De ce mi-e frică să fiu fericită

Zac întinsă pe canapea cu soțul meu. Aerul e răcoros și umed. Camera e întunecată, luminată doar de felinarele de pe stradă care se văd printre jaluzele. Soțul meu sforăie lângă mine, fericit și cufundat în somn. Eu stau nervoasă cu ochii în tavan și simt cum transpir. Nu e vina soțului meu că sunt din nou nesatisfăcută. M-am abținut să am orgasm, ca întotdeauna.

În ziua următoare, în parc, cea mai mică dintre fetele mele aleargă spre mine cu brațele întinse și râsul ei clinchetitor. Îmi sare în brațe și mă sărută cu zgomot. Uit de mine pentru o clipă. Mă cuprinde bucuria. Dar o înăbuș repede și mă detașez de moment, ca să simt că eu și familia mea suntem din nou în siguranță.

Sunt îngrozită de fericire. Chestia asta merge mai departe decât teama de a pierde fericirea, prin care trec mulți supraviețuitori ai unor traume. Simt că dacă îmi permit să fiu fericită, se va întâmpla ceva rău. Știu că e irațional, dar nu pot scăpa de această emoție. Am fost diagnosticată cu tulburare de stres post-traumatic, dar cherofobia – teama de fericire – nu e un simptom obișnuit al SSPT. Dar se manifestă uneori la supraviețuitori ai traumelor. Kira Mauseth, specialistă în traume și profesoară de psihologie la universitatea Seattle, estimează că un sfert până la o treime dintre pacienții traumatizați rămân cu un fel de aversiune pentru fericire.

Eu sunt o fostă victimă a violenței domestice. Fostul meu iubit mă abuza fizic, sexual, verbal și emoțional. Cel mai crud se purta când eram bună cu el sau vulnerabilă în fața lui. După cum spune Mauseth, abuzul mi-a schimbat perspectiva asupra lucrurilor, inclusiv asupra fundației eticii umane. Am pierdut abilitatea de a estima bunătatea. Acum confund mereu fericirea cu pericolul.

Mauseth crede că teama de fericire e legată direct de perspectiva unei persoane asupra lumii. Mulți dintre noi, cei care am crescut într-o societate occidentală, am fost învățați să credem într-o lume dreaptă, în care oamenilor răi li se întâmplă lucruri rele și oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune. „Dacă ai crescut într-un astfel de mediu, trauma îți zguduie total lumea. Iar rezultatul e această teamă de fericire", a zis Mauseth.

Traiul cu această teamă are consecințe inevitabile. Toți vrem să fim fericiți. Dacă nu vrem fericire, suntem etichetați drept toxici. Am pierdut numărătoarea prietenilor și rudelor care au vrut să mă „detoxifieze". Mi-au zis că sunt încăpățânată și nu vreau să mă schimb, m-au acuzat că mă prefac deprimată ca să primesc atenție. Ce nu înțeleg prietenii și familia e că, în trecut, am plătit atât de scump privilegiul de a fi fericită, încât acum, căutarea fericirii e pentru mine căutarea tragediei.

Susan E. Collins, psiholoagă și cercetătoare la Universitatea din Washington, e de părere că teama patologică de fericire poate fi combătută prin terapie cognitivă. E o practică derivată din budism care încurajează observarea și recunoașterea emoțiilor negative. „Nu trebuie să te gândești că ai gânduri iraționale. Avem anxietăți; suntem oameni. Dar asta nu trebuie să-ți controleze comportamentul. Această terapie te învață să-ți urmărești gândurile cu detașare și să observi cum se disipează", a zis Collins.

În majoritatea zilelor, nu-mi simt fericirea. Am o amorțeală în locul ei. Aceea e trauma. Când sentimentul de fericire reușește să răzbată prin traumă, îl înăbuș. Asta e cherofobia. Am reușit s-o diferențiez de celelalte simptome ale TSPT, care se tratează prin alte metode. Acum lucrez la diferențierea celor două tulburări, ca să le pot trata pe fiecare în parte.

E sfârșitul zilei. Trebuia să pun fetele la culcare. Dar ele aleargă și țipă, iar eu sunt obosită. Ar trebui s-o schimb pe cea mică, dar zac pe podea răpusă. Simt că aș putea adormi chiar aici, pe loc. Închid ochii o clipă. Când îi deschid, fiica mea cea mică zâmbește la câțiva centimetri de fața mea. Apoi vin și ceilalți copii.

„Mami, ești bine?" strigă ea din depărtări. Fiecare mă apucă de mâini și mă trag. Râd și mă ridic. Chiar dacă piticii ăștia enervanți mă doboară la pământ, tot ei sunt cei care mă ridică.

Bineînțeles, fericirea e urmată imediat de frică. Dacă o să-i pierd? Oare unul dintre ei va fi răpit sau va avea un accident dacă îmi permit să-i iubesc din tot sufletul? Iar am gândul ăsta, dar de data asta nu reacționez la el. Nu-l gonesc și nu mă prefac că nu l-am gândit, dar nu-mi alung nici fericirea. Le las să coexiste împreună, teama și fericirea. Fără alte reacții, fără să mă judec.