Serialul Netflix despre misterul morții unei tinere care a dispărut într-un hotel „blestemat”

„Am ajuns în Laland (sic) și e un monstru de clădire lângă locul unde stau”, a scris Elisa Lam pe Tumblr în ianuarie 2013. „Când spun monstru mă refer la prost gust. Dar până la urmă clădirea a fost construită în 1928, de unde și tematica art-deco. Deci da, este elegantă, dar fiindcă e LA, s-a dus pe apa sâmbetei.”

Când a scris frazele astea, studenta canadiană în vârstă de 21 de ani era în toiul unei călătorii de una singură prin California. A început din San Diego, apoi a ajuns la Sea World înainte să se îndrepte către Los Angeles și Santa Cruz. Cel puțin ăsta era planul: Lam a ajuns în „Laland”, dar a fost dată dispărută cinci zile mai târziu și nu a mai fost văzută vie de atunci.

Dispariția ei a fost complicată și de faptul că era cazată la Cecil Hotel, cândva o clădire opulentă care nu a avut îndeajuns de mult farmec Beaux-Arts ca să-i învingă reputația întunecată. Zeci de vizitatori și-au luat viața acolo.

Hotelul Cecil s-a deschis în 1927, iar prima sinucidere a fost raportată patru ani mai târziu, când W.K. Norton, în vârstă de 46 de ani, s-a cazat sub un pseudonim și a înghițit o mână de capsule umplute cu otravă. În 1964, corpul desfigurat și înjunghiat al lui „Pigeon Goldie” Osgood a fost descoperit în camera sa. Se crede că Richard „The Night Stalker” Ramirez a stat acolo în timpul crimelor comise de el la mijlocul anilor 1980.

Lam se poate să nu fi știut nimic despre istoria hotelului atunci când s-a cazat într-o sâmbătă normală, dar moartea ei a ajuns să fie pe lista registrului sumbru al locului. Celor care erau familiari cu istoria macabră a hotelului le-a oferit mai multe „dovezi” că era bântuit sau de-a dreptul blestemat, mai ales după ce Departamentul de Poliție din Los Angeles a furnizat mai multe minute înregistrate de camerele de supraveghere care o arătau pe Lam cum se comporta bizar în lift și pe lângă el.

Un nou documentar în patru părți de la Netflix, Crime Scene: The Vanishing at the Cecil Hotel, încearcă să deznoade adevărul trist despre ultimele zile ale lui Lam, inclusiv rolul pe care l-ar fi putut avea proprietatea de 97 de ani în moartea ei. VICE a vorbit cu regizorul seriei, cineastul câștigător al premiului Emmy, Joe Berlinger, despre Lam, despre genul bazat pe crime reale și pericolele conspirațiilor. (Atenție: urmează spoilere.)

VICE: Ai acoperit deja cele două filme despre Ted Bundy (Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes; Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile), dar ce te-a atras la povestea lui Lam și a Hotelului Cecil?
Berlinger: În 2014 am văzut înregistrările cu liftul și m-au fascinat, dar n-am avut timp să le explorez. Anul trecut, jurnalistul Josh Dean, care a făcut câteva reportaje despre caz, mi le-a adus și m-am gândit că ar putea să iasă o serie interesantă. Era ceva ce nu mai făcusem până atunci: să mă uit la un loc și la forțele sociale și economice care creează percepția despre el. 

Am propus celor de la Netflix să fac o serie documentară despre un loc și istoria sa criminală, sau percepția despre asta. Mi-a plăcut ideea să încep cu povestea Elisei Lam, fiindcă, fără să fac spoiler, faptul că în realitate acolo n-a avut loc o crimă, mi-a permis să mă joc cu convențiile despre cazurile reale și să întorc genul pe dos.

Declarațiile vechi despre povestea asta s-au bazat pe aspectele paranormale, dar cred că e periculos să perpetuăm genul ăla de mituri. Am vrut să analizez povestea și să înțeleg de ce reputația hotelului a convins o legiune de „detectivi” amatori din online să creadă că de fapt era o mare conspirație.

Intervenția așa-zișilor detectivi a fost unul dintre aspectele cele mai provocatoare ale documentarului pentru mine, modul cum s-au integrat singuri în investigație și și-au promovat propriile teorii, adesea fără sens. Crezi că erau bine intenționați să încerce să rezolve cazul ăsta, sau o făceau doar pentru like-uri și click-uri?
E greu să-i bag pe toți în aceeași oală. Cred că oamenii pe care i-am intervievat pentru documentar erau bine intenționați. Cred că genul ăsta de justițiari din online au avut istoric vorbind un impact pozitiv asupra unor cazuri. Nu știu dacă știi seria mea, Paradise Lost, dar li s-a oferit mult credit pentru că i-au scăpat pe West Memphis Three de pedepsele nedrepte. Când a apărut filmul în ianuarie 1996, oamenii cu viziuni similare s-au găsit unii pe alții pe internet și s-au indignat de ce au văzut. Zeci de mii de oameni s-au unit să creeze mișcarea Free the West Memphis Three. Au făcut un site pentru asta, iar, pe pe vremea aia, era mult de muncă să faci așa ceva.

