Publicitate
scoala vietii

Am băut și am mâncat pe banii PSD-ului doi ani de liceu și nu-mi pare rău

Sunt curios câte alte tinere speranțe ale politicii și-au început carierele la fel ca mine: din dorința de a chiuli.

de Cristian A.
27 Martie 2019, 8:46am

Neculai Onțanu, fostul primar al sectorului 2, inaugurează scările rulante din Pasajul Obor alături de câțiva tineri. Tinerii din imagine nu fac obiectul acestui articol. Poză de Răzvan Chiriță via  Mediafax FOTO

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la cei patru ani petrecuți într-un liceu din Sectorul 2 al Capitalei, am numai amintiri plăcute. Pentru că asta ar trebui să fie liceul, un loc al amintirilor. Sunt slabe șansele ca mai mult de un coleg să-ți rămână prieten bun peste ani, legăturile se vor pierde și, chiar dacă locuiți în același oraș, nu vă veți mai vedea decât, poate, accidental.

Tocmai de asta am încercat să fac toate tâmpeniile pe care le poți face în anii ăia, fără a fi exmatriculat sau să am nota la purtare mai jos de nouă. Și pentru că nu-mi permiteam să pierd punctele din cauza prezenței scăzute, căutam mereu motive de chiul care să nu atragă absențe. În clasa a IX-a, în primele luni, am fost în corul școlii, chiar dacă n-aveam pic de voce sau ureche muzicală. M-au dat afară după prima și singura reprezentație pe care am avut-o într-un supermarket, de Crăciun.

Începutul „carierei” mele politice

În clasa a zecea se auzea prin liceu că urma să se aleagă un nou reprezentant al elevilor în cadrul Parlamentului Local al Tinerilor Sector 2 (PLT). Formațiunea asta făcea parte din TSD, doar că era adresată tinerilor între 14 și 18 ani. Pe urmă, dacă erai copilul cui trebuia, ajungeai la tineret și mai departe, posturi la stat plătite cu zeci de mii de lei se găseau. Mă rog, puteai ajunge sus și dacă știai să dai bine din gură.

O să-ți dau un exemplu concret. Băiatul ăsta, Cezar Stancu, de care se prea poate să nu fi auzit, dar care este, în prezent, director general în cadrul Companiei Municipale Sport pentru toti, dar și membru în consiliul de administrație al Companiei Municipale Strazi, poduri si pasaje. Când am ajuns eu în PLT, el își termina mandatul, dar cât am stat pe acolo l-am tot văzut și pe el, căci tocmai fusese promovat în TSD. Și ca el au fost mulți. Dar să mă întorc la poveste.

Colegul care urma să încheie mandatul i-a pus pe șefii de clase la curent cu toată procedura de campanie. Aceștia urmau să transmită mai departe și fiecare era liber să candideze pentru a ocupa postul de reprezentant al liceului la primărie. Eu eram prieten bun cu șeful meu de clasă, așa că, după ce ne-a informat pe toți, mi-a spus separat că vrea să candideze și să-l ajut, ca să facem dream team de chiul și de caterincă pe la ședințele de partid. Teoretic, funcția respectivă ar fi trebuit să-i permită doar lui să lipsească. Dar el mi-a pus o vorbă bună la directoare și dirigintă, cu pretextul că are nevoie de mine să-l ajut la diverse. Cei de la școală nu știau că noi frecam pula pe la primărie, așa că le puteam spune orice: „mergem să facem un proiect pentru nu știu ce liceu, să lucrăm la un proiect pentru casa de copii, să organizăm un bal al bobocilor sau alegem o terasă pentru ziua bătrânilor”.

Cum a arătat campania și ce promiteau candidații

Așadar, a fost suficient să-mi spună că pot chiuli motivat, că imediat am trecut la munca de convins colegii indeciși. Campania electorală a durat aproape o lună. În timpul ăsta, fiecare candidat și-a făcut promovare cum a știut mai bine. Tovarășul meu avea deviza „Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese” – nu foarte inspirat pentru niște elevi de liceu, dar ne interesa școala cum îi interesează pe cei din PSD să schimbe soarta țării.

De asemenea, fiecare trebuia să vină cu idei, propuneri și schimbări care să aducă o altă față liceului. Așa că au dat drumul imaginației și au bătut câmpii cu grație: teren de fotbal cu gazon artificial și nocturnă, bazin de înot, renovarea liceului, radioul liceului, renovarea sălii de sport și amenajarea unui teren de handbal. Imaginează-ți că eram strânși vreo 80 de oameni din școală, elevi și profesori, într-o clasă. Candidații erau la catedră, își susțineau platformele-program, în timp ce noi stăteam în sală și ne mușcam buzele ca să nu ne bușească râsul din cauza aberațiilor evidente.

