M-am uitat la finala națională de Eurovision ca să văd cum pierd homofobii

Eurovision încă există. Nu m-am mai uitat la o finală națională de prin adolescență, când concurau gemenele Indiggo (alea care s-au făcut de rahat la America’s Got Talent) și îl chemau pe Băsescu să denunțe nedreptatea care li s-a făcut când n-au câștigat. Pe vremea aia se lăsa cu discuții după finală, un circ de o frumusețe mult mai suculentă decât momentele muzicale răsuflate, prezentator era Măruță, care are intriga de mahala în sânge. Deci îți dați seama, standardele mele în materie de finale Eurovision organizate de TVR sunt foarte ridicate.

Dacă mă pun la TV pentru asta, vreau două ore de panaramă neîntreruptă, nu așa, orice serbare de cămin cultural! Însă sunt realist, știu că un Măruță se naște o dată la o sută de ani și că pe fetele de la Indiggo n-am știut să le apreciem și acum se bucură americanii de talentul lor, așa că am fost gata să mă bucur cu orice primeam. Și TVR a livrat. 9/10, n-am fost dezamăgit, umor involuntar și fiori pe șira spinării de Twin Peaks all the way. Aș repeta.

Pentru că știu că doar bunică-ta și cu mine ne mai uităm la TVR, ți-am pregătit o suită cu cele mai frumoase momente, ca să vezi și tu ce-ai pierdut.

Și ca să-ți iau o piatră de pe inimă și să termin rapid cu lucrurile bune de aseară: melodia câștigătoare e singura pe care o consider valabilă, neaberantă la nivel de compoziție. O alegere bună, cred eu. Ester Peony, interpreta, cântă foarte mișto, are un stil aparte de a îmbina registrele, se vede că tipa e mai artistă decât 90% din ceilalți, se mișcă la alt nivel pe scenă și oricine i-a gândit momentul ăla cu fotoliul vintage a știut ce face.

Nu cred că Ester ar fi câștigat vreodată dacă structura decizională nu ar fi fost schimbată anul ăsta. Dacă în trecut juriul era format din experți români și public, anul ăsta au fost în proporție de 90% din străinătate (producători, jurnaliști muzicali specializați pe Eurovision, bloggeri), iar publicul și-a păstrat ponderea celui de-al șaptelea jurat. Ester a obținut doar trei puncte de la public și bag mâna-n foc că un juriu de-al nostru ar fi cotat-o similar și ar fi mers pe mâna unei melodii mai săltărețe, mai cu crescendo. Niște străini ne-au dat voie să muncim pe salarii mai bune în țările lor, ne-au deschis ușa larg să fugim de PSD în diasporă, tot ei au venit să ne salveze de noi înșine și la Eurovision. Salut decizia, triajul muzicii proaste se poate face doar de oameni capabil să recunoască muzica proastă și copiată care nu spune nimic.

Una dintre cele mai tari faze ale prezenței acestor jurați străini a fost faptul că Liana Stanciu, una dintre susținătoarele Coaliției pentru Familie, a fost desemnată reporterul de teren care să-i întâmpine pe experți la aeroport, să-i conducă la hotelul sponsor și să mai tragă niște cadre de ambianță cu ei. Și, având în vedere popularitatea Eurovision în comunitatea gay, ce ar fi fost acest juriu fără doi membri jurnaliști cât se poate de LGBT? Ei și uite-o pe tradiționala noastră Liana, cu vocea ei baritonală, gata să împărtășească oricui valorile familiei tradiționale, cum întâmpină rigidă acești jurați expansivi. N-ai cum să inventezi așa ceva. Bravo, TVR, nice twist of events!

Aș fi putut discuta doar despre prezentatori, întrucât melodiile nu s-au ridicat nici pe departe la nivelul stânjenitor al prestației acestora. Ce-i cu oamenii ăștia, cine-i chinuie acolo și de ce? Cu ce au greșit? Au primit cu suspendare în instanță și un judecător a decis să-i pună în cea mai neplăcută postură a vieții lor? Dacă de Temișan știam cine e și prima reacție a fost să întreb „wow, cum e posibil să-l mai cheme cineva, în 2019, să prezinte orice?”, despre colegele lui, Ilinca Avram și Alina Ionescu, pot spune cu mâna pe inimă că m-au lăsat fără cuvinte. Întâi de toate, aveau totul scris pe promptere și hârtii, de la un capăt la altul, cu spațiu zero de improvizație, chestie necesară oricărui show live.

