Cum reacționează oamenii din România când le spun că sunt, de fapt, o tipă trans

Deși am doar 18 ani, cred că mi-am dorit dintotdeauna să mă pierd în anonimat, dar ca femeie. Anonimatul îți dă o siguranță pe care eu n-am avut-o niciodată cu oamenii cu care interacționez, fiindcă mai devreme sau mai târziu aveam să port discuția asta: „da, sunt o tipă trans”. Le citesc pe față reacțiile mai ceva ca Dr. Cal Lightman în Lie to me. Pentru unii e confirmarea unor bănuieli, pentru alții - o surpriză de proporții cataclismice. Cert e că oamenii reacționează diferit atunci când le spun că-s femeie transgender. Cred că e onest să le zic asta. Deocamdată. De fapt, uneori, e chiar amuzant să le observ reacțiile.

Am fost o norocoasă pe partea asta. Oarecum. Despre povestea cu mama ți-am zis aici - e o experiență profundă pe care o trăim amândouă în continuare. Pe partea cealaltă, însă, cei mai importanți bărbați din viața mea (sau care ar fi trebuit să fie cei mai importanți într-o perioadă), tata și frate-miu, n-au înțeles nimic din tranziția mea. De fapt, tata nici măcar nu știe că azi are două fete și-un băiat. Iar frate-miu crede în continuare că sunt nebună.

Cu sor-mea sunt super cool, vorbim despre tot ce pot vorbi două fete. De la menstruație până la băieți și relații. Verișorii sunt și ei împărțiți prin diferite colțuri ale lumii, deci pentru ei faza cu trans e ceva normal, fiindcă în societățile în care trăiesc acum nu mai e nimic bizar. N-am vrut să șochez pe nimeni cu tranziția mea, așa că rudele mi-au văzut evoluția pe parcurs. Cea care însă le-a dat vestea a fost mama. Martira mea. Habar n-am ce le-a zis, cert e că rudele mele mă percep acum ca pe o simplă fată.

Pariez însă că nu se așteaptă să joace hora la nunta mea.

Am ajuns să cred că lumea din prezent e indiferentă față de viața altora și nu mai are timp să stea să te analizeze pe tine: dacă ești fată sau băiat. Pe de-o parte ăsta-i un lucru bun, dar există și situații în care să treci pe lângă oamenii de lângă tine fără să-i vezi te face un pic sociopat.

Ideea e însă că la începutul tranziției mele, când nu știam cu ce se mănâncă toate treburile astea de fete, atrăgeam mereu atenția. Fie mă machiam prea strident sau chiar foarte prost, mă îmbrăcam cu cele mai sclipitoare haine și-mi puneam cele mai înalte tocuri pe care puteam să mă urc. Căzusem în extrema de pițipoancă de mall doar ca să atrag atenția. Nu mi-e rușine s-o recunosc. Nu știam cum trebuie să mă comport, simțeam nevoia să ies în evidență. Asta era pe la 17 ani. Acum nu mai sunt deloc la fel. Am învățat sa fiu o fată normală, nu o mascotă.

Îmi amintesc o întâmplare când un tip de la o terasă, de pe lângă stadionul din Botoșani, se uita extrem de insistent la mine. Nu eram machiată strident și nici tocuri n-aveam. După ce-am trecut de el, cinci metri mai departe, s-a ridicat gata sa mă atace. A strigat după mine: „Bulangiule, să vezi ce ți-o iei!”. M-am speriat rău și-am zis c-acolo se termină viața mea. Mi-am continuat drumul cu pași repezi, fără să mă uit înapoi. Am auzit însă cum, în spatele meu, o sticlă de bere s-a spart de asfalt. M-am bucurat că nu mi-am luat-o în cap.

Am învățat atunci că homofobia poate să coboare din vorbe în fapte.

Ca persoană trans, nu-ți faci neapărat mulți prieteni noi. Sau poate o fi mai greu pentru mine, cine știe. Am prieteni încă din perioada în care eram băiatul acela feminin confundat deseori cu o fată. Am prieteni noi, oameni pe care i-am cunoscut de când sunt trans, care s-au împrietenit cu mine inițial din curiozitate: „Wow, ce cool e să ai un prieten trans sau gay”. Sună superficial, dar odată ce-am reușit să spargem gheața asta, am cunoscut niște oameni foarte deschiși la minte.

Pe Facebook cererile de prietenie curg gârlă, dar eu evit să răspund la ele pentru că evit eventualele reacții nașpa din partea unor tipi musculoși și acoperiți de tatuaje, în căutarea unei prospături. Cel mai des îmi fac prieteni față-n față, prin intermediul altor persoane; îți vine greu să te integrezi, dar o faci până la urmă. Așa am dat de tot felul de reacții. De la persoane care te evită toată seara, după ce le zici ca ești trans, până la persoane care nu se mai dezlipesc de tine. Mulți dintre ei nu-şi dau seama și recunosc că am mai trișat câteodată și am stat în grupuri de persoane fără ca ele sa știe ca sunt trans pentru că, până la urmă, nu asta e important, ci vibe-ul pe care îl transmiți.

