Publicitate
medicina

Cum arătau primii oameni care au trecut prin operații estetice

Unui veteran britanic desfigurat i-a fost rușine să mănânce în public din cauza sunetelor pe care le făcea când mesteca.

de Emmelie van den Wall Bake; translated by Diana Pintilie
23 Septembrie 2018, 3:13pm

Foto via Wikimedia Commons

Articolul a apărut inițial pe Tonic.

Originea chirurgiei plastice e una în mod deosebit sângeroasă, iar primele proceduri posibil să nu fi fost motivate de vanitate, ci de necesitate. Problema se punea ce pacient era mai disperat și ce doctor avea tupeul să încerce pentru prima oară astfel de operații riscante.

Multe dintre tehnicile și obiectele practice pe care le folosim în ziua de azi s-au născut din situații de urgență din timpul războaielor: radioul, ceasul de mână, oțelul inoxidabil, fermoarul, spray-urile, pixurile și absorbantele feminine, ca să enumăr câteva. Similar, chirurgia plastică nu ar fi existat în ziua de azi dacă un masacru de acum o sută de ani nu ar fi desfigurat mii de oameni.

Tranșeele pe care le săpau le protejau corpurile, dar capetele erau cu atât mai vulnerabile.

Anii dinaintea Primului Război Mondial au marcat o perioadă de avans tehnologic. Electricitatea, producția automatizată, oțelul și chimicalele au creat arme mai mortale ca niciodată. Toți soldații s-au confruntat cu forța mitralierelor, aruncătoarelor de flăcări, tancurilor, gazului otrăvitor și avioanelor timp de patru ani la rând. Tranșeele pe care le săpau le protejau corpurile, dar capetele erau cu atât mai vulnerabile.

Mulți dintre acești soldați desfigurați în Primul Război Mondial s-au izolat social ca rezultat, prea rușinați de propriul aspect pentru a ieși în public. Deseori, nici nu voiau să se prezinte familiei. Un job obișnuit sau o viață socială era ceva imposibil. Unui veteran britanic care a fost lovit de un șrapnel de la grenadă în bătălia de la Ypres i-a fost rușine să mănânce în public, deoarece fața lui grav rănită scotea niște sunete neplăcute în timp ce mesteca și înghițea.

Ca să-și ascundă desfigurările, mulți veterani primeau măști sau proteze faciale. Acum, aceste proteze sunt de obicei făcute din silicon sau plastic, dar la momentul respectiv se făceau din cupru sau alte tipuri de metale. Nasul, buza, obrazul, maxilarul sau ochiul se înlocuiau cu o mască parțială, deseori ținută în loc de o pereche de ochelari. Era o soluție pe termen scurt, urâtă și deloc practică, care probabil nu s-ar fi îmbunătățit dacă un medic pe nume Harold Gillies nu s-ar fi implicat pentru a rezolva problema.

Harold Gillies (pe scaun, în dreapta) la Spitalul Regina Maria. Fotografie via The Gillies Archives

Gillies a fost un medic ORL-ist din Noua Zeelandă care a ajuns în Anglia în timpul războiului. El i-a compătimit pe veterani răniți și a format o secție specială de chirurgie facială la Spitalul Militar din Cambridge. Nu existau oglinzi pe pereți, iar băncile din parcul de lângă spital erau vopsite albastru ca să indice că erau desemnate pacienților, dar și ca să avertizeze trecătorii de pacienții desfigurați.

Gillies și-a dat repede seama că daunele cauzate de izolarea socială erau deseori mai mari decât rănile funcționale ale corpului. Scopul lui principal nu a fost să restaureze funcționalitatea fizică a pacienților, ci să reconstruiască estetic fața. Gillies s-a documentat în detaliu despre circulația sanguină și nervii feței umane. Printre alte locuri, el s-a inspirat din India, unde nasurile erau deseori tăiate ca o formă de pedeapsă. De acolo el a împrumut ideea pentru prima operație de reconstrucție nazală: o tehnică în care se folosește o bucată de cartilaj din cutia toracică care se poziționa sub pielea de pe frunte.

După ce rana se vindeca, cartilajul era tăiat și pliat în jos ca să pară ca un nas nou. La început, bucata de piele era încă atașată de frunte ca să menține circulația, până când noul nas devenea o parte din față. „Grefa pedicul” încă se folosește sub diverse forme când se fac transplante de piele, în special când e vorba de arsuri, răni profunde și amputații.

Exemple de metoda „grefa pedicul”. Fotografie via Internet Archive

Tehnica „tubul pedicul” e o altă metodă inventată de Gillies. Pielea este parțial îndepărtată și apoi cusută, formând un fel de tub din carne. Se păstrează fluxul sanguin, iar riscul de infecție e mic. O parte din tub e încă atașată de față, iar celălalt capăt cusut de suprafața pielii rămâne în loc, în cele din urmă. Tehnica asta e în continuare folosită de chirurgii plastici.

