Am vorbit cu creatorul serialului „Cernobîl” despre obsesia lui pentru respectarea realității

Mazin, creatorul, scenaristul și producătorul executiv al serialului Cernobîl, spune mai mult decât povestea accidentului de la uzina nucleară care furniza zece procente din curentul Ucrainei Sovietice în anii 1980. Serialul lui e despre eșecurile sistemului sovietic și despre setul unic de probleme fără rezolvare pe care le-a creat acest sistem. E despre prețul minciunilor, o expresie pe care o întâlnești în prima scenă, și despre pericolul unei lumi fără adevăr. Dar, mai mult decât orice, e despre umanitate: Prin felul în care Cernobîl explorează persoanele responsabile pentru dezastru, pe cei care au reacționat primii și au murit încercând să-l oprească și pe cetățenii de zi cu zi ale căror vieți au fost schimbate pentru totdeauna, serialul îți oferă un portret al umanității în toată complexitatea ei – unul îngrozitor, frumos și cât se poate de real.

Cernobîl reușește să facă asta pentru că aderă pe cât posibil la realitatea istorică. Fiecare personaj principal cu excepția unuia – o fiziciană nucleară jucată de Emily Watson – are un echivalent în viața reală, de la omul de știință care a avut misiunea de curățare (Valery Legasov, jucat de Jared Harris) până la soția unui pompier din scena exploziei (Ludmila Ignatenko, jucată de Jessie Buckley). Hainele purtate de personajele din Cernobîl, mașinile pe care le conduc acestea, țigările pe care le fumează, paharele din care beau și tapetul din casele lor – toate sunt produsul a doi ani și jumătate de cercetări.

Așadar, cum a reușit Craig Mazin, un scenarist de 48 de ani din Brooklyn, să spună atât de bine povestea dezastrului din Cernobîl? De ce a fost atras de ea și de ce a fost atât de obsedat de acuratețe, de reproducerea tuturor detaliilor, cum ar fi până și broșa de pe uniforma unui pompier? Îmi imaginez că mulți fani ai serialului se întreabă asta, așa cum mă întreb și eu.

Înainte de finalul serialului, l-am sunat pe Mazin să vorbim despre obsesia lui pentru acuratețe, despre eforturile pe care le-a făcut ca s-o obțină și despre importanța adevărului într-o poveste despre minciuni.

VICE: Cum ai ajuns să te gândești la dezastrul din Cernobîl și care au fost primele etape de documentare?
Craig Mazin: Pentru că aveam 15 ani când a avut loc dezastrul de la Cernobîl, m-am gândit vag la el toată viața. Dar cândva prin 2015, mi-a trecut prin cap că habar nu am cum s-a întâmplat și mi s-a părut o lacună bizară în felul cum înțeleg lumea și cum funcționează ea. Așa că am început să citesc. Sincer, am vrut doar să știu, din punct de vedere științific, ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Pe măsură ce am citit, am descoperit ceva șocant și remarcabil, ca și cum aș fi descoperit un război despre care n-a scris nimeni cu adevărat în detaliu. Și apoi, bineînțeles, am aflat că de fapt se scriseseră multe despre el, doar că lucrurile acestea n-au intrat niciodată în conștiința colectivă. Și așa a început obsesia mea.

Știu că ai studiat cartea Vocile Cernobîlului, de Svetlana Alexievici. Cât de importantă a fost această sursă și care au fost celelalte pe care le-ai folosit ca să înțelegi ce s-a întâmplat?
Am folosit cât de multe resurse am putut găsi. Am analizat articole de cercetare din reviste științifice, rapoarte guvernamentale, cărți scrise de oameni de știință sovietici care au studiat situația din Cernobîl. M-am uitat la documentare, am citit scrisori.

Și apoi am găsit cartea Vocile Cernobîlului, care e deosebită. Svetlana Alexievici a reușit să surprindă un aspect al istoriei pe care îl vedem foarte rar, povestea unor oameni despre a căror existență nu am fi știut niciodată. Analizăm mereu istoria din perspectiva personalităților importante, iar ea analizează istoria prin ochii ființelor umane. Toți sunt egali pentru ea, fie că sunt generali sau țărani sau lideri de partid. Mi s-a părut frumos, m-a inspirat enorm.

