10 întrebări pe care ai vrut să i le pui unui jucător de tenis din România

De mult n-am mai văzut atâția bărbați care stau lipiți de televizoare ca să vadă un meci cu un sportiv român din alt domeniu, darămite cu o femeie. Și e bine să fie așa, să fie o tipă ca Halep, care să ajungă numărul 1, iar tu să-ți aduci aminte că nu doar fotbaliștii sunt zei. De fapt, pasiunea mea pentru tenis a început cu mult înainte ca această constănțeancă de 26 de ani să înceapă să rupă norii.

Îmi plac jucătorii de tenis, în special ei, recunosc, tocmai pentru că nu găsesc la ei bădărănia tipică unui fotbalist, tipul ăla care siluiește limba română, folosind fraze de genul „am fost foarte simțit bine", de la înălțimea unei mașini McLaren 540 C, de exemplu.

Zece întrebări pe care ai vrut mereu să le pui unui tip care-și riscă viața pentru Instagram

Bine, când, după un an de rupt rachetele, numeri ceva mai mult de 50 000 de euro și asta doar pentru că, în tenis, pleci cu bani doar dacă câștigi meciul, nici nu-ți permiți să fii altfel decât cu picioarele pe pământ. Vezi tu, tenisul este sportul ăsta în care devii milionar doar dacă meriți și de-aia ajungi să prețuiești mai mult banii și să nu-i arunci aiurea, pe mașini care iau fața gagicilor de plastic.

Despre cum e sportul ăsta și cum e el în România am vorbit cu Victor Hănescu, jucător retras din circuit în 2015, dar care ajunsese în timpul carierei printre primii 26 în lume.

VICE: Ce se întâmplă cu un tenismen după ce o termină cu performanța? La fotbal e clar, se fac antrenori.
Victor Hănescu: Da, mulți sportivi rămân în domeniu, ca antrenori sau manageri, ori încep un business total diferit. Eu am pornit Academia Victor Hănescu la începutul anului 2016, însă ideea mi-a venit încă de când jucam, acum vreo șase-șapte ani. De când am început să joc, am simțit că România are nevoie de o școală de tenis serioasă, pentru că lipseau multe lucruri și, bineînțeles, organizarea. Părinții și copiii au nevoie de un loc în care să vină cu încredere.

Cât de greu a fost să faci tenis în România, mai ales în anii '90?
Începuturile au fost mai ușoare pentru că, pe atunci, erau cluburile sportive care susțineau începătorii, contra unor sume simbolice. Era chiar gratis, când am început eu tenisul. Clubul sportiv susținea copiii care se înscriau la el. Ce vremuri bune! Când am început să urc spre performanță, mi-a fost din ce în ce mai dificil. În principal din cauza lipsei de echipament, nu se găseau rachete, nu existau prea multe săli de sport în care să mă pot antrena pe perioada iernii.

Aveam antrenamente de la 5 dimineața, când eram copil, și îmi amintesc că luam primul metrou ca să prind antrenamente de la acea oră. Nu aveam informații, nu aveam internet, nu știam ce metode se practică în străinătate. Toate lucrurile astea mi-au îngreunat parcursul. Dacă ne comparăm cu ce exista în afară atunci, pot spune că e un miracol cum au reușit mulți sportivi să facă performanță.

Pentru a deveni profesionist trebuie să renunți la școală sau sunt soluții ca să le împaci pe amândouă?
Până la un anumit punct poți să le împaci, măcar să termini un liceu cu profil sportiv, care implică mai puține ore de studiu. Totuși, de la un timp, focusul ar trebui să se mute spre performanță și atunci ai nevoie de mai multe antrenamente, dar se poate continua. Unii sportivi iau o pauză pentru a face facultatea și revin apoi în competiții, dar depinde foarte mult de prioritățile fiecăruia.

Ai fost tentat să te muți din România și să faci tenis la alt nivel? N-am avut niciodată intenția să plec. Cred că sunt printre singurii sportivi care au crescut, au evoluat și s-au antrenat în România. Pe la sfârșitul carierei, când aveam deja 30 de ani, am început să mă antrenez în altă țară. Opțiuni să joc pentru altă țară n-am avut și nici nu cred că aș fi acceptat.

