carte

Prima poveste din literatura română cu copii eroi din Ferentari

Nu este o carte activistă, ci o poveste inspirată din realitatea copiilor care trăiesc în cel mai rău famat cartier din București.
Iulia Roșu
Bucharest, RO
Mircea  Topoleanu
fotografii de Mircea Topoleanu
19.2.18
copii eroi ferentari

La Școala 136 din Ferentari, copiii sunt învățați că pot fi eroi. Chiar dacă provin din medii defavorizate și România nu e chiar țara care să le dea prea multe șanse oamenilor săraci și de etnie romă. Acum aproape un an, Asociația „Cu Alte Cuvinte” a început să strângă bani pentru proiectul „The New Storytellers”, în urma căruia să iasă o carte inspirată chiar de copiii de la Clubul de Educație Alternativă din Ferentari, organizat de Fundația Roma Policy Center for Roma and Minorities (PCRM).

Publicitate

Așa a apărut Povestea Kendamei pierdute, scrisă de Adina Rosetti, autoare a două cărți pentru adulți și a trei povești pentru copii: Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? (ambele premiate în cadrul concursului „Cele mai frumoase cărți din România”) și Cartea Curajului.

Adina și-a ocupat trei luni, adică toată vara trecută, să cuprindă între coperte o poveste care să-i reprezinte pe copiii din Ferentari.

„Este o poveste despre cartier, case și vecini, despre ce vă place vouă. Vreau să vă spun că nu v-am păstrat numele voastre, dar m-am gândit la voi, la fiecare în parte. V-am avut pe toți în minte când am scris”, le spune Adina copiilor care s-au adunat în cerc, în jurul ei, ca să audă, în premieră, lectura poveștii pe care ei au creat-o.

„Povestea urmărește un grup de copii de la o școală din Ferentari: Ionuț, un băiat care nu se desparte de kendama lui, Diana, o fată care iubește dansul, și ceilalți prieteni ai lor. Un vrăjitor rău a transformat însă o parte a cartierului într-un ținut cenușiu și trist – Aleea Duhurilor. Cu ajutorul unei Zâne bune, copiii încearcă să readucă viața, culorile și speranța înapoi”, spune descrierea poveștii.

Textul Adinei împreună cu ilustrațiile pe care le face Irina Dobrescu se vor transforma într-o carte care va fi lansată, cât de curând, la nivel național. De fapt, cartea are ca scop să creeze o literatură diferită, cu eroi în care să se regăsească și copiii din Ferentari, și să promoveze diversitatea culturală și incluziunea socială.

Publicitate

„Cartea o să ajungă la toți copiii, din toată țara, în librării, în școli, poate chiar și în alte țări. Vor afla și ei despre voi”, le spune Adina copiilor care sunt deja nerăbdători să afle cine ce personaj a primit, în poveste.

Copiii, ghizi în Ferentari

Adina a petrecut mult timp, în 2017, alături de acești copii. Au plimbat-o prin cartierul lor, i-au arătat parcurile în care se joacă, magazinele de la colțul străzii, au dus-o acasă, la familiile lor, dar și zonele care au făcut din Ferentari acest loc rău famat. I-au fost ghizi într-un cartier în care Adina nu mai pusese niciodată piciorul.

„Am ținut foarte mult la documentarea asta, pentru că voiam ca povestea să fie ancorată în realitatea de aici. Mi-am dat seama că eu trebuie să intru în povestea lor, așa că am fost și în ghetou - ceea ce a fost o experiență foarte puternică pentru mine”, îmi spune Adina.

Ghetoul din Ferentari, un ținut fantastic „al tristeții”

Ghetoul din Ferentari capătă un sens fantastic în povestea Adinei: Aleea Duhurilor, a cărui descriere sună așa:

„Orice ai face, să nu cumva să intri pe Aleea Duhurilor, le spuneau mereu părinţii din Ferentari copiilor lor. Locul ăsta se afla nu departe de părculeţul din spatele şcolii unde obișnuiau să se joace. Cerul de deasupra lui era întotdeauna acoperit de o pătură groasă de nori plumburii pe care nimic nu putea să o străpungă. Pentru că nu mai fuseseră îngrijite, casele şi blocurile îşi pierduseră culorile şi erau acum de un cenușiu-murdar, cu tencuiala căzută. Geamurile sparte nu fuseseră niciodată înlocuite, iar gunoiul nu mai fusese strâns demult, adunându-se într-o grămadă imensă. Unii copii care se aventuraseră pe Aleea Duhurilor povesteau la întoarcere că la capătul aleii se afla cel mai groaznic loc care se putea imagina: Muntele de Gunoi.”

