Ce înseamnă sărbătorile pentru copiii românilor plecați la muncă în străinătate

În țara cu una dintre cele mai mari rate ale emigrării din UE, fenomenul plecării e vizibil cu ochiul liber, mai ales în satele pustiite. Ce e mai puțin vizibil sunt urmele pe care plecarea multora le lasă în sufletele copiilor care rămân în urma lor în țară.

De Crăciun mă întorc acasă, în satul meu dâmbovițean, Perșinari. Caut să văd ce s-a ales de copiii celor care au plecat cu milioanele din sat, din județ, din țară, cu promisiunea că vor trimite bani acasă.

Satul crește în case, dar sărăcește în oameni.

Urc dealul spre o stradă lungă, desprinsă din drumul principal, unde romii locuiesc izolați, așa cum se întâmplă mai peste tot la țară. De când mă știu, „țigănia” era plină de copii gălăgioși, fie vară, fie iarnă. N-am mai trecut pe acolo de mulți ani și cât m-am plimbat dintr-un capăt în celălalt m-a uimit liniștea așezată peste cartier.

Câteva minute mai târziu, m-am pus la masă în sufrageria unei femei care mi-a arătat motivul liniștii: „Toți bărbații de pe strada asta au plecat cu familiile. Mai sunt bătrâneii și copiii mei, ai soră-mii și ai vecinei. În rest, toți sunt plecați.”

Am găsit-o pe Sanda la cafea cu vecina ei, Gabriela. Copiii lor se joacă zgomotos în jurul nostru, în timp ce ele îmi povestesc cum îi cresc cu un tată prezent mai mult ca o idee îndepărtată.

Femeile sunt emoționate, vorbesc una peste alta, fac haz de necaz și una de cealaltă. Soții lor muncesc în construcții în Germania și se vor întoarce acasă peste câteva zile pentru vacanța de Crăciun. Sunt entuziasmate ca niște fete de liceu înainte de întâlnire. Îi așteaptă cu casa lună și mâncarea preferată.

„Dacă mă întreabă cineva cum sunt, eu zic că sunt bine, dar în sufletul meu e altfel… La un moment dat nu te mai interesează de bani, te interesează doar să fii tu cu el și cu copiii tăi. Dar apoi te gândești la viitorul lor, că n-ai ce să le oferi”, se întristează Gabriela.

„Ia uite, i-au dat lacrimile, ia dracu' șervețel, uite-aici, că mă ia și pe mine”, râde Sanda, în timp ce se șterge la ochi. „Știi cum e vorba aia, mai bine plâng de dorul lui, decât să plâng că nu am ce să le ofer la copiii mei.”

Sanda are doi băieți: Antonio, care e în pragul adolescenței și îmi vorbește rușinos, în puține cuvinte, și Gabriel, un titirez de opt ani. În ultimii cinci ani n-au petrecut cu tatăl lor mai mult de câteva luni adunate, în vacanța de Crăciun și cea de vară, așa că niciunul nu pare să-și amintească prea multe despre el.

Gabriela are două fete, una de 15 ani, care e în Târgoviște, la liceu, și una de patru, care face curse de la un capăt la altul al încăperii.

„Acum, în ianuarie, face zece ani ani de când e plecat, zece ani de când stă fără noi. Ce să-i simtă copii mei lipsa, când ei nu sunt obișnuiți cu tată lângă ei? Ei știu doar că trimite tata, atât.”

Miriam, fata cea mică, nu-l cunoaște deloc pe tatăl ei. Gabriela a rămas însărcinată când era și ea plecată la muncă în Germania, dar s-a întors să nască în țară, ca s-o aibă pe mama ei aproape. „Tac-su a venit și a văzut-o când avea șapte-opt luni, s-a dus înapoi și următoarea dată când a venit, a găsit-o mergând în picioare. Așa că de unde să-l știe ea?”

M-am întrebat cum se răsfrânge absența părinților asupra copiilor, așa că am căutat ajutorul specialiștilor de la Salvați Copiii, care derulează un program special pentru cei care au un părinte sau ambii plecați la muncă în străinătate.

Anca Stamin, directoarea de programe, și Leonard Andreescu, asistent social, mi-au explicat că majoritatea copiilor resimt plecarea părinților ca pe un abandon, chiar dacă sunt prea mici să o conștientizeze în acest fel.

