De ce e o idee proastă să te combini cu persoane bogate cât timp ești falit

Eu nu câștig prea mulți bani. Asta e o problemă, pentru că, odată cu vârsta, gusturile mele sunt din ce în ce mai scumpe, în timp ce venitul rămâne la fel. Pe la 15 ani, puteam să mă distrez toată noaptea cu un pachet de țigări și un alcool ieftin. Ca student, mi-erau de ajuns niște beri și o intrare în club. Zilele astea, îmi plac restaurantele, hainele scandinave, apartamente din zone centrale și alte substanțe.

Ținând cont că de abia îmi permit orice, pare logic să găsesc pe un fraier bogat care să-mi acopere cheltuielile, nu? Greșit. Când ești falit, e ușor să fii atras de fantezia evoluției pe scara ierarhică prin futai, asimilând banii altcuiva ca prin osmoză. Însă, după ce m-am combinat cu diverși tipi înstăriți, am realizat că strategia asta nu prea merge în viața reală, ci mai mult în romanele victoriene și muzica Lanei del Rey.

Să-ți spun și de ce.

Oamenii care câștigă mulți bani (îi știi, sunt ăia care se descriu pe profilurile de Tinder cu adjective de genul „ambițios”), tind să considere potențialii parteneri romantici drept o investiție financiară. În zece ani, ei vor să aibă o casă în Ibiza. Cel mai aproape scenariu similar la care poți spera tu e o casă la țară. Ca investiție, tu te încadrezi undeva între criptovalute ca Dogecoin și un start-up de „tehnologie muzicală” inițiat de doi deejay.

Chiar îți dorești să te combini cu un bogătan? În cazul lui Lily, de 25 de ani din Londra, răspunsul e un „nu” categoric. „Asta e o generalizare masivă, ca toate afirmațiile bune, dar mai toate persoanele bogate pe care le-am cunoscut, ori erau extrem de plictisitoare, ori aveau politici care se băteau cap în cap cu ale mele, sau ambele.”

Ea a continuat: „Încă nu am întâlnit un tip bogat care să mă facă să râd sau care să fie bun la pat și să nu trateze femeile ca pe niște obiecte în care să se descarce în două minute și după care să crashuiască în cel mai clișeic mod posibil. Daniel de pe Tinder știe despre ce vorbesc.”

Așa că dă-i dracului!

Orice relație personală implică un anumit nivel de schimb financiar, pe baza unei prezumții de reciprocitate echitabilă de la sine, fără nevoia de contabilitate. În mod curios, oamenii cu cei mai mulți bani sunt și cei care se descurcă cel mai prost în acest context. Ar putea fi cazul unui prieten care-ți face cinste cu o bere și apoi îți scoate ochii sau un partener care ține evidența și chitanțele la toate cheltuielile comune și apoi te trage la răspundere sau poate proprietarul care cere lunar, fără nicio jenă, jumătate din salariul tău, chit că deține 15 apartamente.

Care e motivul pentru care bogații se zgârcesc? Poate se trage dintr-o paranoia legitimă ca lumea să nu profite de ei? Sau poate spiritul econom e motivul pentru care au atâția bani din start (sau părinții)? Sugestiile astea le-am primit de la cei câțiva oameni cu care am discutat, dar, ca explicație, se apropie prea mult de atribuirea unei valori morale statului: oamenii nu sunt bogați pentru că știu cum să economisească, cum nici cei săraci nu sunt faliți pentru că sunt incapabili sau puturoși. Așa că motivul e unul simplu, cum mi-a spus și un prieten: bogații „atrag în jurul lor oameni bogați care consideră că li se cuvine ce au și fiecare cu norocul lui”?

Când ești cu cineva care plătește tot, asta poate crea o dinamică relativ sinistră. Anul trecut, un tip cu care mă vedeam de vreo două săptămâni m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el în Los Angeles. Deși am simțit că nu e o idee bună, știam că nu o să-mi permit să merg pe cont propriu, așa că am acceptat. Într-o perioadă destul de vulnerabilă din viața mea, mi-a plăcut atenția din partea unei persoane de succes, cineva care mă bombarda cu complimente. Când îmi spunea chestii de genul, „Nu mai e nimeni ca tine”, m-am convins că îmi place de el. La scurt timp după ce am aterizat în Los Angeles, mi-am dat seama că nu era tocmai așa.

