M-am transformat în cyborg cu un computer care-mi citește gândurile

Tehnologii ca asta o să fie salvarea oamenilor cu paralizie, care-și vor putea refolosi membrele.
17.6.17
Fotografie de Andrew Cagle

Mereu am fost fascinat de potențialul tehnologic. Din cauza asta, mi-am propus să am mereu cea mai recentă tehnologie în materie de orice. Chiar și când eram mic, eu eram cel din familie care monta și seta tot ce ținea de computere și electronice. E pasiunea mea de-o viață, care m-a ajutat să devin un pionier în tehnologie bionică.

În momentul de față, eu sunt singura persoană de pe planetă care are un cip special implantat în creier, care îmi poate citi gândurile și trimite acele semnale printr-un port din craniul meu către un computer, care la rândul lui poate trimite informația înapoi în corpul meu și astfel pot face lucruri fizice.

Eu folosesc de trei ani această tehnologie revoluționară, NeuroLife, pentru a depăși o leziune la coloana vertebrală care m-a lăsat cu tetraplegie. Deși sunt paralizat de la piept în jos, eu sunt conectat la computer, iar computerul este conectat la o mânecă specială din jurul brațului meu și astfel pot să-mi folosesc mâna ca să apuc și să iau chestii. Tehnologia asta îmi reanimează brațul și îmi permite să-l controlez cu mintea, similar cu mișcările mele dinainte de accident.

Accidentul s-a întâmplat în 2010, în primul an de facultate la Universitatea Ohio din Atena. La câteva zile după sesiune, m-am dus în Outer Banks, Carolina de Nord, pentru o vacanță scurtă cu prietena mea de la momentul respectiv și niște prieteni. Țin minte cum stăteam la volan, pe drumul de nouă ore, gândindu-mă la toate lucrurile pe care urma să le facem și bucurându-mă că urma să ne relaxăm pentru câteva zile. Când am ajuns într-un sfârșit ne-am dus direct la ocean ca să ne bucurăm de valuri.

Eram atât de entuziasmat să fiu acolo și am fost prima persoană care a intrat în apă, deși era destul de rece. M-am aruncat cu capul înainte într-un val, așa cum mai făcusem înainte de atâtea ori. Dar de data asta, valurile m-au tras în jos, iar apa nu era suficient de adâncă. M-am lovit la cap de un banc de nisip. Mi-am dat seama instant că ceva nu e în regulă, pentru că nu puteam să mă ridic ca să ies din apă. Din fericire, nu eram singur, iar prietenii mei m-au adus la mal.

La început, eram destul de optimist. Am crezut că o să-mi revin cam în șase săptămâni. Eu nu am primit un diagnostic foarte clar decât în dimineața următoare după accident. Dar când am primit, a fost destul de deprimant. Eram tetraplegic: ei mi-au spus că puteam să-mi mișc doar brațele, un pic. Mi-au spus că o să am nevoie de ajutor în orice o să fac, de la a mă îmbrăca, la mâncat și băut sau la stinsul luminilor. „Așa va fi pentru tot restul vieții tale", mi-au spus ei. Asta chiar m-a durut. Dar am luat-o ca pe o provocare și am vrut să le demonstrez că nu aveau dreptate. Am vrut să devin cât mai puternic și să-mi croiesc un drum cât mai bun în viață, în ciuda handicapului meu.

În primul rând, a trebuit să reînvăț orice aspect din viața mea, ca să mă adaptez la paralizie. Am făcut terapie la Universitatea de Stat Ohio din Columbus, deoarece campusul era la doar 20 de minute de casa părinților mei. Cu ajutorul doctorilor de acolo, am reușit să fac mai multe pentru mine decât s-au așteptat inițial. După mult efort, puteam să mănânc singur, puteam să controlez scaunul cu rotile și chiar să și conduc o mașină.

Dar mi-am dat seama că la un moment dat va trebui să încetez terapia care mă ajuta atât de mult, din cauza asigurării mele de sănătate. Așa că a trebuit să caut alte opțiuni. Am început să întreb doctorii, „ce alte modalități de terapie pot găsi ca să continui recuperarea?" Asta m-a condus să particip la studii de cercetare, care îmi permiteau să continui terapia fără să trebuiască să depinde de asigurare. Studiile astea m-au expus și la unele dintre cele mai avansate tehnologii din momentul actual.

Doctorii de la Ohio State University în mijlocul unei operații de implant profund în creier, similară cu cea prin care a trecut Ian. Fotografie de Andrew Cagle.

Doctorii de la Universitatea de Stat Ohio în mijlocul unei operații de implant profund în creier, similară cu cea prin care a trecut Ian. Fotografie de Andrew Cagle.

Când am început proiectul de cercetare NeuroLife, doctorii nu mi-au spus toată povestea. La început, mi-au explicat că studiul se concentra pe utilizarea stimulilor electronici pe mușchii de pe antebraț. Stimulii erau controlați de ingineri care foloseau computere. Eu mai auzisem și chiar mai folosisem stimulare electrică în ședințele de fizioterapie.

Dar sistemul creat de Battelle Memorial Institute și testat pe mine la OSU era mult mai avansat decât orice văzusem până atunci: chiar le permitea doctorilor să selecteze segmente mai mici de mușchi pe care voiau să le stimuleze, încât să pot face mișcări mai subtile, cum ar fi un singur deget, în loc de toată încheietura.

