Am cărat droguri în scaunul meu cu rotile pentru doi ani și nimeni nu s-a prins

Banii pe care îi câștigam pentru trafic de droguri variau, dar, în general, luam un dolar pentru fiecare pastilă și două sute de dolari pe fiecare jumătate de kilogram de marijuana. Mi-au zis că vameșii luau și ei șpagă ca să mă lase să trec. Nu știu dacă era adevărat sau eram eu naiv.

Pe măsură ce cantitatea de droguri a crescut, nu le mai puteam duce în scaunul cu rotile. A trebuit să le ascund cumva la vedere și să iau trenul. Asta însemna să traversez Northern Great Plains din Statele Unite cu o sacoșă plină cu droguri. Când m-am dat jos din tren la stația Union, m-a abordat un ofițer de poliție să mă ajute să car geanta. Am acceptat politicos și ne-am îndreptat amândoi spre un taxi. Mi-a pus geanta în portbagajul mașinii. Nu mi-a văzut decât scaunul cu rotile.

Întâlnirea respectivă mi-a confirmat ideea că oamenii rămân fixați pe dizabilitatea mea și nici nu le trece prin cap că aș putea transporta droguri. Nici prietenii și familia nu știau. Nimeni n-a știut decât dacă a fost direct implicat. Mi se părea ok ce fac din punct de vedere moral. Nu simțeam că fac rău nimănui. Cheltuiam banii câștigați pe familie, prieteni, haine, mâncare, călătorii și un avocat.

Am devenit paraplegic din cauza unui accident de motor la 21 de ani și am rămas blocat în scaunul cu rotile. M-am apucat de trafic de droguri la 26 de ani, pe când studiam la un colegiu din Seattle. Mereu am avut o înclinație spre droguri – în principal ecstasy și iarbă.

Într-o zi, stăteam de vorbă cu J., un prieten de-ai mei scund și musculos, cu un tatuaj mare pe piept. Din cauză că a avut poliomielită, a rămas șchiop de un picior. Știam pe cineva care făcea ecstasy și creștea iarbă în Vancouver, Canada, iar J. mi-a zis că se gândea să bage niște pastile în niște lumânări și să le trimită la Chicago. Eu am venit cu ideea să le ascundă în scaunul meu cu rotile, pentru că poliția nu ar căuta niciodată în el.

„Ești nebun la cap”, mi-a zis.

„Nu, sunt sigur că n-o să le găsească”, i-am răspuns.

Am condus cu mașina peste granița canadiană ca să iau pastilele și apoi înapoi la Seattle cu pastilele în portbagaj. Știam că n-o să am probleme la vamă pentru că mergeam des în Canada pentru campionate de rugby și niciodată nu-mi căutau în mașină. Când am ajuns acasă, am deschis rucsacul și am scos trei pungi cu mii de pastile de ecstasy roșii, albastre și galbene.

Am scos perna scaunului cu rotile, am tăiat bucăți din burete, am umplut găurile cu pastile și le-am acoperit cu șosete. N-aveai cum să-ți dai seama că erau pastile înăuntru. A doua zi, eram în aeroportul din Seattle. Era Ajunul Anului Nou.

Când am trecut pe la securitate, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. M-am străduit din greu să nu mă gândesc la ce am ascuns sub fund. M-au lăsat să trec.

Am respirat ușurat și mi-a venit să urlu de bucurie.

Când am aterizat, Danny, un tip cu pectorali imenși, m-a luat cu un BMW negru și m-a dus la el acasă, la periferia orașului Chicago.

„Trebuie să ne îmbrăcăm, ne așteaptă toți”, a zis.

Am fost întâmpinat de contactele noastre din Chicago de parcă eram un erou. Toată lumea știa de ce mă aflam acolo. Am sărbătorit în camera VIP a unui club enorm. M-am îmbătat cu propriul succes…și m-am spart pe toate drogurile. În seara aceea, am cunoscut o fată mișto și am petrecut până a doua zi după-amiază. Mă simțeam un personaj misterios, care face bani super ușor. Îmi plăcea faza, îmi dădea sentimentul de sens în viață și apartenență la un grup. A ajuns să-mi distrugă viața.

