La show-ul lui Doru Octavian Dumitru am găsit umorul care le-a ținut de cald românilor în anii '90

În barul The Fool, pe 21 decembrie, s-a deschis o poartă șubredă către anii ‘90. Pe ea, timp de aproape două ore, am trăit în lumea lui Doru Octavian Dumitru, un tip de 62 de ani care încearcă să dea lovitura în lumea câinoasă a umorului lucrat pe scenă, în fața publicului. Atât cât am înțeles eu despre stand-up, din show-uri văzute pe YouTube și Netflix, ca performer ești pe-o linie extrem de fină când încerci să fii amuzant în fața unui public viu. Certitudinea e că n-o să fii pe placul tuturor și incertitudinea e dacă o să te trezești sau nu cu o sticlă în cap. Doru Octavian Dumitru, cunoscut și drept DOD, n-a primit nicio sticlă.

Și-a făcut intrarea pe scenă cu melodia „Thunderstruck” și probabil că așa a vrut să fie perceput: el a fost tunetul care urmează fulgerul, unde fulgerul poate fi ori 2018, deci prezentul, ori lumea nouă a stand-up-ului. „Eu sunt curios câte glume despre femei o să facă până la final”, mi-a zis un prieten înainte ca show-ul să înceapă. Observația a fost destul de previzibilă, DOD a livrat o mulțime de glume cu femei, iar asta nu poate însemna decât că ce-a făcut în anii ‘90 a rămas lipit de identitatea lui.

„Toată lumea râde la același lucru. Dar fiecare înțelege altceva”, a spus Doru în primele 10 minute de show. A intrat aproape ca un uragan pe scenă și-a dominat sala. Nici nu știu dacă a dominat-o cu statura unui gigant, unui zeu al umorului, sau doar ca un om care a ajuns la o vârstă și al cărui mit de-acum 20 de ani încă mai e suficient de puternic. Cert e că, în seara aia de 21 decembrie, DOD a fost cel mai în vârstă om dintr-un subsol bucureștean. A fost, totodată, și cel mai viu dintre noi toți care ne-am adunat în fața lui.

Ultimul lucru pe care eu mi-l aduc aminte despre Doru Octavian Dumitru e că pe internetul românesc, în 2015, circulau ceva miștouri despre cum show-ul lui se numește „Mușcat de râs” și că-i un joc de cuvinte prea lame. Noua generație, carevasăzică, nu apreciază chestiile la prima mână decât dacă sunt date-n meme sforăitoare copiate sau găsite pe jos la alții. Oricum, între noiembrie 2015 și decembrie 2018 pare că nimic nu l-a atins pe DOD.

În primele 15 minute de show, mi-a fost clar de ce a rupt la publicul român din anii ‘90. Pe scenă, e ca un titirez - se mișcă dintr-o parte în alta în vreo doi metri pătrați de parcă ar fi în cea mai mare sală de bal. Începe glume într-o anumită situație și le termină într-o cu totul altă parte, cu alt subiect. Pendulează între ceva observații actuale și unele general valabile încă de când omul făcea focul în peșteră. Mai presus de toate, Doru Octavian Dumitru îți lasă impresia că are atât de multe de spus, și atât de puțin timp, încât tot ce-o să-ți prezinte o să fie ca un carusel la finalul căruia o să te bucuri că nu te doare burta de râs sau capul de nervi.

Cu tot pachetul ăsta, DOD este incredibil. Se bâlbâie, se întoarce la idei și se reapucă de unele neterminate, bea niște apă, face un pic mișto de oameni din sală - dar nu prea tare, că sunt sensibili și s-ar putea supăra, e imprecis și tocmai acest dans ciudat între fraze pare că-i haosul lui ordonat. Dacă el nu e precis, exact, ca după un text scris și lucrat înainte, atunci show-ul cum poate fi altfel? Nu îți ridică așteptările. Așa că ești surprins de orice.

I s-a spus „mașina de râs”. Cu o popularitate imensă, și „mașina” asta s-a dat la export, dar a eșuat. În urmă cu un an, a încheiat aventura prin alte țări și-a revenit în România, ocazie cu care a făcut și show-ul la care am fost acum. Între plecarea în Canada și revenirea în club, a încercat să fie un fel de speaker motivațional sau să facă diaspora să râdă cu un oarecare succes prin Franța, Belgia și Italia. Online, a încercat să vândă „on demand” glumele lui și starea de spirit, dar a eșuat cu proiectul Doru de vorbă. În fine, în octombrie 2018 a lansat bomba: turneu prin România cu Radu Pietreanu (mai cunoscut drept tipul cu păr din Vacanța Mare - Costel al lui Leana, ca să-ți fie mai clar). DOD, aproape de pensie, a revenit, deci, pentru România care a îmbătrânit și ea un pic, dar și pentru tinerii care nu știu dacă să-l asculte ironic sau să-i dea o șansă pe bune.