Cât timp a durat cercetarea înainte să începi să scrii scenariul pentru Cernobîl?
Aș zice cam doi ani și jumătate de cercetări, pregătiri și structurări. N-a fost singura mea preocupare – evident că am scris și alte scenarii, mi-am continuat viața de soț și tată, deci am avut multe pe cap. Dar m-am simțit pregătit să încep să scriu în 2016.

De ce a fost atât de important pentru tine să păstrezi acuratețea și autenticitatea faptelor în serial?
Pentru că miezul acestei povești e ce se întâmplă atunci când ne deconectăm de adevăr. Iar sistemul sovietic a fost, practic, un monument enorm adus minciunii. Au făcut din minciună o artă: S-au mințit unii pe alții, i-au mințit pe cei de deasupra lor, i-au mințit pe cei de sub ei și au făcut-o din dorința de supraviețuire. Dar până la urmă adevărul a ieșit la iveală. Când a scos capul la lumină, a fost atacat. Așa că m-am gândit că ar fi cel mai rău lucru din lume să spun o poveste și să contribui la această problemă prin supraficționalizarea și supradramatizarea ei.

Trebuie să faci schimbări. Nu poți descrie doi ani în cinci ore fără să faci schimbări. Dar acesta e un alt motiv pentru care fac un podcast cu Peter Sagal: ca să vorbesc despre aceste modificări și motivele pentru care le-am făcut.

Știu că, în mai multe scene, personajele spun cuvânt cu cuvânt ce au spus echivalentele lor din viața reală? De ce ai vrut asta?
Mi s-a părut că au spus lucruri remarcabile, așa că ce rost ar fi avut să le schimb? Supraveghetorul Reactorului 4, Aleksandr Akimov, spune „Am făcut totul corect” și apoi, imediat după explozie, „S-a întâmplat ceva ciudat”. Omul chiar a zis asta: „S-a întâmplat ceva ciudat”. N-aș fi putut scrie o replică mai bună decât asta. Și de ce aș face-o? E cel mai minunat și uman lucru pe care îl putea spune.

Ca scenariști, jobul nostru e să creăm, într-un context fals, un sentiment de autenticitate. Ficțiunea înseamnă să inventezi un personaj care nu există și să-l faci credibil. Dacă descrii un personaj care a existat cu adevărat și îi cunoști replicile, trebuie să le folosești.

Acum două zile, am stat de vorbă cu Slava Malamud, un jurnalist freelancer care a scris recenzii detaliate ale fiecărui episod. S-a născut și a crescut în URSS și își amintește foarte bine dezastrul de la Cernobîl. Mi-a zis că personajele – chiar dacă au accente britanice sau irlandeze – vorbesc exact așa cum vorbeau oamenii din vremurile acelea. Cum ai reușit să faci asta?
Am văzut că a spus asta și m-a înduioșat, m-a făcut foarte bucuros. Nu știu cum am făcut asta, sincer îți spun. Cred că m-am uitat la multe documentare, am citit mult și am absorbit o grămadă de informații. M-am uitat la fețele oamenilor și am observat o anumită sensibilitate – nu știu dacă e doar sovietică sau est-europeană, slavă, rusă și ucraineană – pe care o admir. Admir felul în care oamenii aceia gândesc și privesc lucrurile. E frumos.

Știu că regizorul nostru, Johan Renck, a lucrat din greu cu actorii ca să se asigure că aceștia semănau cât mai mult cu sovieticii la gesturi. Există o greutate acolo. Experiența sovieticilor din 1986 cuprindea aproape un secol de greutăți, sărăcie, război și foamete. Se simte asta în oasele lor. Și apoi, după toate astea, a venit și Cernobîlul.