Cât câștigă, într-un an, un jucător mai prost cotat în clasamentul mondial? Să zicem locul 100 sau 200.
Dacă ești între 100 și 200 poți să rămâi cu maximum 50 000 euro la final de an, mai ales în ziua de azi, când premiile au crescut destul de mult. Cei care nu intră în top 100 au nevoie de sponsori sau joacă campionate de tenis în Germania sau Elveția pentru a mai câștiga niște bani.

Lumea trebuie să înțeleagă însă că și noi plătim taxe, iar, apoi, sunt niște costuri foarte mari care includ antrenor, bilete de avion, deplasări, cazări. Pe lângă toate astea, trebuie să mai și trăiești. În ceea ce mă privește, sunt mulțumit cu cât am rămas, deși există lucruri mult mai importante - experiența și ce pot să fac mai departe.

Să zicem că ești un jucător încă în activitate și mergi la un turneu. Ce plătești tu ca jucător și ce îți asigură organizatorii (cazare, masă etc)?
În primul rând, plătești biletul de avion, ție și echipei formate din antrenor, maseur, preparator fizic. Apoi, plătești cazarea antrenorilor și mâncarea. De la organizatori, primești cazare și masă doar dacă ești în competiție. E ca și cum pleci într-o vacanță în care trebuie să muncești tot timpul.

Cât de bun trebuie să fie un jucător de tenis ca să fie sponsorizat? Și ce înseamnă asta?
Rachete și echipamente poți să primești încă de când ești junior, dacă ai potențial și te clasezi în top 100 ITF (International Tennis Federation). Mai târziu, poți găsi un investitor care îți dă o sumă de bani, pe care o folosești pentru turnee și antrenori. Însă când începi să câștigi, trebuie să returnezi. Cazul fericit este când ajungi deja bine clasat, ca Simona Halep, de exemplu, și primești sponsorizări pentru că promovezi branduri.

E greu să ai o viață normală când ești jucător profesionist și pleci peste tot în turnee? Cu siguranță e o provocare să ai familie și să pleci în turnee, dar sunt jucători care se descurcă. Desigur, ai nevoie de ajutor - bonă, părinți, camere în plus. Sunt mulți jucători în circuit care pleacă peste tot cu familia. Apoi, e normal că evoluția bună mi-a schimbat viața. E firesc.

Când crești în clasament, apari în lumina reflectoarelor, evoluezi în Cupa Davis, ești urmărit și devii un model pentru alți copii. Totuși, eu nu cred că m-am schimbat ca om, nu am lăsat succesul să mi se urce la cap.

Simona Halep a captivat atenția României acum. Cum era însă înainte, atunci când ai auzit tu de ea prima dată?
O știu pe Simona de când avea, cred, 16 ani și am avut același antrenor, pe Firicel Tomai. Știu că îmi povestea încă de pe atunci că Simona are potențial să devină o jucătoare foarte bună. Recent, mi-a zis că se gândea că o să ajungă în primele 10, însă locul 1 este o performanță extraordinară. Ea avea potențial, iar cine avea ochiul format putea să observe toate aspectele - un fizic bun și mult talent. El a avut o contribuție majoră în parcursul ei.

Tot pentru tenisul feminin mai am o curiozitate: e Maria Sharapova așa o zeiță? Sau existau și alte tenismene frumoase care făceau „ravagii" prin circuit?
Sharapova este o sportivă frumoasă, nu cred că poate contesta nimeni, însă au fost și altele, poate nu la fel de cunoscute, care aveau mulți admiratori printre jucătorii de tenis. Mai sunt sau erau Mandy Minella, Maria Kirilenko, Dominika Cibulkova, Sorana Cîrstea, Eugenie Bouchard, Flavia Penetta, Tatiana Golovin, Gisela Dulko sau Ana Ivanovic.

Mi-e greu să vorbesc despre foștii mei colegi, chiar dacă am auzit multe discuții de-a lungul timpului. În sport e o lume liberă și e normal să existe atât relații clasice, cât și relații mai atipice. Niciodată n-am judecat preferințele oamenilor.

Interviul a fost editat și condensat pentru claritate.