Perioada sărbătorilor poate să aibă o extra încărcătură emoțională pentru copiii singuri, a continuat Andreescu. „De sărbători, emoțiile sunt mai puternice, pentru că ei sunt asaltați de mesaje despre familie. Toate reclamele, filmele, sunt despre sărbători în familie, cadouri de la părinți, pentru părinți. Și atunci, inconștient sau conștient, apare întrebarea asta: eu de ce nu am familie de sărbători? Ce e greșit la mine?”

Mi-a povestit discuția pe care a auzit-o între un băiat și o fată din centrele de zi Salvați Copiii. Cea mai importantă dorință pentru ambii era ca Moșul să le aducă părinții înapoi în țară, măcar de sărbători.

„Băiatul mi-a zis că îi curgeau lacrimile în timp ce scria, pentru că mama lui vine foarte rar. Fata îi completa, că și ei i-a venit să plângă, pentru că mama ei tocmai a plecat și nu știe când o s-o mai vadă. Eram cu ei în mașină, mi s-a pus și mie un nod în gât”, și-a amintit Andreescu.

Unii dintre copiii singuri acasă au totuși norocul să-și vadă părinții măcar în vacanța de iarnă. Așa a fost anul ăsta pentru Edi, vărul meu, pe care m-am grăbit să-l vizitez înainte să plece cu tatăl lui în Bruxelles, acolo unde s-a stabilit restul familiei lor.

Primele case din Perșinari sunt ale neamurilor mele, familiile celor patru frați ai bunicului meu. Și ele s-au golit una câte una, pe măsură ce verii și verișoarele mamei și-au găsit rostul la muncă prin străinătate.

Edi are 17 ani și nu poate să iasă din țară fără un părinte. Așa că Mihai, tatăl lui, s-a întors ca să-l ia în Belgia pe durata vacanței, unde îi așteaptă Ginel, fratele cel mare, și Dori, mama lor, stabiliți acolo de câteva luni.

E un puștan timid, care îmi vorbește cu o expresie serioasă pe față: „Cum mi-a fost singur? Nici prea bine, nici prea rău. Dacă eram mai mic, nu stăteam.” Se încăpățânează să rămână în țară, chiar dacă restul familiei lui a plecat. Are planuri precise: vrea să se facă polițist criminalist. Cu ai lui se vede pe video call și în vacanțe.

Pe tatăl lui mi-l amintesc cu întreruperi din copilărie, pentru că a fost mai mereu plecat. Edi și Ginel vorbeau despre lipsa lui ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Abia peste ani, mi-am dat seama că verișorii mei au crescut mai mult fără tată, la fel ca alte sute de mii de copii din România.

În ultimii 15 ani a fost mai mult în străinătate decât acasă. „Prima dată când am plecat eu în Italia, Edi n-avea nici trei ani.” Își amintește cu amărăciune când s-a întors acasă, un an mai târziu, iar copilul nu l-a recunoscut. „Eu veneam înspre ei, el se trăgea în spate, după Ginel, zicea «ăsta e, mă? ăsta e tata?». Vorbele alea mi-au rămas în cap, nu le uit toată viața. Am zis că cade cerul pe mine.”

A muncit în construcții oriunde și-a găsit un loc. Prima dată, în Italia, apoi în Spania, Germania, acum e în Belgia. A tot încercat să se întoarcă în țară, dar n-a reușit să-și întrețină familia cu ce a găsit aici. Așa că a plecat iar și iar.

E mândru de Edi că „e copil bun, își vede de învățătură, nu e cu pariurile, cu băutura, cum sunt alții la vârsta lui”. De-aia a și avut încredere să-l lase singur acasă în ultimele luni.

„A trebuit să înțeleagă, ce să facă?”, mi-a zis Mihai dând din cap spre băiat. „El a vrut să rămână, să-și vadă de școală. Nu-i lipsește nimic, atâta că e ruptura asta de noi. Nu e zi să nu vorbim, să nu ne vedem. Dar nu e același lucru, așa e.”

Primăria din Perșinari habar n-are câți oameni au plecat din sat în ultimii ani. Chiar dacă legea prevede ca serviciile de asistență socială să aibă o evidență clară a copiilor cu părinți plecați și să-i viziteze ca să se asigure că trăiesc în condiții decente, funcționara cu care am vorbit a recunoscut că nu știe câte cazuri sunt, pentru că oamenii „vin, pleacă, nu stau să ne raporteze nouă.”