Ai zis că le-ai cerut unor persoane care au locuit în Uniunea Sovietică în timpul evenimentelor de la Cernobîl să-ți revizuiască scenariile – în special unei femei, care le-a citit pe toate – și că ai făcut schimbări în funcție de feedback-ul primit de la ei. Poți să-mi spui câte ceva despre relația ta cu această femeie și despre cum ați colaborat?
Am vorbit cu mulți oameni, dar în special cu această femeie de care spui. N-o cunoșteam personal înainte, dar un scenarist mi-a zis că soția lui a crescut în Ucraina sovietică și că a fost acolo în 1986. Așa că am stat de vorbă cu ea și i-am luat un fel de interviu. Mi s-a părut o persoană cu picioarele pe pământ, profundă și inteligentă.

Credința mea e că, dacă vrei să spui o poveste pe care n-ai trăit-o, trebuie s-o zici cu cât mai mult respect pentru persoanele care au trecut prin așa ceva. Și acesta e unul dintre felurile în care îți poți arăta respectul, prin atenția la detalii. Am fost obsedați de asta. Iar ea a fost minunată, pentru că a surprins niște lucruri la care noi poate n-am fi fost atenți. Și, bineînțeles, am avut avantajul că echipa noastră a fost de origine lituaniană. Mulți crescuseră în Uniunea Sovietică și spuneau uneori: „Hei, nu e bine așa, noi făceam așa pe atunci”.

Cu cine ai mai vorbit care a trăit în Uniunea Sovietică în perioada aia?
M-am întâlnit cu oameni care trăiau în Pripyat în perioada dezastrului. Am vorbit cu mulți. Am vorbit cu foști lichidatori. Dar cei mai influenți oameni cu care am vorbit, înainte să scriu vreun cuvânt din scenariu, au fost oameni de știință. Prima persoană cu care am discutat a fost un fizician nuclear care a fost de acord să vorbească o oră cu mine și să-mi explice exact ce s-a întâmplat atunci.

Din câte am înțeles, ai continuat să te consulți cu oameni de știință specializați în fizica nucleară ca să te asiguri că redai cât mai bine modul de funcționare al Reactorului 4 și cum a explodat. De ce a fost atât de important să redai corect detaliile științifice?
Pentru că respect știința și îi respect pe oamenii de știință care au rezolvat problema. Și respect expertiza, lucru care… nu știu, nu prea e la modă? Vreau ca oamenii de știință să se uite la serial și să fie mulțumiți de ce am realizat. Vreau să știe că mi-a păsat cu adevărat și că am vrut să redau lucrurile cât mai corect. Dacă nu înțelegi știința din spatele unei povești care are cel puțin un aspect științific, mai bine te abții s-o scrii. Asta cred eu.

Și ți-a fost greu să înțelegi știința din spatele poveștii?
Da, dar a fost o plăcere pentru mine. Am avut înclinații științifice în facultate. Evident că nu pot pretinde că sunt un fizician nuclear calificat. Încă sunt aspecte ale unui reactor nuclear pe care nu le înțeleg nici până azi, în special felul în care circulă apa și aburul. Dar am înțeles lucrurile de bază. Întotdeauna am pus întrebări când nu înțelegeam ceva ce mi se părea important.

Să vorbim puțin despre producție și design. Ai reușit să obții o acuratețe extraordinară, de la uniformele pompierilor, la ghiozdanele copiilor, mâncare și tapet. Cât de greu a fost acest proces?
Mi-ar plăcea să-ți spun că eu am fost cel care a documentat tapetele și cănile de ceai, dar nu e așa. Echipa de producție a fost condusă de Luke Hull, care a făcut o treabă minunată. Și a avut în subordine o echipă întreagă care a lucrat la decor, clădiri, tapet, costume. Ne-am dus în locurile respective, care nu s-au schimbat semnificativ din perioada sovietică, și ne-am documentat amănunțit. Acuratețea e totul - asta a fost filosofia noastră încă de la început. Am vrut ca oamenii din Ucraina, Rusia și Belarus să se uite la serial și să spună: „Ne vezi, ne-ai văzut cu adevărat și îți mulțumim pentru asta”. N-am vrut să creez o iluzie americană despre cum credem noi că trăiau cetățenii sovietici.

