Opt revelații pe care le-am avut ca siriană, când am ajuns în România

Seria de articole România, Siria mea descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 29 ani, care a venit din Damasc în România acum trei ani, ca urmare a războiului necontenit din țara ei natală.

55 la sută dintre români gândesc că emigranții sunt o povară pentru sistemul social, 50 la sută cred că duc la creșterea infracțiunilor și 45 la sută că fură joburile localnicilor, conform Barometrului pentru integrare al Comisiei Europene, din 2018. Toate astea sunt la polul opus față de ce vede un sirian la România, când ajunge aici pentru prima dată și se străduiește să se integreze în ciuda unui șuvoi de conflicte culturale: politețe, zăpadă, verdeață și altele la fel de inocente.

Când am ajuns prima dată în România, un prieten vietnamez de la cursul de limba română mi-a spus să fiu atentă cu tot ce dețin. Auzise că în România sunt mulți hoți, mai ales romi și moldoveni. Adevărul e că nu mi s-a furat nimic niciodată, mi-am uitat telefonul la vedere de multe ori, dar l-am găsit de fiecare dată.

Un prieten sirian mi-a povestit uluit despre ziua când și-a pierdut portofelul în care avea actele de identitate. Nu doar că doamna româncă, care l-a găsit, i l-a returnat cu toți banii în el, dar când a aflat că abia sosise în România și nu se descurca de unul singur, a venit la el acasă și i-a dat portofelul înapoi.

Niciodată în viața mea nu m-am gândit că pot să merg pe stradă îmbrăcată fix cum vreau eu, fără să fiu hărțuită. De obicei mă îmbrac moderat, dar, la ocazii, când ies în oraș sau mă duc la o nuntă, îmi place enorm să mă afișez. În România, am fost uluită să văd femei îmbrăcate în fuste scurte sau tricouri decoltate, care își expun buricul sau coapsele, fără să fie urmărite sau să li se facă morală, așa cum se întâmplă în multe alte locuri din lume.

Dar încă mi-e foarte dor de o chestie de-acasă. O femeie care mergea pe stradă avea esență, nu trece niciodată neobservată, cum se-ntâmplă aici. Acasă, o fată o să audă întotdeauna cuvinte măgulitoare sau o să fie privită admirativ. Băieții, tot băieți. Până înainte de războiul din Siria, îmi remarcau de obicei parfumul, coafura și fiecare detaliu din cum arătam conta pentru mine, pentru că ei observau. Aici, o fată poate să se aranjeze toată ziua în oglindă și tot o să treacă prin fața unui tânăr care o să se poarte ca o ființă lipsită de hormoni. Asta nu înseamnă că vreau o mână pe fund.

E un proverb în Orientul Mijlociu, pisica îl iubește cel mai mult pe cel care-o ignoră, o respinge sau se poartă urât cu ea. Mi-a răsărit în minte când mă gândeam cum se bucură românii de zăpadă, se joacă cu ea, adoră să se plimbe prin omăt, să patineze și să facă oameni de zăpadă și își obișnuiesc copiii de mici cu ea. Eu una, ca siriană, am văzut zăpadă de-atât de puține ori încât abia dacă-mi aduc aminte. La Damasc ninge odată la câțiva ani și atât de puțin, încât se topește până a doua zi. Doar în munți e zăpadă pe tot parcursul anului.

În prima mea iarnă în România, am refuzat să trăiesc în astfel de condiții meteo, mai ales că lucrătorii care curăță trotuarele nu par să acționeze de îndată ce se așterne. Totul mi s-a părut dezumanizant: umblatul prin mocirla din zăpadă topită și noroi, căzutul de câteva ori pe spate, pentru că nu mă descurc cu mersul pinguinului, pe care românii îl preiau automat când merg pe gheață, gerul pe care-l simțeam în oase și plânsul, la propriu, de disperare, tot drumul spre muncă. Așa că m luat primul zbor spre Beirut, o reacție normală când vrei să iei o pauză de la dezastru. După o lună, epuizasem toate opțiunile acceptabile de a-mi continua viața oriunde altundeva decât în România. Așa că mi-am făcut bagajele și m-am întors la zăpada care încă îmi îngheață inima.

Nu există nicio stradă dintr-un oraș mare din România fără pariuri sau case de amanet. Par la fel de necesare ca o alimentară sau o brutărie. Se spune că din cauza sărăciei generale, oamenii evită realitatea și se lasă pradă speranței de a câștiga bani rapid, pentru că, în realitate, n-o să ajungă niciodată departe în viață cu salariile lor mizere, care abia le acoperă chiria și alte cheltuieli. Chiar și așa, eu cred că așa își petrec ei timpul și se distrează.

În Siria și în țările arabe și musulmane, genul ăsta de magazine nu există deloc, datorită tradițiilor moștenite, care spun că toți banii pe care îi ai trebuie să fie câștigați prin muncă, altfel sunt „haram” și nu-i meriți.