Publicitate

Imediat cum Adina începe să citească, toți copiii o recunosc de îndată: „Aleea Livezilor! E mereu poliție acolo, a fost și Antena1 acolo”, spune Bianca, foarte detașată. Unii copii au locuit acolo, s-au mutat, alții continuă să stea în blocurile de pe alee.

„Pe o parte e un ghetou, acolo sunt ghetoiștii care se bat, se înjură, și vine poliția des”, adaugă fetița de 12 ani.

Pentru Adina, asta a fost cea mai grea parte a poveștii: să scrie despre ghetou pe înțelesul tuturor copiilor, mai ales pentru cei care nu cunosc universul din Ferentari. „Nu puteam să trec peste această realitate, să mă prefac că nu există.”

Să scrii despre Ferentari nu este un chiar ușor, deși subiectul apare proeminent și în recentul film Soldații. O poveste din Ferentari, adaptat după cartea cu același nume a lui Adi Schiop. Dar e mereu o linie fină între idealizarea sărăciei și căderea în mizerabilism. Adina a încercat să evite asta.

„Mi-a fost teamă de reprezentarea ghetoului pe care am încercat să-l transform într-un ținut fantastic, la nivel de simbol. Nu știu dacă mi-a ieșit sau nu.”

Și în Ferentari se nasc eroi

Pe parcursul lecturii, Adina e întreruptă de mai multe ori de copiii nerăbdători să recunoască locuri, situații și vecini din viața lor reală care-au prins un loc în poveste. „Sunt 12 copii, doi băieți și zece fete, toți sunt în poveste, cu câte un element definitoriu: unuia îi place dansul, altul are părinți divorțați, unul are un pisoi ș.a. Am vrut să le integrez pe toate într-un mix”, explică Adina.

Publicitate

Scriitoarea citește apoi un fragment care îți arată de ce e nevoie de povești altfel, care să-i încurajeze și pe cei ce nu fac parte din majoritate.

„- E clar, aici e nevoie de un supererou, zise Ionuț. Sau de mai mulţi.
- De unde să găsim noi atâția supereroi? întrebă Diana. Ăştia, în general, sunt cam ocupaţi. Şi oricum n-am văzut prea mulţi supereroi prin Ferentari…

- Nu e nevoie de supereroi, ci doar de prieteni, curaj şi imaginaţie, le spuse zâna.

- Păi, prieteni avem și noi! Suntem o gaşcă-ntreagă! Şi, la nevoie, putem să-i chemăm şi pe ceilalţi copii de pe stradă…

- Doar că noi nu avem puteri magice, se bosumflă Diana.

- Nici nu trebuie, zâmbi Maria misterioasă, în timp ce le mai turna ceai aromat. Şi, dacă aveţi şi alţi prieteni la fel de curajoși ca voi, nu e totul pierdut. Mai ales că vrăjitorul ăsta pe nume Leo are o slăbiciune. ”

Stau și eu, în cerc, alături de copii, în timp ce Adina citește finalul poveștii. A fost greu să ajungă aici, copiii au tot intervenit cu explicații și întrebări la fiecare paragraf. Doar e vorba despre munca lor în cele 12 ateliere de storytelling pe care le-au făcut.

Dialogul de final mă face să recunosc unul dintre personajele pe care le-am întâlnit și eu, în urmă cu un an. E Bianca, fetița care vrea să ajungă „procuroare ca să-i condamne pe oamenii care au greșit și, dacă merită, să se ducă la pușcărie". Vorbeam atunci cu ei despre super puteri și eroi. Ea vrea să fie un erou al dreptății.

Publicitate

„Doamna de storytelling” (căci așa au poreclit-o copiii) a venit mai multe zile în mansarda Mariei, le-a ascultat poveștile și le-a pus întrebări despre ce le place să facă, despre ce-i supără, despre cum se joacă, despre ce visează. Și, mai ales, despre ce vor să se facă atunci când vor fi mari.

- Hmm, eu cred că o să mă fac judecătoare, răspunde Diana, visătoare.
- De ce?
- Pentru că vreau să trimit răufăcătorii la închisoare. Să fie o lume fără rele! Să nu mai existe vrăjitori care fură suflete… și kendame!
- Știi că ai ceva de-nvăţat dacă vrei să te faci judecătoare…
- Da… Dar aş vrea să mă fac şi hairstylistă!
- Aia ce mai e? intervine Ionuț.
- Un fel de coafeză, dar aşa, care face coafuri mai speciale.
- Păi, şi nu poţi să te faci amândouă?
- Habar n-am, o să mai văd eu când cresc.
- Tu ce vrei să te faci, Ionuț? întreabă „doamna de storytelling”.
- Vlogger, răspunde el fără să stea pe gânduri.

Acesta este finalul sau, de fapt, începutul unei povești în care și copiii romi pot fi eroi.