Bine, e posibil ca regizorii de platou să-și fi dat seama că nu e cazul de improvizații și le-au dat tuturor textele scrise pe hârtii (sau le-au scris ei înșiși?!). Greu de zis. Atâta neadaptare, atâta singurătate pe scenă, atâta decalaj între ce se întâmpla și ce scoteau ei pe gură nu am mai văzut. Ce spuneau, concret, era absolut pueril, dar frapant era cât de rău se simțeau ei în acele posturi.

Mi-a rămas întipărit momentul de pe canapeluța albă modestă în care Alina Ionescu (fostă concurentă Bravo, ai stil!) îi punea întrebări viitoarei câștigătoare, Ester Peony, imediat după ce aceasta cântase. Discuția a fost următoarea:

Alina Ionescu: „Am auzit odată, am auzit odată (n.r. da, a zis de două ori) că visul este navigația minții fără busolă și fără cârmă.”

Pauză. Ester o privește astfel:

Apoi, înainte ca Alina Ionescu să continue, Ester aruncă o privire în camera de filmat. Iată privirea:

Nu, poate totuși trebuie să te uiți și mai de aproape:

I feel you, girl, cauți un aliat în camera de filmat, să te salveze de Alina Ionescu, președinta comitetului intergalactic de CRINGE, care continuă:

„Ester, ce este visul pentru tine?”

Ester și-a dat capul pe spate și a strigat: „Bunăăăă searaaaa în primul râââând”, în speranța că va putea sări peste acest moment penibil. Iat-o, draga de ea, cum încerca să se eschiveze:

Publicul a aplaudat-o, dar n-a avut încotro, a trebuit să se întoarcă la Ionescu:

„Visul înseamnă fiecare melodie pe care o compun. Și pentru că ai adus vorba de busolă, eu întotdeauna țin la mine o busolă mai mică.”

Alina Ionescu: „Păi, știam, d-aia te-am întrebat!”

Ester a falsat un râs. Wow. În trei secunde, a reușit să rezume ce am simțit toată seară față de acești prezentatori. Momențelul e aici.

Aseară, când am văzut cine este una dintre concurente, era să mă duc la vale cu canapeaua. Era doamna care prezintă emisiunea Mireasă pentru fiul meu! De când am văzut momențelul de generic în care se introducea cu „Eu visez, tu visezi, noi visăm, voi visați”, am fost deja plăcut impresionat. Cineva care știe să conjuge la prezent verbul „a visa” nu-i de colo.

Încă nu știam de unde s-o iau pe doamnă. Apoi a continuat, cu ton de zâna surprizelor și am știut: „Sunt Mirela Vaida. Visez să vă cuceresc inimile. Eurovision, împlinește-mi visul!”. A fost ceva unic, am sărit aproape în picioare, în așteptarea unui dezastru muzical care n-a mai venit. Pentru că, total neamuzant, doamna Vaida cântă chiar bine. Și nici melodia nu era chiar rea, pe lângă celelalte, era o lumină.

Doamna Vaida, graviduță cu al treilea copil, a mizat pe cartea maternă. A arătat pozele cu copiluții de acasă (adică le-a spus, subliminal, mămicilor de acasă să voteze cu ea). Mă rog, per total, o surpriză neamuzant de plăcută. Chiar m-a pus pe gânduri. De ce o fi ales doamna Vaida să prezinte Mireasă pentru fiul meu când, cu un talent ca ăsta, putea să ia la rând toate competițiile de cântat și să reclame probleme cu televotingul, ca toată lumea? Oh, wait, chiar a făcut asta. După ce s-a terminat Eurovisionul, a scris pe Facebook că nu s-a putut auto-vota. Of!

Viața mea în materie de momente muzicale a fost redefinită de un duo. Păreau sosiți direct de la starea civilă și au venit să cânte puțin la Eurovision, fix înainte de petrecerea de la restaurant. Numele lor: Dya și Lucian Colareza. Prezentarea a început așa „Suntem Dya și Lucian Colareza și avem un magazin de visuri”. Apoi Dya a făcut fața asta:

Ok. Apoi a făcut fața asta:

E visătoare. Te-ai prins, nu? Apoi el, Lucian, a intervenit și a spus „Avem emoții.” și ea l-a completat: „Avem iubire!!!” Și a făcut o inimioară cu degețelele:

Ooook. Zici că-s part time serial killers și tot momentul e un cover-up special.

Deci să ne înțelegem, pe ea o chema Diana Prepeliță și și-a spus Dya. Cu „y”. Și pentru că pe el îl cheamă Lucian Colareza, melodia lor - „Without you/Sin ti” - nu putea fi decât un menaj de engleză cu spaniolă, o lălăială pentru care, dacă aș fi judecător, aș da pușcărie compozitorilor.