Gillies și colegii lui au operat peste cinci mii de pacienți, de mai bine de 11 mii de ori. Aceste tratamente lungi și deseori experimentale puteau dura ani, o perioadă dureroasă și inconfortabilă pentru pacient. Multe tratamente nu erau de succes.

Un doctor a vrut să înființeze un stat independent de chirurgie: o insulă de chirurgi plastici și pacienți cu propriile monede și timbre.

Experimentarea pe fețele desfigurate ale veteranilor din Primul Război Mondial s-a întâmplat și în altă parte. În Olanda, de exemplu, medicul excentric Johannes Esser, considerat părintele fondator al chirurgiei plastice și reconstructive din Olanda, a petrecut ani de zile în tabere unde mii de tineri desfigurați au fost trimiși să trăiască după război.

El a dezvoltat teorii despre fluxul sanguin, nervii și anatomia feței și a creat tehnici care sunt folosite și în prezent. „Grefa insulei", de exemplu, este o tehnică menită să transplanteze o bucată de piele pe o distanță scurtă din corp. Nervii și vasele de sânge sunt mutate, astfel încât sub piele organismul însă să fie conectat la bucata transplantată. Această tehnică este încă utilizată pentru reconstrucția facială a buzei superioare, a nasului, a urechilor și în jurul ochilor.

Esser a fost atât de absorbit de munca sa, încât și-a făcut planuri de a crea un stat chirurgical liber: un stat independent mic, situat ideal pe o insulă, care ar fi avut un spital și o clinică de chirurgie plastică, plus propria monedă și timbre. El s-a desemnat ca medic primar și director general și, timp de 10 ani, a călătorit în întreaga lume cu scopul de a aduna sprijin pentru planul său.

Nu a avut deloc succes: mulți dintre cei mai cunoscuți șefi de stat, medici și chiar câțiva câștigători ai premiului Nobel, inclusiv Einstein, s-au aflat în spatele ideii sale. Din păcate, majoritatea banilor lui Esser s-au evaporat în 1940 din cauza unei investiții proaste pe bursa de valori din SUA. După aceea, a petrecut câțiva ani călătorind prin Statele Unite ale Americii într-o camionetă, în timp ce încerca să facă bani ca speaker. El a lucrat o perioadă scurtă la memoriile sale, în timp ce locuia în squat-uri din Chicago și a murit acolo în 1946.

După Al Doilea Război Mondial mulți soldați s-au întors acasă cu fețele desfigurate. De data asta, mulți dintre ei sufereau de arsuri severe. Anestezia îmbunătățită și antibioticele erau instrumentale pentru a-i ajuta să treacă prin chirurgie, probabil că în trecut nu ar fi supraviețuit.

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, vărul lui Gillies Archibald McIndoe a înființat așa numitul Guinea Pig Club. Era un club social care funcționa și ca o rețea de sprijin pentru pacienți, doctori și asistente de la spitalul Queen Victoria pentru Chirurgie Plastică, din Marea Britanie. La fel ca vărul său, McIndoe a recunoscut importanța reintegrării sociale pentru veteranii desfigurați, dintre care mulți erau piloți care au participat în Bătălia Angliei din 1940. Numele sobru al clubului, care a existat până în 2007, se referă la natura experimentală a tratamentele, tehnicilor și uneltelor chirurgicale pe care McIndoe le folosea. Procedurile durau mult timp, erau foarte dureroase, iar șansele de succes nu erau foarte mari.

Fotografie din partea Guinea Pig Club

În anii 1960 și 1970, interesul pentru chirurgia cosmetică a crescut: materialele și tehnicile moderne, precum utilizarea siliconului pentru prima augmentarea sânilor și a altor proceduri estetice. Acest nou tip de intervenție chirurgicală a devenit mai cunoscut în anii '80, dat fiind că globalizarea, mass-media și creșterea economică au creat un acces care nu a fost posibil înainte. În loc de pacienți cu traume, tot mai mulți oameni sănătoși s-au îndreptat spre biroul chirurgului plastician. A devenit o nouă specialitate, care a transformat idealurile de frumusețe de la simple vise, în lucruri realizabile.

La prima vedere, metodele primitive, și deseori macabre, care erau folosite pe veterani, nu par să aibă prea multe în comun cu perfecțiunea cu care sunt obișnuiți clienții unui chirurg plastic contemporan. Totuși, consumatorii din zilele noastre s-au bucurat de beneficiile tehnicilor lui Gillies și Esser și munca complexă a lui McIndoe de a restaura pleoapele arse ale pacienților. Cercetările lor anatomice, pe lângă cunoștințele dobândite despre nervii faciali, au propulsat chirurgia plastică.

Tagged:
razboi
chirurgie plastica
reconstructie faciala
Gillies
Guinea Pig Club
Archibald McIndoe