Munțomani din România mi-au povestit cele mai periculoase momente prin care au trecut

Acum doi ani, în noiembrie, am urcat prima oară un munte. Și, la fel ca prima iubire, primul vârf nu se uită niciodată. În cazul meu a fost Vârful Ciucaș. Am dat de zăpadă, de văi, de peisaj alpin. Nimic din ce nu mai văzusem până atunci. Dar la 1 954 metri totul s-a schimbat. M-am așezat pe zăpadă după cinci ore de mers și m-am găsit așa cum nu mă imaginăm: liberă, capabilă să urc pe picioarele mele un munte, îndrăgostită cum nu am fost niciodată. Am fost foarte mândră de mine.

Muntele este și un profesor interesant. M-a învățat să fiu mai prezentă, mai atentă și m-a scos din zona de confort, să văd frumusețea lucrurilor mici, să descopăr natura. Deși-mi urmăresc pasiunea cu entuziasm, nu caut să cuceresc toți munții lumii, nu asta înseamnă hobby-ul ăsta pentru mine. Totuși, vreau să urc toate vârfurile de peste 2 500 din România (deja am șase din 13) și să ajung măcar o dată în viața asta până la o altitudine de cinci mii de metri. Nepal, here I come!

Experiența personală m-a făcut curioasă s-aud și alte păreri „din domeniu”, așa că am stat de vorbă cu patru iubitori de munte care călătoresc săptămânal către cele mai înalte vârfuri din România, dar și din străinătate.

VICE: Care este povestea primului tău vârf?
Cristian: Primul a fost Omu, acum șapte ani. Am urcat alături de alți trei prieteni prin Jepii Mici. Îmi amintesc că urcarea a fost foarte ușoară, peisajele erau superbe, într-adevăr, dar nu m-a atras ideea de a reveni. După ce ne-am atins scopul, am mers spre Crucea Eroilor de pe Caraiman. Nu aveam noțiunea timpului, nu știam cât durează un traseu, dacă ne va prinde noaptea sau dacă este periculos. Am fost inconștienți, dar în acel moment voiam să vedem cât mai multe. Îmi amintesc și „echipamentul” pe care-l aveam: o pereche de pantofi de alergare, blugi scurți, un tricou de bumbac cu Manchester United și un hanorac gros.

După ce am ajuns la cruce, am coborât tot prin Jepii Mici. A fost un adevărat chin pentru mine. Mi-au cedat genunchii și din cauza asta m-am târât cea mai mare porțiune a drumului. Întunericul ne-a prins pe ultima porțiune a traseului, dar noi eram „foarte pregătiți”: aveam telefoane cu lanternă! Într-un final am ajuns cu bine, dar mi-am jurat să nu mai procedez niciodată așa. Am repetat traseul doi ani mai târziu, pentru a impresiona o fată.

De ce muntele și nu orice alt hobby?
L-am ales din lipsa banilor. Nu îmi permiteam să fac altceva pe bani puțini, care să includă și peisaje superbe, multă mișcare și interacțiunea cu oameni noi. Cu timpul, o simplă activitate de weekend a devenit o pasiune. Pentru a ține pasul, a trebuit să investesc în echipament și să fac mai multe trasee. Urcam cu prietenii în fiecare weekend și le sunt recunoscător că m-au ajutat să cresc în acest domeniu: ei se documentau, veneau cu idei de trasee, totul mergea excelent. Așa am descoperit că muntele este un microb: cu cât este mai lung și mai dificil traseul, cu atât satisfacția este mai mare. După ce am renunțat la sportul de performanță pe care-l practicam înainte (kickboxing), simțeam lipsa competiției cu adversarii și satisfacția medaliei. Pe munte adversarul ești tu, iar medalia este vârful. Peisajul minunat vine drept premiu.

Ce-ți oferă muntele?
Totul. Peisaje, climă extrem de schimbătoare, liniște interioară, satisfacția realizării unui obiectiv. Dar cel mai important lucru e încrederea în mine, în forțele mele. M-a ajutat să-mi depășesc limitele, m-a ambiționat și știu că întotdeauna va fi altfel, fiecare drumeție este unică în felul ei.

Ai o întâmplare extremă prin care ai trecut și care ți-a pus viața în pericol?
Da. Pot avea loc și accidente, dar din ele poți învăța lecții prețioase, în special despre tine însuți. Cel mai recent și cel mai grav s-a petrecut vara trecută în Retezat. Eram pe traseu cu un prieten și, din cauza ceții foarte groase, am greșit ruta și ne-am apucat să urcăm o pantă abruptă, plină de bolovani.

Tovarășul de drum era înainte și, din neatenție, a călcat pe un bolovan care s-a desprins și a luat-o la vale spre mine. Din cauza ceții auzeam doar că ceva se rostogolește, dar nu vedeam nimic în jur. Asta până când bolovanul a ajuns la doi metri de mine. Am avut timp doar să mă arunc din calea lui și m-am rostogolit necontrolat. Eram sigur că voi muri. Nu-mi venea să cred că acolo mi-e sfârșitul. Mă loveam de toți bolovanii și repetam în gând „ce moarte proastă, cât rău o să le produci celor care te iubesc!”. În acele momente totul parcă se petrece mult mai lent, ai timp să te gândești la multe.