Începe ca orice baladă penală de la „My heart will go on” încoace, cu niște sunete obosite de flaut, crescendo imposibil în două limbi, cântat tare și cu vibrato. Mă așteptam în orice moment să le bage efect de reverb pe microfoane și să înceapă hora de nuntă. El, înghesuit într-un sacou prea mic pentru mușchii lui, cu gleznuțele la vedere, tuns crispant de corect și mișcându-se cum au repetat. Cred că nicio respirație n-a fost neconformă cu ce au repetat. 10/10, cred că sunt copii buni, care-și doresc mult să cânte, dar trebuie să se relaxeze naibii pe scenă, să depășească stadiul de living memes.

Un alt moment aparte, în același sens, a fost făcut de un băiat căruia suspectez că i s-a zis exagerat de mult că e talentat, pentru că acum dă pe din afară de siguranță de sine. Este vorba de Aldo Blaga, care se plimbă pe scenă ca la festivalurile cu copii care imită adulți, ai senzația că l-au trimis părinții să facă precum cineva de la televizor.

În cazul lui, precum un Michael Bubble puțin mai corpolent, cu vibrato mai larg, mai tradițional, mai românesc. De altfel, frazarea muzicală e clar inspirată de la Bubble, la fel și aerul melodiei. De departe momentul lui de glorie a fost pe canapeluța albă, lângă prezentatoarea Ilinca Avram. Iată-l cu ce privire flutura steagul patriei, în timp ce Ilinca îi spunea că „are voce de extraterestru”.

La întrebarea „crezi în cântăreți extratereștri?”, Aldo a zis că, deși nu se știe dacă există aliens, „a existat un Freddy Mercury, o Whitney Houston și acum există și un Aldo Blaga”. Iooooi. Asta e figura lui Aldo după ce s-a pus pe picior de egalitate cu Freddy și Whitney:

Nu, Aldo, tu-l imiți pe Michael Bubble, n-ai nicio treabă cu cei doi, nici ironic să nu mai spui așa ceva. Te rog.

În final au rămas de anunțat voturile publicului. Doar că, matematic, pentru oricine a trecut de adunările dintr-a doua, orice ar fi votat poporul, nu s-ar mai fi putut schimba nimic pe ecran, pentru că era clar, câștigătoarea era Ester Peony. Însă tehnologia a lăsat TVR-ul în 1998 și punctele au refuzat să vină pe ecran, spre disperarea prezentatorilor care încercau să întrețină o atmosferă de suspans. În sală, Ester și echipa ei deja sărbătoreau, iar pe scenă Temișan mima tensiunea: „Să fi câștigat Bella Santiago? Laura Bretan?”

Între câștigătoarea Ester Peony, Laura Bretan și Bella Santiago au fost, într-adevăr, câteva puncte, cele din urmă fiind și ele favorite. Însă: Bella Santiago, care este un performer absolut minunat - cântă de rupe și dansează brici - a avut o melodie oarecare și un moment care semăna prea tare cu cel al Ruslanei, din 2004, când a câștigat Eurovisionul pentru Ucraina.

Pe de altă parte, tânăra soprană Laura Bretan, finalistă la America’s Got Talent și câștigătoare la Românii au talent, a avut și ea un moment previzibil, în care datorită pronunției ei pe impostația de operă, arareori s-au înțeles versurile. Mulți au ținut cu ea și au acuzat că cei doi jurați gay au depunctat-o pentru că ar fi aflat că e homofobă prin susținerea referendumului CpF. Iat-o aici pe soprana de 16 ani, cum împarte ura cu zâmbetul pe buze:

În vest, Eurovision este o competiție cu mulți participanți din comunitatea LGBT. Aerul flamboaiant, culorile, spectatorii care călătoresc oriunde e competiția sunt în bună măsură gay și ar fi fost jalnic pentru România să o trimită în asemenea mediu pe adolescenta homofobă. Ce avea Laura Bretan de transmis prin limbajul universal al muzicii, ca homosexualii să se întoarcă pe calea cea dreaptă a creștinătății? Nu mai spun că, în contextul activismului ei, și titlul melodiei ei („Dear Father”) poate căpăta valențe bizare.

Merită spus că la final a fost un colaj cu piesele reprezentante ale celorlalte țări. Nu am putut să nu remarc că, cu cât piesele erau mai din vest (sau Australia, ce, nu știai că participă și ei?), cu atât erau mai contemporane și interpreții mai queer. Iar cu cât erau mai din estul Europei cu atât erau mai de revelionul din 1987, cu giumbușlucuri și coregrafii pentru normies.

Mulțumesc juriului străin că ne-a salvat și-a trimis-o pe Ester, care, totuși, are o melodie prea bună ca să câștige competiția mare, dar estimez ca se va clasa măcar în primele zece poziții.