Pentru încălzire, ca să ne bage în starea de sărbătoare, Doru Octavian Dumitru a întrebat sala: „Ce sărbătorim de Crăciun?”. Răspunsurile, ei bine, nu le știu, nu le-am auzit prea bine și oricum așteptam doar să văd ce zice el. „Cadourile. Asta sărbătorim”, a venit replica lui. Au urmat câteva câteva glume cu religia și ne-a trimis pe toți direct la școală. „«Lucrare de control!», zice profesorul. V-ați prins? Asta e puterea lui: lucrare de control. Dacă elevul îl filmează (când face cine știe ce - n.r.), are și el libertatea lui, are libertatea să filmeze”, a informat el publicul pe măsură ce explica cum merge relația elev - profesor - director.

Așa, din lecție în lecție și din amintire școlară în altă amintire, a pus sala în cap: „O să vă decepționez - nu cred în evoluție. Că acum două milioane de ani peștele a ieșit din apă ca să evolueze. Nu cred!”, a spus el destul de sever. Am crezut că ăsta e momentul în care urmează un rant de minute bune în care se plânge de societate, de degradare. Mă bucur însă că am fost dezamăgit. Cred, totuși, că a fost un test pentru sală. Asta e puterea lui: să te enerveze sau să te distreze.

DOD a avut un show în două părți. În prima a trecut dintr-o extremă în alta, de la școală la un pic de politică (nimic grav, doar politica în general), de la evoluție la familia tradițională. Așa a ajuns la referendumul anti-gay din octombrie pe care l-a folosit ca o pârghie cu care să împingă discuția către diferențele dintre bărbați și femei. Da, am ajuns la glumele cu femei.

Finalul lui 2010 l-a găsit pe Doru Octavian Dumitru într-un fel de turneu denumit „Spumă de râs”. A băgat „un regal al muzicii, al dansului şi al umorului de calitate” în Vaslui, Bacău, Galați, Constanța și București. Toate locurile astea sunt clasice pentru el: săli de cultură reprezentative pentru orașele respective. De fapt, toate articolele din presa care mizează pe nostalgici face referire la nebunia pe care DOD o aducea pe scena Sălii Palatului din Capitală. Așa îl știu mama, tata și toate rudele mele. Bine, îl știu de la TV, cu spectacolele respective înregistrate, că familia mea era prea săracă să spargă bani pe entertainment la Sală.

„Spuma de râs” adusă pe 21 decembrie în subsolul bucureștean a fost pe placul publicului. S-a râs - nu știu dacă cu poftă, dar s-a râs. Și asta pe măsură ce băga-n microfon zeci de glume despre bărbați, femei și diferența dintre cele două genuri. Practic, ceea ce l-a consacrat, și un pic mai mult. El nu zice, de fapt, bancuri, deși umorul de aici vine, ci joacă în mici scenete imaginare cu rol multiplu și cadru construit rapid, din câteva vorbe.

Jocul ăsta înainte-înapoi cu bărbații și femeile l-au dus și la o mică anecdotă cu bunicu-său și viața de altă dată. A explicat cum, pe atunci, bunicul avea un bici - o bucată de lemn de care era prins un cauciuc. Când bunică-sa începea să vorbească, bunicul dădea drumul cauciului. Și ea tăcea, „uita să gândească”. Iată o glumă care ar supăra mulți tineri frumoși ai prezentului care cred că nu-i nimic de râs la violența domestică. Sigur, nu-i de râs, dar doar pentru că poate fi ignorată o realitate nu înseamnă că ea dispare. Și parcă și umorul e un pic mai sărac de când e mai limitat, iar pentru cei din sală am simțit, așa, un pic, că glumele astea răsuflate, învechite, misogine, s-au scuturat puțin de praf ca să mai fie folosite încă o dată. Sau poate nu mai are altele. N-o să știu prea curând.

Căsnicia, pentru DOD, e un fel de resursă nelimitată de glume. „Femeia, machiată, e femeie undercover. Dacă se demachiază, fii atent, mirele n-o mai cunoaște! Nu mai știe cine e!”, a dat-o el rapid ca să ne zică ce-i cu nunta, de fapt. Din aproape în aproape ne-a dus în noaptea nunții și a trecut prin toată nebunia: pregătiri, invitați, mâncare, muzică, voie bună și rude, și concluzia că mirele habar n-are ce se întâmplă cu viața lui. „La miezul nopții, vine unul și zice: «S-a furat mireasa!». Sare mirele și zice: «Ce bine!».”