Câți americani o să observe că numărul unei mașini care trece prin Ucraina Sovietică are abrevierea corectă pentru Kiev Oblast? Poate doisprezece? Habar nu am. Dar vreau să știe! Vreau ca oamenii care chiar au trăit acolo să vadă asta și să știe că ne-a păsat cu adevărat de ei. Au trecut printr-o tragedie oribilă. Cât de dubios ar fi dacă o altă țară ar face un film despre evenimentele de la 11 septembrie și pompierii ar purta niște costume bizare?

Dacă scopul tău a fost ca cetățenii din fosta Uniune Sovietică să aprecieze serialul, se pare că ai reușit.
Din ce am văzut, am atins o coardă sensibilă în Ucraina și Rusia. Asta a fost cea mai mare recompensă pentru mine, să primesc mesaje de la foști cetățeni sovietici care mi-au zis: „Îți mulțumesc” sau „Ai înțeles”. Bineînțeles că am primit și critici de la apologeți sovietici, oameni care simt nostalgie față de perioada URSS. Dar, în cea mai mare parte, oamenii au avut o părere pozitivă, pentru că – așa cum am zis de multe ori – personajul malefic al poveștii e sistemul sovietic. Dar eroul colectiv al poveștii sunt cetățenii sovietici. Sper ca ei să simtă mândrie când se uită la serial.

Cernobîl se îndepărtează de câteva ori de faptele reale. Care au fost motivele pentru care ai simțit să faci niște mici ajustări sau să inventezi câte un personaj pe ici, pe colo?
Am avut o regulă de bază: singurul motiv pentru care puteam schimba ceva era doar dacă era necesar pentru firul narativ al poveștii. Nu aveam voie să facem lucrurile mai înfricoșătoare decât au fost sau mai senzaționale. Mi s-a părut că ce s-a întâmplat a fost suficient de stresant și îngrozitor. Dar m-am asigurat că HBO și Sky știu că urmează să fac și un podcast care să însoțească serialul și să explice de ce am făcut schimbările respective. N-am făcut nicio schimbare doar ca să intensific drama.

Ai avut conflicte interioare din cauza acestor schimbări?
Da. [Pauză] Uneori m-am gândit că e o diferență între modul perfect de a face un serial din punct de vedere al acurateții și cel de a face un serial astfel încât oamenii să-l vadă și să aprecieze ceea ce contează. Nu le poți avea pe amândouă, cel puțin nu în acest format. Poți scrie o carte enormă, în care să respecți cât mai bine faptele, pentru că acesta e scopul acestui format. Dar nu merge la fel cu un serial. Nu cred că e nimeni dispus să se uite la o sută de ore de Cernobîl detaliat. Și nici n-o să primesc fonduri pentru așa ceva. Așa că trebuie să faci niște alegeri. Dar da, să zicem că m-a durut de fiecare dată când a trebuit să schimb ceva. Singurul lucru care m-a liniștit a fost podcastul, în care știam că voi explica în detaliu de ce am făcut asta.

Multe persoane care se uită la Cernobîl termină un episod și apoi caută imediat istoria accidentului. Cum te-a făcut să te simți faptul că-i inspiri să se documenteze?
Ador lucrul ăsta. Și nu din ego. N-o fac pentru că sunt fascinați de mine, ci pentru că sunt fascinați de ceea ce m-a obsedat și pe mine: Cernobîlul. E o poveste remarcabilă. Cred că în Occident, oamenii n-au înțeles niciodată cum era viața cetățenilor sovietici în timpul Războiului Rece. Nu e neapărat așa cum ne-o imaginam: Exista și râs, și fericire, și dragoste. Și foarte mult curaj. Și cred că oamenii sunt fascinați de toate astea.

Guvernele sunt diferite, filosofiile sunt diferite, dar, la urma urmei, un profesor va fi întotdeauna un profesor, indiferent pe ce parte a globului trăiește. Un măcelar e un măcelar. Suntem oameni. Și avem mult mai multe în comun decât ne imaginăm.

Interviul a fost editat și condensat pentru claritate.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.