Prima poveste din literatura română cu copii eroi din Ferentari

La Școala 136 din Ferentari, copiii sunt învățați că pot fi eroi. Chiar dacă provin din medii defavorizate și România nu e chiar țara care să le dea prea multe șanse oamenilor săraci și de etnie romă. Acum aproape un an, Asociația „Cu Alte Cuvinte” a început să strângă bani pentru proiectul „The New Storytellers”, în urma căruia să iasă o carte inspirată chiar de copiii de la Clubul de Educație Alternativă din Ferentari, organizat de Fundația Roma Policy Center for Roma and Minorities (PCRM).

Așa a apărut Povestea Kendamei pierdute, scrisă de Adina Rosetti, autoare a două cărți pentru adulți și a trei povești pentru copii: Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? (ambele premiate în cadrul concursului „Cele mai frumoase cărți din România”) și Cartea Curajului.

Adina și-a ocupat trei luni, adică toată vara trecută, să cuprindă între coperte o poveste care să-i reprezinte pe copiii din Ferentari.

„Este o poveste despre cartier, case și vecini, despre ce vă place vouă. Vreau să vă spun că nu v-am păstrat numele voastre, dar m-am gândit la voi, la fiecare în parte. V-am avut pe toți în minte când am scris”, le spune Adina copiilor care s-au adunat în cerc, în jurul ei, ca să audă, în premieră, lectura poveștii pe care ei au creat-o.

Textul Adinei împreună cu ilustrațiile pe care le face Irina Dobrescu se vor transforma într-o carte care va fi lansată, cât de curând, la nivel național. De fapt, cartea are ca scop să creeze o literatură diferită, cu eroi în care să se regăsească și copiii din Ferentari, și să promoveze diversitatea culturală și incluziunea socială.

„Cartea o să ajungă la toți copiii, din toată țara, în librării, în școli, poate chiar și în alte țări. Vor afla și ei despre voi”, le spune Adina copiilor care sunt deja nerăbdători să afle cine ce personaj a primit, în poveste.

Adina a petrecut mult timp, în 2017, alături de acești copii. Au plimbat-o prin cartierul lor, i-au arătat parcurile în care se joacă, magazinele de la colțul străzii, au dus-o acasă, la familiile lor, dar și zonele care au făcut din Ferentari acest loc rău famat. I-au fost ghizi într-un cartier în care Adina nu mai pusese niciodată piciorul.

„Am ținut foarte mult la documentarea asta, pentru că voiam ca povestea să fie ancorată în realitatea de aici. Mi-am dat seama că eu trebuie să intru în povestea lor, așa că am fost și în ghetou - ceea ce a fost o experiență foarte puternică pentru mine”, îmi spune Adina.

Ghetoul din Ferentari capătă un sens fantastic în povestea Adinei: Aleea Duhurilor, a cărui descriere sună așa:

Imediat cum Adina începe să citească, toți copiii o recunosc de îndată: „Aleea Livezilor! E mereu poliție acolo, a fost și Antena1 acolo”, spune Bianca, foarte detașată. Unii copii au locuit acolo, s-au mutat, alții continuă să stea în blocurile de pe alee.

„Pe o parte e un ghetou, acolo sunt ghetoiștii care se bat, se înjură, și vine poliția des”, adaugă fetița de 12 ani.

Pentru Adina, asta a fost cea mai grea parte a poveștii: să scrie despre ghetou pe înțelesul tuturor copiilor, mai ales pentru cei care nu cunosc universul din Ferentari. „Nu puteam să trec peste această realitate, să mă prefac că nu există.”

Să scrii despre Ferentari nu este un chiar ușor, deși subiectul apare proeminent și în recentul film Soldații. O poveste din Ferentari, adaptat după cartea cu același nume a lui Adi Schiop. Dar e mereu o linie fină între idealizarea sărăciei și căderea în mizerabilism. Adina a încercat să evite asta.

„Mi-a fost teamă de reprezentarea ghetoului pe care am încercat să-l transform într-un ținut fantastic, la nivel de simbol. Nu știu dacă mi-a ieșit sau nu.”

Pe parcursul lecturii, Adina e întreruptă de mai multe ori de copiii nerăbdători să recunoască locuri, situații și vecini din viața lor reală care-au prins un loc în poveste. „Sunt 12 copii, doi băieți și zece fete, toți sunt în poveste, cu câte un element definitoriu: unuia îi place dansul, altul are părinți divorțați, unul are un pisoi ș.a. Am vrut să le integrez pe toate într-un mix”, explică Adina.

Scriitoarea citește apoi un fragment care îți arată de ce e nevoie de povești altfel, care să-i încurajeze și pe cei ce nu fac parte din majoritate.

Stau și eu, în cerc, alături de copii, în timp ce Adina citește finalul poveștii. A fost greu să ajungă aici, copiii au tot intervenit cu explicații și întrebări la fiecare paragraf. Doar e vorba despre munca lor în cele 12 ateliere de storytelling pe care le-au făcut.

Dialogul de final mă face să recunosc unul dintre personajele pe care le-am întâlnit și eu, în urmă cu un an. E Bianca, fetița care vrea să ajungă „procuroare ca să-i condamne pe oamenii care au greșit și, dacă merită, să se ducă la pușcărie". Vorbeam atunci cu ei despre super puteri și eroi. Ea vrea să fie un erou al dreptății.

„Doamna de storytelling” (căci așa au poreclit-o copiii) a venit mai multe zile în mansarda Mariei, le-a ascultat poveștile și le-a pus întrebări despre ce le place să facă, despre ce-i supără, despre cum se joacă, despre ce visează. Și, mai ales, despre ce vor să se facă atunci când vor fi mari.

Acesta este finalul sau, de fapt, începutul unei povești în care și copiii romi pot fi eroi.