De ce nu o să-l uit niciodată pe Anthony Bourdain

Noi la MUNCHIES suntem devastați de moartea lui Anthony Bourdain, unul din prietenii și eroii noștri. În memoria lui, vom publica o serie de eseuri despre modurile cum ne-a schimbat el viețile. Dacă tu sau cineva cunoscut vă gândiți la suicid, poți găsi ajutor la 0800 801 200 sau prin email la sos@antisuicid.com.

Toate emisiunile culinare sunt o declarație de dragoste. Este una de obicei blândă, romantică, iar mâncarea e abordată precum o cerere îngenunchiată în căsătorie – farfuriile albe impecabile, pieptul de rață aranjat meticulos lângă legumele delicate, geometria vioaie a fețelor de masă. Până și Guy Fieri, ale cărui emisiuni sunt adesea lacome și pline de pofte, pare un act teatral, ca un băiat care a găsit primul lui Playboy și se uită la el pe orizontală exclamând în gura mare: ȚÂȚE!

Apoi a fost Anthony Bourdain. Bourdain vedea mâncarea și festinurile ca un puști care stă pe locul din spate al unei mașini plin de venerație și dorință. Relația lui cu ele era indulgentă, pornografică, toată acea amestecătură hipnotică de sosuri și mâini pline de grăsime animală, bucata de vită tranșată cu fervoare și râuri de lichide curgând peste tot.

În episodul scoțian din Parts Unknown, Bourdain stă într-o cantină aglomerată, narând un montaj de scene în care tot soiul de mâncăruri sunt aruncate în aluat și prăjite. Comandă eglefin, mâncare tradițională scoțiană și cartofi prăjiți acoperiți de brânză și sos de curry, fiecare în aceeași nuanță de galben vag. În timp ce ridică un cartof prăjit cu o dâră de brânză atârnând din el, spune: „Sunt aproape sigur că Dumnezeu are ceva împotriva acestui lucru.” Mâncarea pentru el ar putea fi ceva interzis, decadent, o baie caldă sau toate la un loc. Chiar și când showurile lui au devenit mai antropologice, felurile de mâncare au rămas dezarmante și unificatoare.

Dar ceea ce a făcut ca bucuria sa să pară așa de pură a fost asta: Când codul său – credința aia zeloasă că mâncarea și băutura există numai pentru scopul elevării senzoriale, și nu pentru dansul acela trist ca să-ți ridici Brandul Personal – era încălcat, el admonesta cu mare plăcere. Nu ezita. Era ca tatăl tău furios, pe hold cu cei de la relații cu clienții, care zdrobea tastatura și făcea pe dracu în patru în căutarea unui Om Real, pentru că avea mereu dreptate. Bourdain a numit carnea făcută bine mâncare pentru „filistinii… premergători teatrului”; brunch-ul era pentru Oameni care Iau Brunch-ul; vegetarienii erau „inamicii a tot ce este bun și decent în sufletul omului”. Mi-a amintit de o scenă dintr-un bar cu bere artizanală din San Francisco, unde oriunde se uita vedea numai oameni care gustau mai multe beri din căni și-și notau idei, și în care a zis: „Asta e o Invazie dată dracului a Hoților de Cadavre”. Despre oamenii care-și fotografiază mâncarea: „E un căcat. Este despre a face în ciuda oamenilor care nu mânâncă ce au ei.”

A devenit un avatar pentru hedonism pentru că, în timp ce alții consumau mâncăruri și momente mai mult de formă, în cazul lui totul părea un reflex autentic, felul în care discuta cu localnicii, cum părea să fie hrănit biologic și spiritual în timp real, ca-n jocurile video, de un fel de orez cu scoici de pe străzile din Vietnam. Descriind sushi-ul de la Sukiyabashi Jiro din Tokyo, și obediența religioasă de a aștepta să-i fie prezentat fiecare fel, a zis: „Stai jos chiar în fața lui, te uiți în ochii lui, îl ridici și-l bagi în gură.” Câteodată, ascultându-l pe Bourdain, era greu să-ți dai seama dacă vorbea despre mâncare, futai sau o vizită a lui Hristos.