Timp de o săptămână, am mâncat feluri de mâncare simandicoase la restaurantul hotelului, am vizitat clubul privat de care aparținea în Londra, am băgat prea multă cocaină și am petrecut zilele dormind. Deseori mă gândeam, „ar trebui să fie distractiv” și dădeam vina pe mine pentru că nu era. M-am simțit ca un personaj dintr-un roman de Bret Easton Elli. Am realizat că m-aș fi distrat mult mai bine în orice pub ordinar din cartier, dacă aș fi fost cu cineva de care-mi plăcea.

Sexul era forțat. Nu îl mai consideram atrăgător, deși simțeam o obligație din moment ce mă luase cu el în călătorie și plătea pentru tot. Nu e un sentiment grozav să-ți oferi consimțământul cuiva de care nu-ți place. Evident, nu e nimic josnic să te culci cu cineva pentru bani, prostituția e prostituție. Dar când te vezi cu cineva doar ca să te bucuri de un anumit stil de viață, pe care tu nu ți l-ai putea permite, e mai greu să impui limite și să păstrezi controlul.

În ultima noastră noapte, la o petrecere, m-a încolțit la baie și a încercat să mă convingă să facem sex în trei cu un tip. Eu am refuzat, dar el a insistat, acuzându-mă că stric „excursia”. El a reușit să mă facă să mă simt pretențios și nerecunoscuător, dar, într-un sfârșit, i-am spus cu suficientă forță să mă lase dracului în pace. În drum spre hotel am avut un atac de panică și nu am mai reușit să adorm până când am luat avionul. Nu am vorbit deloc până în Londra, unde ne-am luat la revedere destul de sec și nu ne-am mai văzut vreodată. Fără îndoială, a fost una dintre cele mai groaznice experiențe din viața mea.

Măcar am văzut Los Angeles!

Unul dintre bărbații bogați cu care m-am combinat avea un stil de viață atât de excentric, încât mă rodea invidia pe interior. Practic, omul era mereu în concediu. Eu lucram într-un bar și mă furișam prin beci ca să-i trimit nuduri, iar el îmi trimitea poze cu el în șezlong, sorbind din băuturi scumpe. Am început să mă simt prost cu viața mea, în comparație cu a lui.

Era genul de persoană care-și scotea telefonul în bar, scrola pe site-uri de îmbrăcăminte și, dacă vedea o jachetă de cinci sute de lire, o cumpăra pe loc. În rolul de bărbat cu un simț estetic dezvoltat, dar complet falit, în continuare consider asta a fi o nedreptate. Nici nu ai putea să-ți imaginezi cât de bine m-aș îmbrăca dacă aș avea mai mulți bani. Bunul gust monocrom e mai presus de orice.

Așa că, deși nu sunt ranchiunos de fel, câteodată îmi doresc o revoluție în care fiecare articol vestimentar al omului să fie expropiat și donat mie. Asta înseamnă comunism.

În ultima săptămână, a existat o dezbatere pe Twitter pe tema: e o practică feministă să te vezi cu tipi bogați? Ca bărbat, înțeleg că nu pot să mă pronunț pe tema asta. Așa că am întrebat-o pe Lily, ce părere are.

Ea mi-a spus: „trendul ăsta de a considera admirabil și emancipat să cureți un bărbat de bani e obositor, mai ales când oamenii încearcă să-l apere dintr-o perspectivă feministă. Nu te emancipezi când te vezi cu tipi ca să ai parte de chestii moca. E în continuare o formă de dependență.”

Lily a considerat că e o diferență importantă între o astfel de relație și prostituție: „Spre deosebire de prostituție, care e definită de limitele unei tranzacții de afacere, orice scenariu de a fraieri bărbații se rezumă la a le face pe plac, în speranța unor bani care posibil nici să nu apară. Nu există termen de comparație. Prețul pe care-l plătești pentru asta e demnitatea ta.” Ea a mai adăugat: „Cardi B e idolul brigadei, obține ce vrea oricum ar fi, dar știi care-i faza? Ea a obținut ce-a vrut pe barba ei. Ba mai mult, soțul ei e mai mult un impediment, decât un sprijin.”

Când ești falit, e ușor să te culci cu cineva bogat, ca metodă de justiție redistributivă, dar trebuie să fii sincer în ceea ce privește dinamica de putere. Chiar dacă politicile dintre sexe diferă, incidentul din Los Angeles e un exemplu bun de cum dinamica poate lua o întorsătură greșită. Poate că eu am crezut că obțin ceea ce-mi doresc, dar tot ce-am obținut a fost niște hărțuire sexuală în baie.

Articolul a apărut inițial în VICE UK.