibili la cum ne portretizăm unii pe ceilalți.
Da! E adevărat. Dar ceea ce continuă să mă șocheze e că atunci când am promovat în trecut alte filme de-ale mele în State, am tot fost întrebat de ce trebuie să arăt penisuri în filmele mele. Un penis e ca o mână și unele dintre filmele mele sunt despre pasiune. Cum poți să separi pasiunea de atracția sexuală? Personalitățile noastre nu se rezumă doar la craniile noastre sau la gură, când vorbim. Când filmez oameni, vreau să arăt fiecare parte a corpului care exprimă asta. Frica de penis din Statele Unite continuă să mă șocheze. În multe feluri, lumea occidentală devine victoriană.

Deși înțeleg că trebuie să evoluăm, lumea e înfățișată ca din ce în ce mai delicată de către industria filmului. Oamenii propun ca divertismentul să nu se mai ocupe de fricile noastre, ci în principal de fantezie și prostie. Acum ne bucurăm de filme de război, pentru că lumea occidentală nu trebuie să se mai teamă de el ca în anii 70 și 80. Astăzi, nici măcar n-ar putea să-și atingă adevărata putere de influență, pentru că totul e divertisment. Nu reflectă lumea în care trăim mulți dintre noi la ora actuală, și asta nu e bine.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.