Odată ce au constatat că mușchii mei răspundeau la stimuli, ei m-au luat prin învăluire cu întrebarea care mi-a marcat viața. Doctorii mi-au spus că restul planului presupunea conectarea sistemului de stimulare la un implant din creierul meu. Cu implantul, puteam să mă gândesc că deschid palma, iar computerul stimula brațul meu și-mi deschidea palma. În ciuda leziunii, urma să fiu în stare să-mi controlez independent mâna cu propria minte.

În punctul ăla, eu eram foarte entuziasmat de ideea că puteam să-mi recâștig controlul asupra mâinilor, singura chestia era că trebuia să-mi implanteze chirurgical un senzor în creier. Iar apoi, la sfârșitul studiului, ar fi trebuit să intru din nou în operație, ca să-l scoată, deoarece implantul nu era conceput ca să funcționeze pe termen lung. A trebuit să mă gândesc serios dacă asta era o soluție practică și rezonabilă pentru mine. Lucrul care m-a determinat să accept asta a fost ideea că aveam o oportunitate unică în viață să ajut în dezvoltarea științei și tehnologiei și posibil să ajut și alți oameni cu paralizie.

Cu o noapte înainte de operația pe creier, ei m-au internat în spital pentru monitorizare. Nu am putut să închid un ochi de entuziasmul tuturor posibilităților. M-am trezit în dimineața intervenției și mă simțeam ca un copil în ajunul Crăciunului. Nu îmi aduc aminte mare lucru din timpul operației deoarece eram sedat. Dar, practic, doctorii mi-au tăiat scalpul, am făcut o gaură în craniu și au plasat electrodul pe suprafața creierului meu. Ei nu știau dacă după operație voi fi în stare să controlez sistemul. A trebuit să așteptăm să se vindece totul, ca să putem conecta creierul meu la computer.

Unul dintre lucrurile ciudate cu care a trebuit să mă obișnuiesc a fost portul care-mi ieșea din cap. E vorba de o deschidere din piele care coboară prin craniu la creier, deci evident există o listă super lungă cu potențiale complicații. Nici nu mai menționez cât de ciudat se simțea, îmi era greu să adorm noaptea și să mă îmbrac. A durat ceva doar să mă acomodez cu extra-greutatea montată pe capul meu, dar acum mi se pare complet normal.

Mâneca prin care sunt controlați acum mușchii lui Ian Burkhart. Fotografie de Andrew Cagle

După ce totul s-a vindecat, am reușit să conectăm sistemul. Inițial, eu controlam doar o mână virtuală de pe un ecran. Asta m-a ajutat să mă pregătesc pentru mâna mea. Momentul magic a avut loc atunci când am reușit să conectăm implantul la stimulator, creând sistemul NeuroLife. Asta mi-a permis să mă gândesc la o mișcare, iar apoi computerul trimitea acele semnale către mână, ca să o pot mișca pe bune. Prima oară când am controlat mâna cu creierul, via sistemul ăsta, a fost incredibil.

M-a reasigurat că riscul operației pe creier a meritat, iar că tehnologia la care lucram se îndrepta în direcția bună. Plus, m-a motivat să învăț mai bine cum să-mi controlez corpul cu sistemul ăsta.

Am făcut o grămadă de lucruri marfă cu tehnologia asta, cum ar fi să mă joc Guitar Hero. Dar cel mai tare moment a fost în ziua în care am reușit să iau o sticlă, să torn într-un recipient mai mic și apoi să iau un băț și să amestec conținutul. A fost o realizare imensă pentru mine, pentru că era atât de practică și am văzut cum tehnologia asta ar putea schimba viețile persoanelor paralizate. Din păcate, sistemul e încă în stadiul de experiment. Deși mi-ar plăcea să profit de funcționalitatea asta la mine acasă și oriunde, nu mă pot conecta la sistem decât în laboratorul de la OSU.

În momentul actual, cele mai mari obstacole pentru ca tehnologia să fie introdusă publicului larg este mărimea, fiabilitate și comoditate. Un aspect care ar putea ajuta cu toate aceste lucruri ar fi ca tot sistemul să fie wireless, astfel încât să ai un senzor în creier care ar putea comunica cu stimuli plasați pe tot corpul, nu doar pe mâini, dar și pe picioare.

Eu vizualizez această tehnologie ca o comoditate a vieții de zi cu zi. Dacă ai o leziune pe coloana vertebrală, cu tehnologia asta nu ar mai trebui să depinzi de cineva pentru orice, chiar ai putea să trăiești o viață mai independentă. Proiectul la care lucrăm cu OSU și Batelle are potențialul să schimbe chiar și viețile persoanelor fără handicap.

Poate transcende scopul de restaurare a funcționalității membrelor, dar și să ofere oamenilor capacități pe care nu le-au avut până acum. E incredibil când mă gândesc că luând parte la aceste studii, am fost la buza acestor posibilități futuriste și de abia aștept să văd ce va urma.

Urmărește-l pe Ian Burkhart pe site-ul lui.

Citește mai multe despre evoluția tehnologiei în medicină:
Uterul artificial care a crescut un miel o să salveze omenirea în viitor
Roboții devin niște medici la fel de buni ca oamenii
Un program pe calculator detectează cancerul mai devreme ca niciodată, fără operație