Probabil te-ai întrebat deja de ce majoritatea fetelor transgender ajung să lucreze în studio-uri de videochat sau chiar să se prostitueze, în loc să fie gospodine, cum le vrea Sișu de la La Familia. Mă rog, e corpul tău și-l folosești așa cum crezi tu că-i mai bine. Pe de altă parte, e aiurea că oamenii cataloghează persoanele trans şi aici mă refer mai ales la fetele trans, în general, ca pe niște băieți care poartă fuste şi au un apetit sexual extrem de dezvoltat.

Deocamdată, mi-e greu să-mi găsesc un job convențional. Persoanele pun mai mult preț pe ceea ce ești nu pe ceea ce faci. Îmi amintesc că îmi căutam un job în care să nu fiu nevoită să mă expun mulțimii de oameni pentru că prefer să evit privirile. Am încercat să fiu menajera unui tip a cărui nevastă era plecată în altă țară. Am sunat, programasem deja să merg următoarea zi să îmi arate ce şi cum e de făcut, tipul a acceptat. Eram fericită și am spus: „Hai, băi, că România nu o fi atât de rea”. Am ajuns în casa tipului, unde mă aștepta băiețelul lui care, din câte am înțeles, era crescut în altă țară, așa că nu mi-a aruncat nicio privire dubioasă.

După o zi în care am muncit mai bine de șase-șapte ore constant, mă așteptam să îmi primesc banii meritați. Am fost fraieră că n-am știut să întreb de la bun început plata. Omul m-a sunat când a ajuns acasă, și-a exprimat chiar și entuziasmul pentru munca mea: „Lucrezi mai bine ca nevastă-mea! Hai să ne vedem să-ți dau banii”. Ne-am întâlnit a doua zi și-am primit incredibila sumă de 30 de lei.

Nu am încă puterea să mă expun public la un job. E mult mai ușor să nu accepți decât să o faci - așa că oamenii asta aleg. Mi-ar plăcea mai degrabă să-mi câștig banii din vloguri și bloguri, make-up sau să pozez. Sunt multe cereri pentru modele trans pe piață.

Oh, băieții. Ei sunt mereu deschiși la încercări. Sunt dispuși să încerce ceva nou, o consolă nouă, un joc nou, o relație nouă, dar niciodată cu o tipă trans. Asta dacă știu că sunt trans. Niciunul dintre băieții cu care am ieșit nu și-a dat seama că sunt trans până când nu le-am zis eu. Îmi amintesc că, în timp ce vorbeam cu unul pe net, omul mi-a zis direct: „Adică, tu ești bulangiu din ăla care și-o trage cu bărbați?”.

Altădată, am ieșit în oraș cu un tip. Inițial, i-am zis că sunt trans prin mesaje și el a zis că nu-l deranjează. Ajunși față-n față, totul a fost ok, după ceva timp petrecut împreună, ne-am și sărutat. Apoi l-am întrebat curioasă: „Ce te-a făcut să ieși cu mine la date din moment ce eu sunt trans?”. El a zis: „Nu mă deranjează că îți plac și fetele și băieții”. Mi-am dat seama că nu știa ce e aia trans. I-am explicat din nou, mai pe românește. După ce m-am făcut înțeleasă, l-am întrebat: „Și, ce părere ai?”. Tipul a avut un moment de tăcere, a venit mai aproape de mine și a zis: „ești om!” și m-a sărutat.

Apoi, mai sunt băieții care vor să mă agațe pe Tinder, acolo unde scrie clar că sunt trans.

Înainte făceam greșeala aia: „Bună, sunt Alexandra, o tipă trans!” și rămâneau șocați. Acum nu, lucrurile decurg altfel. După vreo oră de discuții pe net, se ivește mereu un moment prielnic în care să bag și faza că sunt trans. Reacțiile diferă: unii mă lasă-n seen. Alții îmi zic: „Nu cred până nu dovedești”, apoi mai sunt reacțiile de genul: „Și crezi că asta m-ar împiedica să ies la o plimbare cu tine?”. Evident că reacția asta e cea mai rară, dar îmi dă speranțe. Nu doar de relație, ci, așa, de-o lume mai bună.

Din păcate, în România, tipele trans sunt percepute mai degrabă ca escorte, persoane (sau mai mult non-persoane) bune doar pentru sex și tot felul de fantezii pe care le au, de cele mai multe ori, bărbații hetero cu familii tradiționale acasă.

FYI. Să mă fut nu e tot ce-mi doresc de la viață.