Fac MMA în România și uite cum m-a ajutat să fiu un tată mai bun pentru fiica mea

Gruia s-a apucat de MMA la 33 de ani. Până atunci n-a avut nicio atracție față de sporturile de contact, nu le-a încercat, ba chiar îi era destul de frică de confruntările fizice. Nu știa ce înseamnă, cum ar putea să gestioneze astfel de situații sau cum ar reacționa la durerea unui „pumn care-ți sparge nasul sau îți mută maxilarul, de rămâi fără două, trei plombe.”

Au trecut cinci ani de atunci.

A ajuns la sport când era într-o perioadă depresivă și avea nevoie să învețe ceva nou și să se elibereze de stările care-l copleșeau. A început prin a face trei luni de box în subsolul de la Sir, în Militari, locul unde mergea oricum la sală. Se descurca binișor cu loviturile la sac, așa că atunci când prietenul lui cel mai bun i-a propus să meargă la un antrenament de MMA, a acceptat, chiar dacă era reticent.

A fost dragoste la prima bătaie, ca să zic așa, iar Gruia a rămas fidel sportului de arte marțiale mixte, chiar dacă prietenii alături de care s-a dus inițial au renunțat la antrenamente. A văzut dincolo de violență, și-a întărit psihicul, a trecut peste depresie, ba chiar l-a făcut să fie un tată mai bun.

Iată-i povestea așa cum a împărtășit-o cu mine.

Când m-am apucat de MMA era mare hype cu meciul de box dintre McGregor și Mayweather. Nu m-a atras niciodată sportul ăsta, mi s-a părut prea violent și nici nu înțelegeam ce e sportiv în a căra pumni adversarului când e cu spatele la podea, dar când prietenul meu cel mai bun mi-a propus să merg la un antrenament m-am dus.

De atunci și până acum (mai puțin în pandemie, care s-a suprapus cu sarcina soției mele), am mers cu sfințenie de trei ori pe săptămână la antrenamentele de la Combatant, cu mențiunea că acum am trecut la kickboxing, pentru că programul nu-mi mai permite să ajung la antrenamentele de MMA. 

M-am îndrăgostit de sportul ăsta și pentru că am avut norocul de a da peste oamenii potriviți, de la antrenorul Tiberiu Florescu și până la ceilalți băieți și fete care vin la antrenamente. Toți au creat un mediu în care mi-a făcut plăcere să mă construiesc ca luptător, ca un exercițiu pur pentru mine, fără să am intenția de a participa la competiții. A fost și încă e o provocare.

Mi-a arătat o versiune a mea care nu cedează când dă de greu, care își înfruntă fricile, care-și controlează dependențele și care e capabil să-și depășească limitele. M-a ajutat enorm în lupta mea cu depresia, de care am suferit o mare parte din viață, dar care nu s-a văzut prea tare, deoarece sunt o persoană care zâmbește și atunci când nu zâmbește. Nu cred că este o rețetă pentru oricine vrea să scape de anxietăți sau de depresie, dar pe mine antrenamentele m-au ajutat mai mult decât terapia.

Când am aflat că voi fi tată, am simțit o bucurie enormă, dar care a venit la pachet cu multe panici. Nu cred că ești niciodată pregătit pentru primul copil, oricât de mult ai citi sau ai planifica. Odată cu vestea asta, viața mi s-a schimbat radical și mi-am dorit ca atunci când fiica mea va veni pe lume să găsească cea mai bună versiune a mea. Cumva, cred că am reușit, și pot spune că e perioada din viață în care-mi place cel mai mult de mine.

Până să nască soția mea, nu am renunțat la sport, chiar dacă de multe ori îl făceam singur în parc, pentru că era pandemie. Dar învățăturile de la MMA au rămas cu mine, plus că am mers la sală cât s-a putut. Mi-a dat tărie treaba asta, în sensul în care m-a făcut să mă îndoiesc mai puțin de mine. M-a făcut să mă simt bine cu mine și să știu că nu doar eu mă pot baza pe mine. 

Nu e doar despre violență și agresivitate sportul ăsta. Disciplina, răbdarea, ordinea în gândire, coordonarea, calmarea emoțiilor, dar și depășirea limitelor, atât fizice, cât și psihice, sunt lucrurile pe care antrenamentele MMA le oferă tuturor celor care au nevoie de ele sau le caută.

