Istorie

Cum spionau rușii în România în perioada interbelică și ce ar trebui să învățăm din asta

Diplomatul Vadim Guzun a publicat recent o carte despre rețelele de spionaj sovietic din perioada 1924-1944.
spioni rusi in romania
Spioni prinși în România. Fotografie din arhiva CNSAS.

Vadim Guzun este un diplomat tânăr, specializat în politica externă a Federației Ruse, care și-a cultivat, de-a lungul timpului și o altă latură, cea de cercetător al spațiului ex-sovietic.

Recent, diplomatul a publicat un volum, Complimente de la tanti Haritina, spionaj sovietic în România, 1924-1944, cu documente din arhiva CNSAS, a Ministerului Afacerilor Externe și Arhivele Naționale Istorice Centrale. Din această carte îți poți face o idee despre cum îi convingeau rușii pe românii basarabeni să spioneze în favoarea URSS.

Publicitate

Ce anume îi interesau pe ruși? Totul.

Rețelele de spionaj coordonate în comunele basarabene transmiteau rușilor informații despre bazele militare, numărul patrulelor și orele la care ieșeau pe stradă, situația podurilor, a drumurilor sau costul la alimentele de bază. Rușii voiau să știe totul despre starea generală a populației și cereau topuri de ziare din presa locală. Pentru asta, sovieticii aveau un centru al serviciului de spionaj GPU la Odessa, tot de aici venind și banii pentru spionii basarabeni.

Doar citind documentele, îți dai seama că rușii nu se împăcaseră deloc cu ideea că Basarabia devenise pământ românesc și ar fi făcut orice să revină la sovietici.

De ce Barasabia era așa importantă pentru spionaj

În Basarabia interbelică, sovieticii și-au format agenții, pe care, după 23 august 1944, îi vedem propulsați în importante funcții de conducere din structurile informative ale statului. Sau în interiorul Partidului Comunist Român. Toți în jurul celebrului general Emil Bodnăraș, despre care istoricii spun că ar fi fost agent sovietic. Asta este una dintre cauzele pentru care sovietizarea țării s-a produs atât de brutal și dramatic.

Ca o curiozitate, comuna Șaba era, potrivit documentelor citate în cartea lui Guzun, un interesant centru operativ. În anii 30’, o femeie cu nume conspirativ „Maiski” transmitea rușilor rapoarte laborioase fie printr-o stație de transmisie emisie, fie prin rețeaua sa de colaboratori. Pentru asta își formase chiar și o stație columbofilă. E amuzant să citești documentele poliției basarabene referitoare la numărul de porumbei prinși pentru mesajele pe care spionii le transmiteau către Odessa. În lupta cu sovieticii, polițiștii au fost chiar și vânători de porumbei.

Publicitate

Tot în Șaba, s-a format prima rețea de spionaj a lui Ivan Didenco, care din 1945 și-a românizat numele în Ion Vidrașcu. Timp de un an, până în 1946, Vidrașcu a fost director la SSI, după care comuniștii au avut grijă ca el să ocupe și funcții pe linie de partid.

De altfel, ținând seama de sutele de dosare deschise de Poliție și de serviciile secrete și trimise către instanțele militare pentru a fi judecate, ofițerii români nu numai că au fost eficienți în destructurarea rețelelor rusești dar și aveau anticorpi pentru a se împotrivi sovietizării țării.

Din păcate, finalul a fost unul tragic. Tocmai d-aia, când România face parte din NATO și găzduiește baze militare americane, este bine să ne cunoaștem mai bine trecutul și să înțelegem de ce le este atât de greu celor din Republica Moldova să adere la blocul euro-atlantic. Iar pericolul rusesc, deși cu alte arme, să fie în continuare prezent, după cum a declarat diplomatul american, Wess Mitchell, în vizita recentă din România.

„Rusia lui Vladimir Putin nu a încetat să vadă această regiune ca parte a sferei ei naturale de influenţă - invaziile ei în Georgia şi Ucraina, acapararea Crimeei, destabilizarea sistematică a Moldovei, intervenţia în Siria“, a punctat Mitchell, explicând că prin toate aceste lucruri, Moscova încearcă să îşi exercite influenţa în regiune.

Publicitate

Am stat de vorbă cu Vadim Guzun despre cartea lui și despre ce ar trebui să învățăm din lecțiile trecutului.

VICE: Vă ajută spionajul în diplomație?
Vadim Guzun: Din perspectiva cercetării, am susținut că mai multe cunoștințe, cunoașterea istoriei relațiilor româno-sovietice, inclusiv a informațiilor și contrainformațiilor, desigur că ne ajută să înțelegem mai bine realitățile de azi. Între cele două domenii, diplomație și spionaj, de foarte multe ori, distanța este mică.