„Gaaas tam tataa tarata”, ăsta e imnul vânzătorilor de butelii din Siria, sunetul bătăii ritmice cu un schimbător de gaz într-o butelie. Când îl auzi, știi că mașina de butelii e în cartier. Poți să ieși să ceri una, să o înlocuiești pe cea goală și să plătești diferența. Asta trebuie să se întâmple lunar, pentru că butelia nu rezistă la tot fiertul de ceai negru și bucătăria siriană mai mult de 30 de zile, în medie. Sarcina asta îți invadează o parte din minte, îți ocupă gândurile, chiar dacă e un detaliu foarte trivial. La fel e și cu încălzirea. În Siria, sobele merg pe ulei negru, „păcură”, iar oamenii au partea aia din minte ocupată cu modul și momentul în care să facă rost de combustibil. Odată cu războiul, a devenit dificil să găsești de butelie sau păcură, aveam foarte rar sau deloc.

În iarna lui 2013, prețurile la carburanți au crescut de cinci ori, lira siriană a sărit în direcția opusă și combustibilul era o raritate, mai ales pentru că ISIS controlează principalele sonde de petrol. Primăria nu avea provizii suficiente de combustibil și nu mai putea alimenta populația, chiar dacă oamenii erau pregătiți să plătească mai mult.

În cele din urmă, erai forțat să te descurci pe piața neagră. Familiile se înghesuiau în aceeași cameră, ca să nu încălzească toată casa și să economisească păcură pentru restul iernii. Prietenii se adunau în apartamentul celui care avea mai multă păcură. Mama i-a spus unei prietene: „Următoarea întâlnire va fi la mine, dau cafeaua și fructele, dar adu tu, te rog, o sticlă de păcură, ca să încălzesc camera de oaspeți”.

Eu deja trecusem, cu toată familia, prin juma de iarnă fără încălzire. Temperatura scădea până la trei grade noaptea. Corpul mi se răcea ca un copac mort. Zilnic căutam pe cineva să-mi vândă niște păcură cu care să ne încălzim, dar mereu mă întorceam acasă cu mâna goală. Până la urmă, când pierdusem orice speranță, unui șofer de autobuz i s-a făcut milă de mine și mi-a dat la un preț acceptabil 20 de litri din benzina lui cumpărată de pe piața neagră, pentru că avea puțin în plus.

Încheieturile mele încă își amintesc durerea frigului, dar mă consider norocoasă că am găsit, în sfârșit, căldură aici. Apa, curentul, gazele și încălzirea există non stop și asta mă face extrem de fericită.

Structura socială e complet diferită față de cea cu care eram eu obișnuită din Siria și restul țărilor din Orientul Mijlociu. Membrii familiei extinse se cunosc între ei, eu îi știu pe verii tatălui meu și pe fiii și nepoții lor, ținem legătura, ne ajutăm și avem grijă unii de alții; cumva, e ca țesătura unui covor. De exemplu, dacă moare cineva, familia extinsă și prietenii aduc familiei răposatului hrană timp de două săptămâni: mâncare gătită, orez și cafea, care vor fi oferite celor care vin la înmormântare.

Aici oamenii par să locuiască singuri sau probabil cu soțul sau soția, un copil sau cel mult doi, și țin legătura doar cu mamele lor. E o viață fără un număr minim de oameni apropiați în viața de zi cu zi. Nu e ca în Europa Occidentală, dar cumva e un stil de viață mai occidental decât unul oriental. El are marele avantaj că nu ai parte de oameni intrusivi care să scotocească în problemele tale și faci ce ți se pare ție bine cu viața ta, fără să le iei opinia în considerare. Evident, dezavantajul e singurătatea.

Natura e superbă. Verdeața nesfârșită e fascinantă și nu poți s-o ignori, pentru că frumusețea te îmboldește copleșitor tot timpul anului, în toate cele patru anotimpuri adevărate. Și în Siria e frumoasă, dar are alt iz. Acolo, verdeața umilă te îndeamnă la observație, pace, contemplare și spiritualitate, în timp ce, în România e o sursă de splendoare, uluire și interacțiune cu ea.

Odată ce am început să asimilez limba, m-am delectat cu modul românesc de a folosi excesiv de multe rugăminți, cuvinte de politețe și amabilitate, cum ar fi „să creșteți mari”, „sănătate multă”, „Doamne ajută”. Oamenii găsesc în cel mai mic gest o invitație de a spune o vorbă bună, ca atunci când fac loc cuiva să coboare din autobuz și îmi mulțumește de fiecare dată. Dacă cineva împinge din greșeală pe altcineva, întotdeauna auzi „pardon”. Alte țări rar au astfel de obiceiuri.

Pe de altă parte, românii folosesc doar sensuri directe în conversații, dar noi avem un tezaur enorm de poezie și proverbe din adâncurile istoriei noastre, pe care le auzim toată copilăria. De exemplu, oamenii întreabă uneori „De unde ești? și pentru că răspunsul ți se pare nesemnificativ, le răspunzi în versuri: „Esența mea e rezultatul faptelor mele, esența mea nu e cu ce m-am născut”. Adică ce contează e unde te afli acum și ce ai făcut, nu care e originea familiei tale sau zona din care ești și eviți astfel politicos să răspunzi la întrebare.

Noi spunem străinului „frate” - o chestie care are istoric religios în Orient. Aici mi se topește inima când o femeie necunoscută îmi spune „mamă”. Îmi amintește de mama mea, pe care n-am mai văzut-o de mulți ani, dar mă și alină un pic bunătatea și căldura României.