Românii l-au transformat pe Brâncuși într-o bătaie de joc și asta a făcut un mare rău sculpturii

Ieri, într-o conferință de presă, cântăreața pop Irina Rimes a fost desemnată de ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, noul ambasador al Zilei Brâncuși. Deși pe artistă nu o recomandă nimic să-l reprezinte pe sculptor - chiar ea a spus „Eu sunt mai mainstream, aşa, de mică am ştiut de Coloana infinitului şi nu înţelegeam de ce se numeşte aşa” -, ministrul a explicat că a ales-o „ca să ducă cultura mai aproape de tineri”. Iar ea va face asta „printr-o postare” pe conturile ei de social media.

Pictez de vreo 30 de ani și predau Pictura de alți 18, la UNARTE, în București. De când ma învârt în lumea asta, adică de-o viață, m-am săturat de miturile care îl înconjoară pe artist și provoacă niște evenimente care îi duc arta în penibil. În cultura română, în 2020, încă persistă ideea grețoasă că noi suntem cei care au inventat mersul pe jos, apa caldă, caloriferul (unui fost președinte ICR i se părea o idee bună să promoveze în lume chestia asta), stiloul, primul zece din istoria gimnasticii și alte o mie de lozinci din ce în ce mai goale de conținut. Nu scapă nici Brâncuși.

Când a conceput lumea, Dumnezeu a zis „Să se facă!", iar Chuck Norris a fost de acord. Doar românii știu și simt însă, ce s-a întâmplat atunci cu adevărat.

Mai era cineva alături de ei, în Ceruri, care tăcea înțelept și aștepta cuminte să îi rostească Domnul numele. Iar când a făcut asta, cel bun a pășit prin bezna primordială, până l-a atins pe Dumnezeu, care a întrebat:

- Constantine, tu ești?
- Da, Doamne!
- În tine am nădejdea, dragul meu…

Și se puse Constantin să muncească pe brânci la zidirea lumii și cu atâta râvnă se chinuia, încât Dumnezeu i-a zis în chip de alint părintesc „Brâncuși"…

Dar astea nu se spun, nu îi ascultă nimeni pe bieții români, pentru că adevărul nu convine lumii urâțite de bani. Nu se zice nici în ce limbă vorbeau Dumnezeu și dragul său Constantin. Numai că noi, românii, simțim. Slavă Cerului că printre noi mai sunt nestemate rare, suflete curajoase, câte un Dan Puric, câte un Tudor Gheorghe, câte un autocar în drum spre Prislop…

Pentru foarte mulți oameni, comicăriile astea au valoare de adevăr. Dar Brâncuși nu era ușă de biserică, nu era un țăran, așa cum a trebuit noi să învățăm. Nu era nici măcar artist român, ci artist francez de origine română. Iar asta nu îi scade cu nimic valoarea, după cum nici faptul că a mâncat praz în copilărie nu i-o crește neapărat. Parisul era un loc efervescent, dinamic, se bea și se făcea sex mult și promiscuu, se discuta non-stop în cele mai elevate și perverse saloane, se experimenta cu tot felul de droguri. Și nea Costică, ce? O fi stat că prostul să se uite, nu? O fi roșit când auzea vorbindu-se de „chatte" și „cul"?

Ne amintim de părintele sculpturii moderne ca de un sfânt, un dac adevărat, suflet de român, vertical, curat. Recomand amintirile colecționarei de artă Peggy Guggenheim, unde povestește cam până unde i-a plăcut lui Constantin să negocieze achiziționarea unor lucrări. Cert e că, în urma negocierii, doamna a trebuit să se îmbrace la loc. Foarte dacic și ortodox, nu?

Pentru mine, Constantin Brâncuși e inamicul public al culturii române. Bine, și Mihai Eminescu. E clar că mi s-a urât cu binele. Cum să spun, cum să gândesc așa ceva? Chiar nu mai am pic de respect? Cine mă plătește să târăsc în noroi icoanele sufletului cultural românesc? Cum de nu se cască Pământul să mă înghită?