Cum am măsluit procesul de vot

Ziua alegerilor ne-a găsit pe toți cei implicați în procesul de vot într-o clasă amenajată corespunzător, cu cabinele amplasate cât de cât, cu perdeluțe, să nu vadă cineva sau să influențeze în vreun fel. Din comisie făceau parte patru colegi de la alte clase și un observator care trebuia să se asigure că nu aveau loc fraude. Doar că observator era subsemnatul și, într-adevăr, am avut grijă să nu fraudeze alții voturile, căci trebuia să fac eu asta. Concret, când venea un coleg să pună ștampila, îi spuneam de la obraz: „Boss, ai vreun favorit sau ai venit așa, la mișto? La mișto? Păi, votează și tu cu Măricel, că e băiat bun!”. Iar la finalul voturilor, Măricel al meu avea peste 120 de voturi, în timp ce persoana de pe locul doi nu adunase nici 30 de voturi. Poate te întrebi de ce m-au ascultat și au votat cu cine le-am indicat eu? Păi, eram în relații bune cu toată lumea. Îi salutam, vorbeam cu ei și cumva reușisem să mă fac plăcut printre colegi, chiar dacă nu eram prieteni la cataramă.

Mândri de fapta pe care tocmai o isprăvisem, două zile am stat beți. Ne gândeam c-o să facem și-o să dregem, o să ajungem departe și-o să audă lumea de noi. Nu pot spune c-am avut o carieră prea lungă-n politică și doar Pulea Spătaru ne mai cunoștea. Nu conta, important era că urmau doi ani de stat „la primărie, cu treburi pentru școală”.

Doi ani de frecat menta cu talent

La primărie, timp de doi ani, l-am avut mentor pe domnul profesor Giocco di Mano, venit tocmai din Italia, să ne învețe cum să frecăm menta. Imaginează-ți că ne adunam într-o sală a primăriei vreo sută de elevi. După ce se făcea prezența, începea unul să vorbească și în următoarele două minute vorbeam toți între noi și nimeni nu mai era atent la nimic. Doar când venea Neculai Onțanu pe la ședințe sau când aveam de pus la punct vreo paranghelie ne ascultam unii pe alții, dar asta pentru că ne interesa să aflăm în ce restaurant urma să ne îmbătăm, dacă era sau nu consumația din partea casei, dacă puteam să aducem un prieten și dacă dura toată noaptea. Pentru că da, cel puțin o dată pe săptămână, primăria organiza o cumetrie în vreun restaurant sau cârciumă mai aranjată din sector. Ocazii se găseau: de la toate zilele din calendar marcate cu roșu drept sărbători, până la zilele de naștere ale celor din primărie.

Cum l-am ajutat pe Onțanu să mai câștige un mandat

În 2008, prin primăvară, am început campania electorală pentru alegerile locale. Noi urma să-l ajutăm pe Onțanu să mai bage un mandat în traistă, lucru care s-a și întâmplat. La prima ședință ne-a zis că suntem niște piese foarte importante din puzzle, că-n noi stăteau speranța și viitorul, prosteală din asta motivațională care prindea la niște copii de liceu. Pentru aproape două luni de campanie, am primit fiecare abonament la metrou și RATB, cartelă Cosmote (abia apăruseră ofertele alea ieftine cu sute de minute în grup), cinci sute de lei, iar, dacă urma să câștige, mai aveam un bonus de trei zile la mare, la Saturn, la un super hotel de două stele cu mic dejun inclus. Ceva de vis.

În mare parte din timp stăteam cu doi pensionari și cu Măricel la cort și ne scărpinam în cur de plictiseală. Sau împărțeam pliante cu PSD, brichete, pixuri și alte materiale promoționale ieftine. Produsele deluxe, cum ar fi tricourile, umbrelele și sacoșele le împărțeau pensionarii: noi, că eram mai mici, primeam câte unul sau două din fiecare serie, iar ei și le luau pe restul. Într-un bax erau vreo 50 de tricouri albe și roșii, iar singurul motiv pentru care le luam era ca să le dau mai departe rudelor care știau că mă ocup cu negoțul de tricouri. Umbrelele se stricau uneori chiar și la prima deschidere, fiind luate, probabil, cu zece cenți din China. Iar sacoșele erau mai de căcat decât pungile de plastic de la Mega. La pungi și umbrele nu m-am băgat, i-am lăsat din pe cei mai în vârstă să-și împartă captura frățește. Erau oameni care veneau la cort ca să ne roage să le oprim tricouri. Unii ne-ar fi lăsat și numerele de telefon, să-i sunăm noi când ne venea marfa. Dacă nu eram la cort, ne plimbam în alai prin sector, câte 70-100 de oameni și împărțeam aceleași mizerii promoționale.