Deci da, am văzut detectivi amatori care au folosit internetul în moduri pozitive, chiar în munca mea. Unul dintre motivele pentru care am vrut să disec cazul ăsta este pericolul teoriilor conspiraționiste, și am vrut să înțeleg cum se formează ele. În cazul ăsta, sunt multe coincidențe ciudate, inclusiv ciudățenia hotelului în sine, dar asta nu înlocuiește căutarea adevărului. 

E trist când afli adevărul despre ce i s-a întâmplat de fapt Elisei Lam. Nu este o poveste de groază sau cu fantome, ci o tragedie.
Ai dreptate. Nu încerc să discreditez alte seriale care au folosit aceeași poveste, dar din punctul meu de vedere este o lipsă de respect pentru victimă să-i transformi tragedia într-o poveste cu fantome. Îi răpește umanitatea. Ăsta a fost un element important pentru documentar: să mă bazez cât mai mult pe victimă. Și sunt atent cum spun asta, fiindcă nu vreau să stric „surpriza” pentru cei care nu știu cazul, dar faptul că nu a avut loc de fapt nicio crimă e fix ideea de la baza documentarului. Am ales asta pentru primul sezon, fiindcă totul se rezumă la percepția asupra istoriei crimelor șocante din hotel și ideea că ar putea fi malefic și bântuit. Asta le-a permis oamenilor să creeze teorii destul de dubioase despre ce s-a întâmplat, dar adevărul e că nu a fost nimic senzațional. Au fost doar niște circumstanțe triste.

Da, a fost foarte curajoasă să-și planifice prima călătorie internațională și apoi să afli cum s-a terminat.
Când am început să mă uit la postările ei de pe Tumblr și am realizat ce impact real a avut asupra comunității de detectivi amatori din online, chiar dacă pentru unii metodele și concluziile lasă de dorit, până la urmă cred că pe mulți oameni i-a atras fiindcă au fost inspirați sau au simțit o conexiune cu ea. Deci să fac orice altceva în loc s-o portretizez ca pe o ființă umană ar fi fost o greșeală. Și ăsta e pericolul scenariilor cu fantome în cazul acestui subiect.

Ai contactat familia Elisei ca să participe la documentar?
Da, dar nu au vrut. A trebuit să fac o pauză și să mă gândesc: „Oare să continui și să fac asta?”, dar ei nu s-au împotrivit realizării documentarului, doar că n-au vrut să participe la el. Mi-a oferit motivația să-mi urmez unul dintre principiile de cineast, și anume să nu abordez o poveste despre crimă și victimă fără o spun într-un mod care să o onoreze pe ea și adevărul despre ce s-a întâmplat.

A mai fost cineva reticent să vorbească despre caz sau despre propria experiență la hotel?
A fost greu să-l conving pe muzicianul Morbid să participe, din moment ce l-a afectat toată experiența, fiindcă a fost târât în conspirațiile create de detectivii amatori. Sunt foarte mândru că au participat mulți oameni care nu mai fuseseră într-un documentar și toți au avut cerut să-i asigurăm că nu vom face o poveste cu „fantome și spiriduși”. Amy Price, managera hotelului; Tim Marcia, unul dintre detectivi; Jason Tovar, patologul care a lucrat la caz - toți au vrut să se asigure că vom trata treaba cu responsabilitate. Din fericire, sunt cunoscut pentru faptul că tratez orice subiect senzaționalist „într-o manieră inteligentă”. Cred că CV-ul meu i-a ajutat să se liniștească, la fel și că am fost foarte direcți despre faptul că documentarul nu va continua mitologia, ci o va analiza ca să înțelegem cum au luat naștere acele percepții.

Te-ai dus în niște locuri foarte tenebroase cu cele două filme despre Ted Bundy și Paradise Lost. Ai găsit o cale prin care să limitezi felul cum te afectează poveștile astea, sau o faci știind că au potențialul să te schimbe într-un fel?
Pe la începuturi mă deranjau mult. Cu timpul am reușit să le compartimentez. Îmi amintesc când editam Paradise Lost, pe vremea când încă se mai tăia filmul. Tot procesul de editare era de 20 de ori mai lent, și petreceam ore întregi doar uitându-mă la poze îngrozitoare de la locul crimelor și autopsii. Îmi amintesc că mă duceam acasă după ce terminam cu imaginile șocante, intram în camera fiicei mele de 18 luni, o luam în brațe și-mi treceau prin minte unele cadre cu lucrurile terifiante la care fuseseră supuși copiii ăia.

Pe atunci simțeam că proiectul îmi răpise o parte din inocență, într-un moment foarte important din viața mea de proaspăt tătic. De atunci am făcut eforturi să încerc să le compartimentez. În general, în orice proiect investești doi ani din viață, iar motivația care-mi permite să fac față unor emoții negative este că știu că proiectul va ajuta într-o oarecare măsură oamenii. Nu pot fi doar un furnizor de povești întunecate.

Interviul a fost editat pentru lungime și claritate.