A fost în Virginia de Vest, în Armenia și in New Jersey când erau mormane de zăpadă pe jos și a vorbit despre mirosul de iarbă de pe plajă pe care și-l putea aminti de când era copil. Știa că intimitatea este pretutindeni, pe fiecare alee și intrare, și dacă nu pentru că o simțea peste tot, atunci pentru că știa de acasă și de senzația unui stomac plin, și că aceste locuri, microscopice și mohorâte așa cum sunt uneori, ar putea să fie în același fel și pentru alți oameni.

Când vorbea despre aprecierea lui pentru vinul roșu și toate nuanțele sale, a spus: „Sunt atât de neprevăzute. Nu știu nimic despre ele. Mereu sunt o surpriză. Doar încearcă. Unele sunt nasoale, altele vor fi bune, altele interesante – asta e foarte interesant pentru mine.” Emisiunile lui au devenit mai provocatoare cinematic cu timpul. Cadrele alb-negru filmate lent de aproape erau însoțite de violoncel și acordeon, apoi trecea la cadre aeriene urbane până la stop-cadre, secvențe la persoana întâi cu copii care se întreceau pe trotuare. Spunea IUBESC AVENTURA nu ca lauda aia din biografia de pe Tinder, dar ca un pelerinaj, ca supraprealismul unui vis, licărirea rapidă a nostalgiei și calmul profund al unei come culinare.

A fost omul care și-a petrecut timpul în bucătării, pe jumătate beat sau drogat, afectat de epuizare, și care mânca sprijinit de mobilier, pe deasupra gunoiului. Era dintr-un trib – al bucătarilor, al ospătarilor, barmanilor, ciudaților și sălbaticilor, visătorilor distruși – care știa gloria caleidoscopică de a mânca orice ai, când asta e tot ce ai nevoie. Așa că a cutreierat lumea pentru tot restul vieții sale în căutarea unei case, a altor triburi, a unor oameni care mâncau pentru că le era foame și era timpul să mănânce, pe stilul: Vrei? Intră și alătură-te nouă.

Este o scenă în episodul din Parts Unknown în Buenos Aires când filmează un câine care țopăie pe o alee precum un împărat, cu o cutie de suc goală în gură. Poate este o metaforă prea evidentă, dar e adevărată și valoroasă: noi toți, ăștia vagabonzi, care căutăm bijuterii în gunoaie. Restaurantele, barurile și cantinele, când lucrezi în unul dintre ele, devin catedrale, toți în momentele cele mai vulnerabile și disperate, agățându-ne de aceeași idee ca persoana de lângă – am putea face altceva, dar care ar fi sensul, ce condiție mai onestă ar fi ca plutirea și găsirea locului împreună cu oamenii tăi?

„Mă simt ca un fel de ciudat, și mă simt foarte izolat. Trăiesc din comunicare, dar sunt varză la cea cu oamenii care îmi sunt dragi”, a spus el unui terapeut în același episod. Așa că a cântat niște piese străinilor despre intimitatea din tango, munții din Laos, pastele date cu sos ca lumea și adunările frumoase de Cadillace în parcările din Houston. Uite aici altă piesă pe care a cântat-o unui străin.

Acum doi ani, am avut oportunitatea să fac un pilot pentru VICELAND. Show-ul trebuia să fie o adaptare mai lejeră a rubricii pe care o scriam sporadic pe site-ul ăsta („We Are Not Men”). Părea că va merge, dacă aveam o lumină corectă, un unghi perfect, plus că asta reieșea și din email-urile de producție. Într-o seară, într-un moment de dezorientare, i-am trimis lui Bourdain un mesaj pe Twitter. I-am spus că nu mai știam ce caut. Nu mai aveam nici măcar coordonatele. Mi-a răspuns trei ore mai târziu.

Am făcut un episod, dar m-am înecat. Greșelile au fost doar din vina mea. A fost ok, dar plictisitor. Am făcut ceva similar cu chestiile pe care le-am mai văzut. Ba chiar am și intercalat o secvență cu Podul Brooklyn. Nu am reușit să facem serialul. Mă durea foarte tare, aia era problema.

În prima scenă a episodului din Buenos Aires, Bourdain stă pe un scaun pliabil, bea bere dintr-un pahar transparent de plastic, în timp ce se uită la avioane cum decolează. Unul din tipii care se uită împreună cu el spune că asta fac ei, stau aici împreună la umbră, nici măcar nu cunosc pe cineva din acele avioane. Un minut întreg din asta. În loc să spună de asta sunt aici, a găsit străduțele, buruienile și pistele, și-a pus mîna pe ele și a zis uite unde sunt.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.