E un fenomen pe care l-au observat și alții, menționat într-un raport al Administrației Prezidențiale: la nivel național, nu se știe câți copii sunt în această situație. Autoritățile strâng informații despre ei prin mai multe căi instituționale, iar rezultatele diferă, în funcție de cine le raportează.

În 2015, conform Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), erau 85 194 de cazuri, pe când Inspectoratele Școlare Județene (ISJ) raportau că sunt 212 352 de copii în această situație. La începutul anului 2018, conform DGASPC 94 896 de copii aveau cel puțin un părinte plecat în diaspora. ISJ raporta mai mulți: 159 038.

Anca Stamin, care a participat la scrierea raportului, constată și că aproximativ o treime din comunele din România nu au Servicii de Asistenţă Socială (SPAS) care să ţină evidenţa cazurilor sau că funcționarii responsabili nu au pregătirea profesională necesară.

Nu e de mirare, așadar, că statul român nu are niciun program național pentru copiii rămași singuri acasă.

În lipsa implicării statului, ONG-uri ca Salvați Copiii derulează un program pentru copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate. Stamin mi-a povestit despre cele 17 centre de zi din toată țara, care suplinesc lipsa serviciilor sociale și a părinților din diaspora și prin care au trecut câteva sute de copii, de la deschiderea primului, în 2009.

Nevoia de astfel de centre este mult mai mare în realitate. Problema e că totul se bazează pe finanțări private, iar asta limitează mult resursele. Din cauza asta, există o limită de 20-30 de copii care pot participa zilnic la programele unui centru de zi. Angajații sunt nevoiți să facă o selecție a celor incluși în program, iar unii din ei rămân pe dinafară.

Leonard Andreescu, unul dintre asistenții sociali care lucrează la centrul de zi de la școala 127 din Rahova, a subliniat că în programul Salvați Copiii sunt incluse cazurile dublu defavorizate, copii care se confruntă cu tot felul de lipsuri, pe lângă cea a părinților.

„Peste problemele materiale din mediul lor se grefează și această traumă emoțională a ruperii, a despărțirii de familie. Chiar dacă ar fi fost săraci, măcar ar fi avut părinții lângă ei, să le explice că ok, mâncăm o pâine amară, dar suntem împreună. Să-i mângâie mama pe cap sau să doarmă cu obrazul pe palma ei. Dar dacă nu au ce să mănânce și n-au nici părintele lângă ei, problema e extrem de gravă și de greu de depășit.”

Scopul proiectului e să îi ajute pe copiii rămași singuri acasă să facă față separării de părinți fără repercusiuni psihice grave. „Îi ajutăm să iasă din perioada asta critică fără să fie schilodiți emoțional și social, să crească și să fie membri funcționali ai societății”, mi-a explicat Andreescu.

Lipsa părinților poate să devină o traumă pentru copii. De multe ori, ei se simt vinovați pentru plecarea părinților, iar sentimentele de vinovăție se transformă cu ușurință în acuzare. Așa că una dintre cele mai mai mari nevoi ale unui copil cu părinți plecați e consilierea, individuală și de grup. E important să înțeleagă că nu e singurul care trece prin aceeași situație și mai ales că nu e vina lui pentru plecarea părinților.

„Sentimentul de vinovăție e întărit și de faptul că mulți părinți le spun copiilor că pleacă pentru binele lor. Pentru tine plec, ca să-ți fie ție bine. Asta îl încarcă foarte mult pe copil, care înțelege că el e motivul despărțirii de părinți”, a completat Stamin.

Pe lângă serviciile oferite copiilor în centrele de zi, Salvați Copiii lucrează și cu părinții, prin întâlniri de consiliere parentală în toată țara.

Anca Stamin mi-a făcut un rezumat al discuțiilor pe care le are cu părinții la aceste întâlniri.

După ce am ascultat-o pe Anca Stamin, m-am gândit la Antonio, fiul de 14 ani al Sandei, excesiv de timid, cu care n-am putut vorbi mare lucru. Am crezut că poate prezența mea în casa lor îi creează un disconfort. Dar mama lui mi-a spus că Antonio este la fel de stingher și în preajma tatălui său. Distanța i-a înstrăinat pe copiii români de propriii părinți.