Sfânta bucătărie românească: pepenele cu pâine (sau brânză) e delicatesa neexploatată

„Sfânta bucătărie românească” este o serie dedicată mâncărurilor noastre locale. Cele mai multe, probabil, au fost împrumutate de la popoare care au trecut pe-aici. Însă, între timp, ni le-am însușit ca fiind ale noastre. E timpul să le prețuim, chiar dacă cele mai multe sunt oribile.

La grădiniță și-n primele clase de generală am ținut rețeta pepenelui cu pâine ca pe-un secret. Am crezut că-i doar o chestie a oamenilor săraci din familia în care am crescut și n-am vrut să devin subiect de glume. Sincer, pare o chestie de sărăcie maximă, dar am descoperit că nu-i doar la cei din familia mea asta. Între timp, am ajuns la concluzia că-i un fel de delicatesă, poate nu cea mai bună, care bifează atât la capitolul desert, cât și la aperitiv.

De prin iunie, așa, până la finalul lui august vezi pepeni pe tarabe și în magazine. Cei mai buni, o să afli asta de la majoritatea oamenilor, sunt cei de la țărani, de la oamenii cu palme muncite și frunți bronzate și ridate. Indiferent cum ar fi, e o căutare în sine să ajungi la acel pepene trofeu dulce, cu gust, apă cât îi trebuie, nu mai mult, să se crape pe măsură ce-l taie ca un fel de cufăr cu bijuterii și să aibă o nuanță de roșu intens. Recunosc, n-am găsit așa ceva vara asta, dar am mai nimerit câte unul similar.

Când vine vorba de pâine, e și aici o schemă. Franzela la aproape un leu e cea mai la îndemână, dar are o mare problemă: miezul. Nu-i niciodată prea bine făcut sau, uneori, e prea puțin miez să înțelegi ceva din ea. Totodată, nu poți să te arunci la mofturi de tipul pâine cu șapte tipuri de cereale, că prea te iei în serios.

Trebuie, în schimb, o pâine onestă pe care când pui mâna nu se dezumflă și nici nu trage miezul ăla în jos ca niște plumb organic ascuns dincolo de coajă. Firesc, nici nu-ți pasă dacă se taie felii sau nu, că schema e să rupi cu mâna.

Odată ce ți-ai adus cele două ingrediente aproape, cred că începi să fii definit ca om. Sunt cei care au un cuțit mare, de înjunghiat porci, deschis pungi sau tăiat pepeni. Un cuțit lung e bun, că ajungi să cuprinzi cum trebuie felia aia, triunghiul ăla îndestulător, roșu cu verde. Un cuțit mai scurt e un pic inutil, dar își face treaba, că te alegi cu juma’ de felie, apoi scobești în pepene după restul. Dacă scobești cu mâna și mănânci direct, ai puncte bonus la naturalețe.

Pâinea, de cealaltă parte, trebuie ruptă cu mâna, animalic aproape, să-i arăți cine e și șefu’ și cine decide la masa asta. După ce și misiunea asta e gata, nu-ți mai rămâne decât să bagi câte o bucată din fiecare și să se combine în gură ca într-un mix culinar neînțeles sub presiunea limbii și în dinți. Apa o să înmoaie pâinea, zahărul din pepene o să dea sens întregii combinații, iar pâinea te ajută să nu simți că doar ai mâncat apă în formă solidă.

Începi să fii definit ca om, deoarece fie ești tipul care taie felii frumos, apoi bucăți mai mici, ușor de administrat, fie ești la capătul opus: tai felia și bagi botul în ea ca și cum nu mai există altceva pe lume. Sigur, se întinde zeama aia peste tot pe fața ta, dar te ungi cu pepene roșu ca și când chiar știi să te bucuri de mâncare. Pâinea vine, așa, să dea consistență și stabilitate într-o lume a dezordinii organizate.

Nu mă întreba când exact și-a dat seama românul că pepenele merge cu brânză, dar cert e că face mixul ăsta de ceva decenii. Poate unde brânza e sărată și pepenele dulce, poate e un fel de predecesor al ciocolatei cu brânză, habar n-am, cert e că e o alegere a gurmanzilor tradiționaliști pe care nici ei n-ar putea-o explica.

Sigur, nu cred că orice brânză e bună. Nu poți să bagi, de exemplu, una foarte grasă și dulce care se întinde ca un fel de jeleu dubios făcut din lapte. Trebuie una care se sfărâmă, sărată, să o rupi cu mâna dintr-un calup mai mare, s-o arunci în gură, apoi să-ți umfli fălcile hămesite dintr-o felie proaspătă de pepene. Nu știu exact dacă ține de foame, dar în unele cazuri cred că are efect laxativ.

Oricât de romantic și grațios ar suna mâncatul pepenelui cu pâine, cred că el e o versiune îmbunătățit a unui desert tradițional românesc. Când n-ai nimic dulce prin casă, poți uda pâine cu apă și să torni zahăr peste. Cam așa ceva se obține și cu pepenele, doar că mai puțin grețos și, întrucâtva, mai natural.

Am observat că-n ultimii ani e așa o modă ca mâncărurile să fie mai simple. Cred că ăsta e un semnal pentru noi ca popor să ne întoarcem la ce știm mai simplu și să-i dăm o formă prietenoasă pentru Instagram. Cred că e un potențial imens în pepene și pâine, mai trebuie doar un chef cât de cât popular pe net să se apuce să propovăduiască adevărata bucătărie românească. Trebuie ca preparatul final să arate spectaculos în poze și treaba e aranjată.

Nu în ultimul rând, să aibă cineva milă de burlaci și studenți. E cool să gătești pentru fată când o inviți la tine, dar e al dracului de costisitor ca timp și apoi ai de spălat vase. Undeva în lume asta trebuie să fie o alianță de bucătari cărora să le pese de timpul burlacilor și să inventeze rețete stupid de simple. Eu le dau pontul cu pepenele și pâinea. Ei au de pus brânză cu mucegai lângă, niște petale de flori dubioase și să inventeze un mod apetisant în care să servești totul.

Devino fan al lui Răzvan pe Facebook.