Ăsta este miezul reacțiilor indignate, când spui ceva rău de cei doi artiști: o pioșenie stridentă, un clocot sufletesc de operetă. O pățești și când nu vorbești de rău, doar interpretezi opera sculptorului, cum mi s-a întâmplat mie anul trecut, când un primar a amenințat că îmi face reclamație la Ministerul Educației și la Universitatea de Arte din București, unde predau, pe motiv că am postat pe Instagram niște desene erotice, în care falusul era reprezentat de Coloana fără Sfârşit, a lui Brâncuși. Blasfemie ce-am făcut!

Cel mai trist este că Brâncuși și Eminescu chiar sunt mari creatori pe felia lor și fără să vrea, au tăiat cauciucurile (cel puțin două și au înțepat un al treilea) vieții artistice din Grădina Maicii Domnului, eterna și fascinanta Românie.

Ca să înțelegi cum stă treaba cu Brâncuși, o să vorbesc un pic de Eminescu. Toți știm că nu există scriitor român predat în școală mai scârbos. Ziua sa de naștere, ajunsă Ziua Culturii Române, este un circ subcultural cu pretenții, în care miniștri ai Culturii efemeri, fără vreun merit sau personalitate, vorbesc în limbaj de lemn despre geniul românesc și despre cum trebuie să facem cunoscută în lume opera nemuritoare a marelui poet național. Dacă iei sonorul unui concert Fuego, urmărești privirea blândă și încărcată de înțelesuri profunde a sensibilului trubadur, dar și privirile feciorelnice și mișcările delicate ale sexagenarelor din public, ai imaginea felului în care Eminescu este distrus și cum dintr-o operă importantă se ajunge la ceva penibil.

Așa și cu Brâncuși. În școală ni se vorbea despre sculptor ca și cum eram în orele de cateheză. El era automat mai bun decât ceilalți artiști ai perioadei sale doar pentru că avea un „bun simț țărănesc". Serios? Ni se spunea cu mare plăcere despre felul în care le făcea mămăligă francezilor, să le arate el vâna daco-românească. Nu zău? Ce l-au mai copiat Picasso și Modigliani și toată lumea și cum restul erau oricum inferiori. Asta este îndoctrinare bazată pe mituri romanțate, nu o metodă de a ține vie amintirea și moștenirea artistică a cuiva. Nouă nu ni se făcea cunoștință cu un artist internațional care se născuse în țara noastră, ci eram puși să îngenunchem în fața moaștelor inexistente ale „Sfântului din Montparnasse". Să ne mai mirăm că de aproape cincizeci de ani, brâncușita face ravagii prin sculptura românească?

În anii '70 se băgau fonduri enorme în arta românească și implicit în „taberele de sculptură". Unele sunt, în prezent, minunate locuri pentru grătar, cum ar fi tabăra de la Măgura, județul Buzău. Sunt mai multe, poate că asta este cea mai faimoasă. Pietroaie enorme, mai mult sau mai vag geometrizate, zac pe pajiști mioritice. Costul pentru un asemenea bloc de piatră este fantastic de mare, peste zece mii de euro, de asta sculptorii de azi nu își permit să facă lucrări importante, mari, în acest material.

Atunci nu era o problemă, statul plătea: împrăștiau 50 de pietroaie pe câmp și aduceau artiștii. Dar orice student din anul întâi la Arte știe că nu este o idee productivă să aglomerezi și oarecum să izolezi într-un loc mai mulți artiști, ca să nu mai spun sculptori, împreună cu scule electrice și cantități considerabile de alcool, toate la preț redus spre zero. Dincolo de minunatele și spumoasele povești de pahar și vitejie (obligatoriu bătaie, skanderbeg), transmise de cei pe care ciroza nu i-a răpit dintre cei vii, mai rămânea problema lucrului.

Bine, bine, bem noi și ne rupem capu', dar stai să vezi, că trebuie să și producem ceva într-un timp destul de scurt. Apoi, știe vreunul dintre voi, cititorii, ce înseamnă să tai piatră cu flexul ori s-o spargi cu ciocanul pneumatic când ești mahmur?! Mahmur zile la rând?! Capul vâjâie, gura se usucă, ochii găsesc cu greu o traiectorie dreaptă, e doar o chestiune de timp până când discul flexului va aduce jertfă de sânge două dește sau o bucată de genunchi pe altarul artei pietroase.