Chiar prin convențiile internaționale care reglementează activitatea diplomatică, este recunoscut ca obiectiv al acestei activități obținerea de informații pe cale legală din statul în care ești acreditat ca diplomat. Mai mult decât atât, de multe ori domeniile chiar se intersectează. Ce diferă? Mijloacele. Chiar dacă au trecut aproape o sută de ani de începutul volumului nostru, multe lucruri nu s-au schimbat. S-au perfecționat mijloacele, metodele, esența rămâne relativ aceeași.

Miza acestei confruntări este că existau două sisteme diferite: România, chiar dacă, de-a lungul anilor 1924-1944, parcurge mai multe regimuri, și URSS, în care avem un singur sistem totalitar, criminal de la constituirea sa. Care s-a finalizat către 1944 cu victoria sistemului de tip sovietic, România intrând din acel an pe orbita sovietică.

Credeți că acest proces atât de rapid de sovietizare a României este și o consecință a faptului că rușii, în interbelic, reușiseră să aibă atâția spioni pe teritoriul României? Vorbim de ordinul sutelor.
Acțiunea din zona informațiilor trebuie raportată și la acțiunea politică. Nu întâmplător am vorbit de sistem. Toate aceste informații, obținute de-a lungul celor două decenii, au fost utile în luarea unor decizii. Am în vedere cel puțin un moment istoric important în relația dintre cele două țări, anexarea unei părți din teritoriul național în 1940, în aplicarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

Publicitate

Evident că atunci când se iau niște decizii de asemenea anvergură, deciziile respective sunt fundamentate. Și informațiile obținute din spionajul sovietic au putut fi contabilizate în acest sens. Unul din obiectivele spionajului era acela de a asigura un flux continuu cu privire la starea de spirit din România și mai ales din Basarabia.

Inițial, așa este, miza acestei confruntări a constituit-o Basarabia, însă, pe măsură ce înaintăm în timp, pe măsură ce ne apropriem de momentul declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, miza nu mai reprezintă doar Basarabia, ci o reprezintă relația în ansamblul ei, româno-sovietică.

Dacă ne uităm pe documentele din carte, vedem rețele mici, formate din personaje fără anvergură, în momentul în care și-au început ucenicia în spionaj, dar pe care le vom regăsi peste ani, lângă Emil Bodnăraș, cel mai notoriu agent rus, în etapa sovietizării. Asta a fost un plan bine pus la punct al sovieticilor?
Da. Am găsit în arhivele românești cazul unui funcționar neînsemnat, mărunt, de la sfârșitul anilor 30, racolat de spionajul sovietic, pe care l-am regăsit, după 1944, directorul Direcției Resurse Umane din Ministerul Educației. În anii 60, îl găsim într-o funcție importantă.

În perioada interbelică, potrivit documentelor publicate în Complimente de la tanti Haritina, logica a fost aceeași. Un simplu subofițer sau un militar fără grad superior dar care cunoaște, de exemplu, cum sunt păstrate unele documente de interes militar, sau deține cheia camerei în care sunt păstrate astfel de documente, poate fi foarte important.

Publicitate

Pe de altă, parte, și Siguranța sau poliția basarabeană s-au dovedit eficiente. Îi prindeau repede, erau chiar trimiși în judecată și condamnați. De ce se întâmpla asta?
Într-o acțiune de asemenea anvergură, niciun participant nu este în plus. Sursele care relevă această acțiune informativă masivă în România scot în oglindă și capacitatea de răspuns. Aici, un rol important l-a avut Direcția Generală a Poliției și Siguranței din Basarabia care a avut șansa să fie condusă de un profesionist, Zinovie Husărescu, care a avut de suferit după ’44.

Din documentele respective reiese că rușii încercau să recruteze minoritarii, între care mulți evrei. Cum îi seduceau rușii, le cultivau cauza comunistă, le ofereau bani?
Orice serviciu de informații din lume și azi, și acum 100 de ani, în procesul de racolare, se bazează pe vulnerabilitățile celui racolat. Iar metodele la care faceți trimitere sunt adaptate profilului celui care e recrutat. Este suficient să deschizi cartea, la capitolul indice și după nume să îți dai seama că mulți informatori sunt alogeni, fie minoritari, n-aș spune doar evrei, Au fost ruși, ucrainieni, bulgari, polonezi. Desigur, numărul cel mai mare al minoritarilor era al evreilor, ruși și ucraineni.

Legat de ascensiunea nazismului în Germani, aș fi destul de rezervat în a lega doar de aceste evoluții din Germania, numărul mare al agenților de origine evreiască, racolați de ruși.