Dar imediat mi-am zis „nu, nu mor, trebuie doar să-mi protejez capul și fața!”. M-a ajutat foarte mult. Mi-am băgat capul în piept, iar mâinile și picioarele le-am ținut cât mai puternic lipite de corp. M-am dus la vale fără să mă împotrivesc până am încetinit. După ce m-am oprit, am rămas pe spate și m-a strigat amicul meu. M-am verificat puțin și i-am răspuns. Eram fericit că eram viu. Când m-a văzut, mi-a zis că sunt plin de sânge pe genunchi, pe mâini și pe spate. Timp de nouă ore m-am târât până la mașină. Ambii genunchi mă dureau îngrozitor, dar am reușit să-mi revin în câteva săptămâni.

La ce vârf râvnești cel mai mult?
Nu râvnesc la un vârf anume, ci mă bucur de fiecare-n parte, de fiecare experiență. Nu țintesc să ating cei mai înalți munți din lume, nu ăsta este visul meu. Vreau doar să văd cât mai multe locuri din această lume mare.

VICE: Care este povestea primului tău vârf?
Andrei: Am urcat primul vârf destul de târziu. Deși am mai umblat prin păduri și pe coclauri cu părinții, nu mi-a explicat nimeni ce înseamnă să faci un traseu sau cum se citește un marcaj. Așa că m-am documentat singur: din cărți și apoi de pe Internet. A fost un vârf destul de mic, dar cunoscut pentru zona respectivă: Scaunul Domnului. Se vedea din Bistrița, de la 70 de kilometri depărtare, iar în zilele senine îl admiram de câte ori treceam cu trenul în drum spre casa bunicilor. Într-o vară mi-am luat inima-n dinți, un tovarăș de drum și am pornit. De la intrarea pe traseu și până sus, am urmat fiecare marcaj (așa citisem în cărți), deși poteca era vizibilă în majoritatea locurilor. Nu aveam bocanci sau ghete de munte, doar adidași sport. Nu voi uita niciodată momentul în care am ajuns în vârf: priveliștea de pe marginea stâncii, soarele dogoritor, vântul, apa de la izvorul de sub vârf. Dar mai ales senzația de satisfacție, de mulțumire, de fericire nebună.

De ce muntele și nu orice alt hobby?
Nu cred că a fost o alegere. S-a întâmplat pur și simplu. A pornit de la vacanțele de vară petrecute la țară, în zona de munte. Am avut norocul să copilăresc într-o zonă de munte destul de puțin umblată - Munții Călimani. Ajuns în locuri atât de puțin exploatate, m-am îndrăgostit de natură, de libertatea pe care mi-a oferit-o și de frumusețea cu care mă uimește de fiecare dată.

Ce te motivează să pornești pe traseu?
Muntele și natura în sine îmi oferă libertate, un lucru care ne cam lipsește în zilele astea. Iubesc să părăsesc cotidianul și agitația din orașe și să mă refugiez pe vreun munte, în mijlocul liniștii, să mă bucur de priveliști, de aer curat. Nu cred că-i ceva mai frumos decât să stai într-o noapte de vară cu cortul pe un vârf de munte și să admiri bolta cerească în toată splendoarea ei. Plus lupta cu propriile limite, să ajungi cât mai sus, cât mai departe, dar, în același timp, să știi când e cazul să te oprești. Muntele te educă, te învață, te face mai puternic.

Ai o întâmplare extremă prin care ai trecut și care ți-a pus viața în pericol?
De multe ori am tendința de a pleca singur pe munte, ceea ce nu este tocmai bine. M-au prins furtuni pe creastă, momente în care mi s-a ridicat părul în cap din cauza încărcăturii electrostatice din jur – lucru care anunța un posibil fulger. Nu m-am întâlnit niciodată cu un urs, doar cu un mistreț foarte mare (care poate fi chiar mai periculos decât un urs), care mergea spre aceeași sursă de apă ca mine. Din fericire, când am început să fac gălăgie, s-a speriat și a făcut cale întoarsă. Deși de multe ori mă abat de la traseu și-mi asum anumite riscuri, știu că siguranța este prioritară.

Care este vârful la care râvnești cel mai mult?
Momentan nu pot zice că am un vârf anume pe care visez să ajung. Vreau să merg în multe locuri, sper să ajung cât mai curând în Himalaya. Mi-ar plăcea să știu că am fost pe toți munții de la noi, să cuceresc toate grupele și sub-grupele. Crede-mă pe cuvânt, e ceva de mers și pentru asta!

VICE: Care este povestea primului tău vârf?
Oana: Am scăpat într-o tabără acum 11 ani, la finele primului an de facultate. Până atunci, tata nu mi-a dat drumul din casă. Era o tabără ce s-a ținut la Cabana Cerbul, în Dâmbovița, cu program montan și studenți din toată țara. Îmi amintesc c-am făcut o echipă de cinci persoane și că am personalizat tricouri albe pentru fiecare înainte de tabără. Într-una din zilele alea am urcat pe Vârful Leaota și pe Vârful Rătei (Munții Leaota). A fost spectaculos să înțeleg geografia predată la școala și altfel, să mă încarc cu nemărginirea orizontului și imensitatea lanțului muntos.