Timpul trecea, tovarășii de la partid veneau să vadă sculpturile, aoleu. Soluția apărea clară ca imaginea Fecioarei prin fumul de grătar: simplificarea formei, de la Brâncuși citire! Suntem salvați! Chiar dacă tovarășii nu pricepeau mare lucru, nu cârcoteau nimic, pentru că ar fi însemnat că se luau de Brâncuși, care era de la țară și plecase pe jos la Paris (de parcă ar fi fost tâmpit să meargă atâta cu picioarele), iar americanii dădeau mulți bani pe prostiile alea ale lui.

Perfect! Planul funcționa fără fisură! Titlurile au venit de la sine în multe cazuri: sunt zeci de lucrări cu numele Brancușiana, Dor de Brâncuși, plus tot felul de citate măiastre după Coloana Infinitului, mai un plan drept, mai un unghi, mai o rotunjire, hai că nu e rău!

În acest fel s-a continuat și în afara taberelor și simpozioanelor. Dădeai două trei tesle în lemn, purtai un chimir, fumai ceva fără filtru, o ardeai testicular, că nu pot să zic coios, aveai numai texte despre cum te trimitea tac-tu cu oile, gata, puteai să te declari sculptor român. Un anumit gen de sculptor, pentru că nu sunt toți așa.

Brâncuși a dat naștere, fără să vrea, unei legiuni de epigoni exponenți ai machismului geometric, care au mâncat o pâine de pe urma lui: dacă nu ar fi simplificat el lucrurile, aoleu, oamenii ăia ar fi trebuit să încerce să gândească ceva cu capul lor. Nasol. Cum a afectat asta sculptura românească? Păi, poate într-o zi povestesc despre cât de urâte sunt monumentele de la noi.

Când vorbești de Brâncuși, e musai să susții și ideea marii tradiții a sculpturii românești. Care tradiție, că noi suntem țară ortodoxă, așadar mai ușor cu sculptura până în secolul XIX. Nu-i adevărat!, spune mitul. Și porțile din Maramureș? Și stâlpii caselor țărănești și pridvoarele bisericilor X și Y? Ce mai zici acum? Zic să ne băgăm mințile-n cap, aia spun. Să terminăm cu toate perspectivele astea false și romantice asupra identității și istoriei noastre.

Dacii i-au învățat latină pe romani, Deceneu era mai tare ca maestrul Yoda, Traian a fost cel mai boss împărat. Toți conducătorii românilor sunt ca dintr-un basm cu suflete pure, noi am inventat tot și ne-au furat alții meritele, nicăieri tradițiile nu sunt mai vii ca la români, pe care i-a creștinat Sfântul Andrei. Iar noi eram deja creștini de două mii de ani, când Creștinismul avea 1900. Și tot așa, un șir nesfârșit de oglinzi deformate.

Și te mai miri că din mlaștina asta cultural-spiritual-istorico-mitică apar personaje ca ministrul Culturii, care propune ca ambasadori oameni care nu au legătură cu lucrurile pe care ar trebui să le reprezinte. În logica asta, vreau și eu să fiu reprezentantul țării pe probleme de energie nucleară, că am vazut niște poze cu bomba atomică și două episoade din Cernobîl.

Mai sunt oameni cu bun simț, artiști buni și profesori mișto. Hai să avem grijă de ei, că rezistă greu de unii singuri în fața acestor tsunami-uri de prostie. Pe Brâncuși ar trebui să-l înțelegem ca pe un om cu calități excepționale, un artist deosebit de important, care a făcut parte dintr-o lume și a realizat lucruri deosebite pentru că a fost integrat în acea lume și s-a hrănit din ce avea sistemul acela de oferit. Adică să îl înțelegem ca fiind normal, nu o efigie de hârtie creponată, cu stridența unei festivități provinciale și discursuri fasciste despre puritatea spiritului. E 2020.

Alexandru Rădvan este artist plastic internațional și profesor la Facultatea de Arte din București, secția Pictură. Îl poți urmări pe Instagram.