Repertoriul lui e o colecție de maxime, aforisme și bancuri ajunse pe internet și circulate acum pe pagini de Facebook cu sute de mii de like-uri. O astfel de pagină e și a lui, unde vezi la prima mână ce crede el că merge. Și uneori merge. Poate și pentru că generația, acum, s-a schimbat și dacă-i dai bine o glumă veche tot o să râdă.

La 62 de ani, căsătorit de tânăr, probabil, înțeleg c-a prins mulți ani de căsnicie. De-aia pot să iau următoarea glumă și ca lecție de viață: „Totul e pentru casă. Aia e pentru casă! Aia e pentru casă! Aia e pentru casă! Pentru ca să mă scoți din minți!”

În ultima parte a show-ului au intrat și glumele cu grase și slabe. Totuși, mai precis, au intrat aproape toate femeile din viața fiecărui bărbat. Și toate au fost reduse la patru calități: slabe, grase, urâte și frumoase. Încerci să le agăți pe alea frumoase, le eviți pe alea urâte, te dai înapoi să le cuprinzi cu privirea pe alea grase și te întrebi unde se ascund alea slabe care, din profil, sunt cât o frânghie. Ironiile la adresa tuturor acestor categorii au curs spre finalul show-ului. Pentru mine mai ciudat a fost că ultimul show al lui pe care îl știu de la TV a fost tot pe subiectul ăsta. Doar că atunci juca rolul unui gras cu capul slab, că mesteca chiar și în somn.

Acum a dat glume cu toate categoriile ca să nu se supere nimeni. Dar toate au fost, așa, în spiritul insultelor de tipul: „Yo Momma So [bagă ce cuvânt vrei] Jokes”.

Spre final, aproape de ora 10 seara, am ajuns și la o oarecare concluzie: el nu face stand-up (nu așa cum îl înțelegem noi acum). Și mi-am fundamentat concluzia și pe ce-am citit despre cum fiul său i-ar putea urma în carieră, pentru că deja spune glume bune. El asta face. E ca un copil pe care familia îl pune să zică bancuri, experiment prin care mai mulți am trecut, chiar dacă nu vrem să recunoaștem.

DOD a dus asta la următorul nivel. „Pune voce” pe bancuri, le dă viață, le dă audio, le dă context, efecte, nuanțe, apoi termină sceneta cu un punch line pe care, și dacă îl vezi venind, tot te face să râzi (sau să scoți aer pe nas) că s-a muncit ca să te surprindă.

Chiar dacă glumele lui îți lasă impresia că niciodată n-au cunoscut internetul, au ceva general valabil. Sau cred că au, pentru că cei mai mulți din sală au râs pe măsură ce le dădea. Nu poate fi doar nostalgie la mijloc.

Finalul l-a marcat însă nu cu glume, ci cu un fel de rant combinat cu o analiză a vieții, iar mixului ăsta a încercat să-i dea o notă veselă. „Bine că ați plecat de acasă și v-ați gândit: «Hai să mergem, poate râdem». Alții au stat acasă. Au știut că nu râd. Au ales. Așa e însă umorul: fiecare ia ce-i place. Eu pun aici un platou și fiecare ia ce vrea”, a spus Doru Octavian Dumitru. Poate că el nu-și mai aduce aminte, dar afirmațiile astea au fost ca un arc peste timp. În 2010, într-un interviu despre retragere, a zis: „Am impresia că nimănui nu-i pasă de problemele şi de nevoile mele artistice. Iese banu'? Asta contează. Serios? Doar atât?!”

Doru Octavian Dumitru are 62 de ani. Eu am 26 de ani. În copilărie, deși televizorul pe care îl vedeam avea o diagonală meschină și în casă, în decembrie, era frig, el apărea pe „micul ecran” drept un gigant, un fel de zeu al comediei, care mai încălzea atmosfera cu bancuri.

Într-un alt decembrie, într-un subsol cald, am stat în aceeași cameră și la vreo câteva glume am râs. Nu știu dacă asta e nostalgie, dar pentru vreo două ore am înțeles de ce pentru ai mei și probabil și-ai tăi el a fost așa o vedetă în anii în care râsul (sic!) nu circula liber pe străzi. Oricum, am terminat treaba aici și-ți mai las o glumă prea acidă să nu rămână scrisă: „Copilul e învățat (în copilărie) să muncească de la oameni cărora nu le pace munca.”