Sportul ăsta, într-adevăr, e despre o condiție fizică excelentă, să ai cardio, putere, flexibilitate, motricitate etc. Însă, în primul rând, e despre controlarea și gestionarea emoțiilor și fricilor. N-ai cum să-l faci, chiar și la nivelul de amator, dacă nu te împrietenești cu frica – și o poți face să lucreze în favoarea ta. 

Multă vreme mi-am lăsat anxietățile și gândurile negative să-și facă treaba dintr-o frică de a le confrunta. La antrenamentele de MMA am învățat să le gestionez și să nu mai las frica să fie forța care să mă intimideze, care să mă facă să mă simt mic și slab, să nu-mi placă de mine și care să mă împingă spre comportamente distructive. 

Am învățat să fac asta în ceea ce privește frica de durere, de lovituri, dar e un tipar care funcționează perfect și pentru luptele interioare, cele care se dădeau în mintea mea. Mai mult, am învățat să am răbdare cu mine și să-mi ofer timpul necesar pentru a se produce schimbările pe care mi le doresc. Nu înveți MMA într-o lună și nici măcar în jumătate de an, așa că la antrenamente mi-am dat seama cât de importantă este răbdarea și că, atunci când o ai, scapi de multe frustrări.

După ce s-a născut Runa, mi-a lipsit enorm sportul ăsta. Am tot plănuit să mă întorc, dar în primele opt luni nu am avut cum din cauza programului încărcat, dar și pentru că mi-am dorit să fiu cât mai prezent și să-mi ajut soția cât de mult pot. Am încercat să mă antrenez de unul singur, mai ieșeam cu căruciorul și cât dormea băgam un shadowboxing sau mă mai antrenam cu reflex ball. Am devorat toate galele UFC, dar am avut și norocul să mai fac un antrenament din când în când la sacul de box din curtea socrilor. 

În urmă cu patru luni am revenit la sală și m-am gândit că după o pauză atât de lungă o să-mi fie tare greu și o să dureze mult până mă adaptez, că o să fiu obosit și o să-mi dau seama cum n-am cum să le fac pe toate, dar nu a fost deloc așa, dimpotrivă. Odată ce am ajuns acolo și m-am reapucat de treabă, am realizat că sunt mai calm, mai liniștit și, în mod paradoxal, chiar mai odihnit, organizat și ordonat. 

Mă duc din nou de trei ori pe săptămână și este o reală plăcere pentru mine. Îmi vine greu să-mi planific totul și să am timp pentru antrenamente, dar pentru mine merită din plin.

Faptul că fac asta și sunt și tată mi-a dat și o altă siguranță și sunt mai pregătit să-mi apăr familia dacă e cazul.

Știu, de exemplu, cât de dureros e un lowkick pentru cineva care nu a mai simțit niciodată o astfel de lovitură. Știu că într-o situație în care un conflict ar ajunge la podea, iar adversarul nu are cunoștințe de MMA sau BJJ (jiu-jitsu brazilian), aș domina chiar dacă ar fi vorba de un bodybuilder. Însă nu despre asta-i vorba.

Aș evita oricând conflictul pe stradă, iar treaba asta am învățat-o la curs încă de la început. 

Noi, în primul rând, ne considerăm sportivi, și o să preferăm mereu să evităm conflictul în afara sălii. Practicăm un sport violent, dar într-un cadru controlat, pentru latura sportivă și toate beneficiile care rezultă din antrenament. Dar da, acum sunt mult mai sigur pe mine atât fizic, cât și psihic. 

Dacă te tentează sportul ăsta, te iei în serios și ai răbdare, vei simți beneficiile sale – câștigi echilibru, rezistență la efort, la stres, forță, devii brusc mai bun la multe alte sporturi. După șase luni de antrenamente de MMA, am descoperit că pot alerga șase kilometri lejer, fără să mă forțez.

Dezvolți o foarte bună coordonarea între membre și ochi. Te învață cum să continui chiar și atunci când zaci pe jos, după un knock down (fizic sau metaforic).

Psihicul contează enorm în meciurile de MMA. Poți să fii un luptător extrem de bine pregătit fizic, dar dacă nu stai bine la capitolul „mind games”, riști să pierzi meciul înainte de a intra în cușcă. Odată ce adversarul ți-a intrat în cap, ai pierdut. De-aia și vezi atât de mult trash talk înainte de meciuri..

Cu toate astea, nu cred că e neapărat un sport pentru toată lumea. Eu am avut norocul să găsesc un antrenor care e fix pe sufletul meu și de la care simt că am de învățat dincolo de antrenamente. În plus, cred că-mi și place un pic durerea.