De ce muntele și nu orice alt hobby? De unde a pornit pasiunea aceasta?
Muntele este o evadare din orașul gri și de lângă oamenii încruntați de pe străzi, este felul meu de a mă încărca pozitiv, este locul în care mă simt cel mai vie, iar combinat cu fotografia, a devenit pentru mine o a doua casă. Atunci când sunt pe traseu și urc spre vârf, nu mă mai gândesc la nimic altceva. Simt o conexiune intensă cu mine și cu natura când pornesc pe traseu.

Ce te motivează să pornești pe traseu?
În drumurile mele prin munți m-am simțit mereu motivată de soare, care-mi dă mereu o energie fantastică, de verdele ierbii sau de curcubeul toamnei, de zăpadă, de ploaie, de bucuria acelora care abia așteaptă ora patru dimineața, sâmbăta, echipați pentru traseu. Dacă într-o zi banii nu ar mai avea valoare, aș sta numai plecată.

Ai fost vreodată-n pericol?
Anul trecut am reușit să cuceresc Mont Blanc-ul și am avut niște pățanii în Le Grand Couloir, poreclit și couloir de la mort. Acest loc este cunoscut astfel deoarece, din cauza încălzirii globale, frecvența căderilor de pietre a crescut semnificativ. Din fericire, avalanșa de bolovani care ne-a ieșit în cale nu m-a atins nici măcar cu o pietricică. A fost de parcă aș fi avut un balon de protecție în jurul meu. A fost un moment extrem de intens, pe care nu-l voi uita niciodată.

La ce vârf visezi cel mai mult?
Nu pot spune că este unul pe care îl îndrăgesc mai tare, deoarece fiecare are farmecul lui și aș vrea să le văd pe toate. Cum asta-i imposibil, voi selecta cel mai înalt vârf din fiecare țară. Sper să le cunosc pe fiecare în parte. Totuși, locurile mele de suflet vor fi mereu în Munții Ceahlău. Ador răsăritul văzut de acolo, iar dacă îți este alături cel mai drag om ție, totul este perfect.

VICE: Spune-mi despre primul tău vârf.
Denisa: Primul meu vârf a fost Omu. Am pornit la drum împreună cu o prietenă într-o zi caldă de august, cu un cer senin. Am fost fascinată de traseu și am făcut multe poze. Am dormit la Cabana Omu, iar dimineața am prins un răsărit de poveste pe platou. De atunci am rămas îndrăgostită de Bucegi. Sunt munții mei de suflet.

De unde a pornit pasiunea aceasta?
În iunie 2016, când aceeași amică m-a invitat într-un weekend la Diham, să dormim la cort. Atunci am mers pentru prima oară la Mălăiești, cu pornire de la Cabana Diham. Cine cunoaște peisajul de acolo înțelege foarte ușor de ce m-am îndrăgostit pe loc. Mi-a plăcut atât de mult încât a doua zi am mers din nou, dar pe un alt traseu.

Ce-ți oferă muntele?
Mi-a schimbat viața. M-a disciplinat. A adus lângă mine oameni minunați de la care învăț constant lucruri noi și alături de care trăiesc experiențe foarte faine. M-a ajutat să mă descopăr, să-mi cunosc limitele. Dacă-mi spunea cineva acum cinci ani c-o să fac escaladă pe stâncă sau că o să fiu la 2 500 de metri iarna, la -20°C și că o sa îmi placă, i-aș fi spus că nu e în toate mințile. Îmi amintesc un traseu făcut iarna în Bucegi. Am urcat pe o ceață atât de densă încât abia vedeam marcajele. Dar când am ajuns pe creastă, totul s-a luminat deodată și m-a impresionat priveliștea atât de mult încât mi-au dat lacrimile. Era minunat și mi se părea că așa trebuie să arate, cu siguranță, și Raiul.

Ai fost vreodată-n pericol?
Da. Mă aflam c-un grup de prieteni pe traseu către Vârful Lespezi, în Făgăraș. Era iarnă, bătea vântul tare, era puțină ceață și o lapoviță destul de dură. Mai trecusem prin așa ceva, dar dintr-odată a-nceput să tune și să fulgere, iar noi eram în spațiu deschis, echipați cu pioleți și colțari, toate din metal, plus telefoane mobile funcționale. Am făcut imediat cale întoarsă. La coborâre mi s-a înfundat un picior în zăpadă până la coapsă și s-a blocat. Orice mișcare aș fi făcut, nu-l puteam scoate de acolo. M-am panicat rău. Câțiva băieți din grup au venit repede să m-ajute și au săpat pe lângă piciorul meu. Într-un final am ieșit și am reușit să coborâm în siguranță.

Ce vârf ai vrea să urci cel mai mult?
Visul meu rămâne un vârf de opt mii de metri din Himalaya.