De departe cele mai mișto erau pomenile electorale organizate în parc, cu mici, bere, muzică populară și alte cele. Stăteam în backstage cu colegii mai tineri sau cu alți sclavi cu funcție din partid și beam până ne pișam pe noi și mâncam până ne crăpa ficatul. Am tras multe beții la viața mea și am mâncat de multe ori ca ultimul flămând, însă acolo se întâmpla ceva cu noi, eram alți oameni. În tot decorul ăla pesedist, cu mirosul de grătar și muzica populară pe fundal, când veneau platourile și sticlele de alcool, nimeni nu mai avea mamă sau tată, toată lumea mânca de parcă ar fi fost ultima masă.

În mod normal, noi eram acolo la treabă, trebuia să împărțim pliante și să vorbim cu lumea. Chiar făceam mișto între noi: „Să vină-n pula mea Onțanu, să vorbească cu oamenii, că el vrea să fie primar, nu noi!". În serile în care headlineri erau Maria Dragomiroiu, Mîțu Stoian sau Stana Izbașa și petrecerea ținea până mai târziu, ne ducea poliția locală acasă. Era un sentiment foarte mișto să te plimbi beat cu mașina de poliție. Chiar dacă erau de la locală, tot aveau girofar și făceau caterincă cu noi, ne lăsau să ne jucăm cu luminițele și se uitau cu noi după femei.

După faptă și răsplată

După două luni de muncă, treaba noastră s-a terminat în duminica alegerilor. Se știe că generalii sunt oameni de cuvânt, așa că nici Onțanu nu s-a lăsat mai prejos și ne-a dus la mare. Cinci vagoane de tren a rezervat. În ziua plecării, jumătate din Gara de Nord era plină cu juniorii PSD-ului. Ne-a dat și-o diplomă după alea trei zile de plajă, cică am fi absolvit ceva școală de vară politică. Restul verii au mai fost ceva activități electorale, dar nu m-au interesat prea tare, că n-aveam motiv să mă duc, nu trebuia să chiulesc de nicăieri.

A început din nou toamna, liceu, ore, teme, subit mi-am amintit că aveam treabă pe la primărie. Ne știam deja cu polițistul care păzea intrarea (cred că nenea ăla era prieten cu toată lumea), așa că n-aveam nicio dificultate să intrăm în primărie să ne ținem „ședințele”. În anul ăla, până a venit frigul, am rupt terasele cu petreceri, tot așa, pe banii lor. Și primul party indoor l-a dat chiar Onțanu, de ziua lui, la restaurantul Intermacedonia, o cârciumă celebră din zona Iancului pentru mâncare și băutură, dar și pentru bătăi și salvări. Bine, când mergeam noi, cu primăria, nu se întâmplau d-astea, că aveam spatele asigurat.

Parlamentarele din 2008 mi-au umplut ghiozdanul de pixuri și brichete

Era toamna lui 2008, urmau alte alegeri, iar PSD făcuse alianță cu Partidul Conservator, dacă nu mă înșel, că aveau de furat în grup. Noi urma să avem de muncă, trebuia să împărțim ciuma roșie prin sector, sub formă de brichete, tricouri, pixuri, ca de obicei. Măricel al meu intrase pe filmul ăsta cu politica și făcea coadă la pupat în cur acolo unde se putea, în speranța că mai încolo poate-i ieșea și lui ceva. Eu nu eram din categoria celor dispuși la astfel de compromisuri, așa că m-am anturat cu alții ca mine.

De data asta n-am mai stat dandy la cort, cu burta la soare, căci alegerile au fost toamna, așa că cel mai important task al nostru era să cutreierăm scările de bloc și să umplem cutiile poștale ale oamenilor cu pliante electorale. Mai trebuia să sunăm pe la uși și să dăm cadouri mai consistente celor care deschideau. Dar pentru că nici eu, nici ăștia cu care umblam n-aveam chef să facem treabă, pliantele ajungeau la tomberon, iar celelalte pomeni electorale le luam noi. Într-o zi am plecat acasă cu o jumătate de ghiozdan plin de brichete, în altă zi, cu vreo zece cutii de pixuri.

În 2009 am ieșit din politică, urma BAC-ul și mă băteau ai mei la cap să învăț, să mă duc la meditații, să mă gândesc la o facultate. Așa că m-am retras din politică și m-am înscris într-o fundație care mergea prin licee și vorbea cu elevii despre metode contraceptive și boli cu transmitere sexuală.

Măricel a rămas în continuare ancorat în PLT, chiar și după ce și-a terminat mandatul. Spera că poate poate-i pica și lui ceva. S-a înscris și la Științe Politice, că n-avea de unde să știe cum sare iepurele și nu care cumva să-l prindă nepregătit. Din păcate, politica nu l-a vrut sau ăia mai mari nu l-au vrut, că la un moment dat a dispărut din peisajul roșu al sectorului doi. Nu știu cu ce se mai ocupă, n-am mai păstrat legătura, deși eram prieteni buni la început. D-asta zic, fă-ți amintiri mișto în liceu, indiferent dacă ești prieten sau nu cu oamenii, căci cu alea vei rămâne peste ani și alea îți vor spune dacă ai avut sau nu o adolescență mișto.

Editor: Răzvan Filip