Publicitate

Numărul acesta este destul de mare și înainte de ascensiunea lui Hitler, vorbim de anii 20. Eu aș spune că unul din factorii care a favorizat racolarea ține în primul rând de accesul la acești informatori. Cei care racolau trebuia să comunice. Limba de comunicare era limba rusă și în primul rând minoritarii intrau ușor în contact cu spionii sovietici. Un alt motiv este cel financiar. URSS a investit sume foarte mari nu doar în România. Unul din primele fiefuri fiind emigrația rusă din Franța, Marea Britanie sau Germania.

spioni rusi in romania

O femeie cu numele conspirativ Maiski a fost prinsă în timp ce transmitea rușilor rapoarte despre ce se întâmpla în România. Spioana s-a folosit inclusiv de porumbei. Fotografie din arhiva CNSAS.

Erau mai multe centre de recrutare, fie Kiev - Odessa, fie Praga- Viena, cel din urmă pentru racolarea maghiarilor. Lor ce vulnerabilități le speculau rușii?
Motivația ideologică a existat, însă eu nu aș absolutiza-o. S-a pus accent prea mare pe asta. Au fost multe cazuri de constrângere. Psihică sau fizică. Sunt câteva exemple în volum din perioada 1940-41, perioadă în care parte din teritoriul României se află în componența URSS și atunci sunt racolați din Nordul Bucovinei, din Basarabia, nu numai minoritari, dar și români basarabani sau bucovineni și care au fost obligați să treacă frontiera prin șantaj.

Fie sunt sechestrați membri ai familiei, fie sunt amenințați, pentru că ocupaseră funcții în administrația românească. Dintre cei care au acceptat să facă spionaj pentru URSS sunt mulți care „din sentimente patriotice” au denunțat această colaborare în fața primelor autorități pe care le-au întâlnit. Alții, însă nu au recunoscut ușor.

Publicitate

Care e cea mai interesantă poveste găsită de dumneavoastră în arhive?
Miza volumului meu este tabloul general, acțiunea în ansamblu a sovieticilor. Cele mai interesante povești pot fi apreciate doar dacă le raportăm la celelalte. Unele dintre ele pot fi bază pentru un scenariu de film, cum ar fi documentul în care apare agentul Maiski, o femeie care este fotografiată în timp ce dactilografia, cea care avea și o stație columbofilă.

Am citit că au existat femei infiltrate și în Crucia Roșie.
Peste tot au fost infiltrați. Începând războiul, accentul se mută și către zona de distrugere, de sabotaj. Am introdus în volum mai multe fotografii cu arsenalul unor echipe parașutate în România, după 1941. Grenade, pistoale, cantități imense de dinamită, având ca scop distrugerea de poduri, de obiective militare, noduri de transport.

spioni rusi in romania

Vadim Guzun, fotografie via arhiva lui personală

Un raport al unui serviciu secret către Marele Stat Major recomanda cum anume să fie monitorizați rușii din acea legație. O recomandare spunea că, în cazuri excepționale, chiar și hoții de buzunare puteau fi folosiți. Să citesc într-o altă notă știrea recentă că ambasadorului rus din România tocmai i s-a furat portofelul la Sibiu? Nu cred că a fost o joacă a serviciilor, însă ca o umilă părere, șeful unei misiuni diplomatice, căruia i se sustrage ceva, are o problemă.

Pe vremuri, orice personaj era bun pentru serviciile secrete. Și falsificatorul de chei, și cizmarul.

Din cazurile prezentate instanțelor militare, putem trage concluzia că corpul de militari avea anticorpi împotriva sovieticilor.
Am găsit în documentele fostei Securități mai multe cazuri, cel puțin în problema Basarabiei, am identificat mai multe cazuri de agenți sovietici în România, vorbim de anii 70, despre care Securitatea știa că sunt agenți sovietici, iar asta nu îi împiedica ca să îi racoleze și să îi folosească în momentele pe care le considera justificate. Sunt preoți, profesori, intelectuali, racolați chiar în perioada detenției din URSS, utilizați până la moartea lor de către sovietici.

Un alt subiect interesant este cel al dezertării din Legația sovietică, celebrul caz Butenko. Cred că documentele pe care le-am publicat în volum ne ajută să înțelegem foarte bine acest caz, mai ales cele pe care Butenko le-a transmis regelui, chiar înainte de plecarea sa. Este un caz care a făcut mare vâlvă la acel moment. Mulți au spus că a fost răpit de servicii, în realitate, el a dispărut din România și a plecat în Italia.

Dacă am aduce acest conflict ruso-român în prezent, și acum Republica Moldova reprezintă un teren pe care se confruntă două mari curente, Estul cu Occidentul.
În perioada interbelică, agenții îndrituiți cu strângerea de informații aveau printre misiuni și propaganda. Desigur, Republica Moldova, nefăcând parte din UE și NATO, rămânând din păcate încă ancorată în fostele realități sovietice, este vulnerabilă. Iar cunoșterea modului în care operau sovieticii, în cele două decenii, evident că ne ajută să înțelegem ce se întâmplă azi. Miza principală este aceea de obținere de informații. Cu cât nivelul de penetrare a mediului politic și economic este mai profund, cu atât vulnerabilitatea este mai mare.