Când oamenii cu care eram asociat au realizat că eram încântat să fac transporturi pentru ei, am devenit și mai implicat. Chestia a continuat un an sau doi. Nu știu exact câte transporturi am făcut. Să zicem vreo zece. Totul părea suprarealist.

Apoi, într-o zi, toată lumea a aflat. A început cu cineva care a sunat la sonerie acasă la mine. Erau șase polițiști în veste antiglonț. Un ofițer mi-a dat un certificat care dovedea că e detectiv la departamentul de Crimă Organizată din Seattle. Mi-au distrus apartamentul, dar n-au găsit nimic. Am avut noroc, sau cel puțin așa am crezut.

Din păcate, contactul canadian îi vânduse droguri unui informator sub acoperire din Seattle și apoi îi dăduse în gât pe toți cei implicați. Chiar dacă n-am fost prins cu droguri, eram implicat într-o rețea de distribuție de ecstasy și cazul a devenit federal. În 2010, în tribunalul Western Washington, am pledat vinovat și am fost condamnat la 28 de luni într-o închisoare federală din Taft, California.

În ziua în care am mers la închisoare, șoferul care m-a luat de la aeroport mi-a pus scaunul cu rotile în portbagaj și m-a întrebat dacă locuiesc în Taft. I-am zis că mergeam la închisoare și că era ultima persoană pe care o vedeam cu statutul de om liber.

Am intrat în curtea închisorii îmbrăcat în uniforma kaki și toți s-au holbat la tipul nou în scaun cu rotile. Am fost numit turnător, pentru că acceptasem o negociere în care dădusem de gol pe cineva. Dar n-am asistat decât la câteva bătăi în închisoare. În rest, mă uitam la TV, citeam sau cântam la chitară.

După doi ani, am fost eliberat pentru comportament exemplar. Atunci a început partea grea.

După ce am ieșit din închisoare, a trebuit să îmi încep viața de la zero. Cât am fost în arest la domiciliu, am stat cu mama. Cum sunt paraplegic și nici nu aveam experiență în piața muncii, a fost foarte greu să-mi găsesc un job, așa că m-am întors la școală să studiez graphic design. După primul an, am renunțat la studii ca să caut job și am avut norocul să găsesc unul de graphic designer. Lucrez la aceeași companie de șase ani. În timpul acesta, am primit o ofertă de job de la o companie mare, dar n-am fost angajat din cauza cazierului. Aș putea câștiga cu douăzeci de mii de dolari mai mult decât câștig acum, dar n-am reușit din cauza trecutului care mă bântuie.

După ce ai fost la închisoare, e greu să-ți găsești un job sau o casă. Eu am avut norocul să găsesc și una, și alta, dar tot îmi e rușine când trebuie să le spun oamenilor că am fost la închisoare (în special în relațiile cu fete). Sunt judecat și stigmatizat din cauza trecutului, iar asta m-a făcut să fiu mai temător și mai rezervat.

Încă lucrez ca să scap de trecut și să avansez în carieră. Dar din cauză că a fost caz federal, n-o să scap niciodată de cazier decât dacă sunt grațiat oficial de președinte.

Pe vremea aceea, mi s-a părut palpitant să fac trafic de droguri. Acum îmi regret decizia, în special din cauza repercusiunilor asupra vieții mele. Cred că ecstasy și marijuana ar trebui să fie legale. Dar în sistemul actual, n-a meritat deloc efortul.

Sunt foarte conștient de nedreptățile instituționale care îi afectează pe cei care au dosar penal. Rata de recidivism pentru astfel de infracțiuni e mare și asta tocmai din cauza stigmatizării și a legilor care ne împiedică să ne integrăm în societate. Totuși, sunt hotărât să am succes în viață, mai mult decât am fost hotărât să am succes cu traficul de droguri.

John Park nu e numele real al unui graphic designer care a transportat droguri în scaunul cu rotile.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.