Cum arată copiii nedoriți din România, care au rămas pe străzi din cauza lui Ceaușescu

Interviu cu o tânără jurnalistă din Italia care a lucrat o vreme cu al doilea val de copii nedoriți, în prezent adulți, rămași pe străzi în urma politicii demografice dezastruoase a lui Ceaușescu.

|
11 iulie 2013, 11:00am

Dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost liderul României Socialiste din 1965 până în 1989, timp în care a autorizat execuțiile a peste 500 000 de bărbați și femei și a băgat țara într-o groapă financiară, unde lucrurile stăteau chiar mai rău decât în alte țări de pe acea parte a Cortinei de Fier. Pe lângă brutalitatea regimului, „Geniul din Carpați" va mai fi ținut minte și pentru politica de planificare familială prin care a vrut să transforme România, pe vremea aia o țară rurală, într-o putere industrială fără pereche, cu ajutorul decretului 770, aprobat în 1966.

Legea le interzicea să facă avort femeilor sub 45 de ani care nu născuseră cel puțin patru copii. Din cauza stricteții, România a păstrat o rată mare a nașterilor (mai mult de 2,30 copii per femeie până în 1989), când celelalte republici din Uniunea Sovietică erau în continuă scădere. După Revoluție s-a estimat că represiunea avorturilor dusese la nașterea a două milioane de copii. Dintre care majoritatea au fost crescuți în orfelinate.

Giada Connestari, o foto-jurnalistă italiancă, a fost în România în 2007, ca să lucreze cu al doilea val de copii nedoriți, în prezent adulți, născuți din cauza decretului și obligați de familii să trăiască în stradă – decrețeii și copiii lor, născuți între 1978 și 2000. Giada i-a fotografiat și a ascultat poveștile lor trecute și prezente petrecute pe străzi. Jurnalista și-a publicat proiectul sub forma unei cărți, Dimebticami, Ormaie' Tutto Spento [Uită-mă, totul e întunecat]. M-am întâlnit cu ea weekendul trecut în Paris, ca să vorbim despre asta.

VICE: Cum ai auzit de problema decrețeilor care au fost dați afară din case în România anilor 1980 și 1990?

Giada Connestari: Un prieten de-al meu a stat o vreme în România la sfârșitul anilor '90 și a fost șocat de numărul mare de copii vagabonzi. Eu am acceptat o ofertă din partea Serviciul European de Voluntariat de a lucra cu acești copii. Așa că m-am dus acolo să văd cum stăteau lucrurile. Când am plecat, nu știam nimic despre subiect – cunoșteam vag problema, dar nu și cauzele ei. Similaritatea dintre italieni și români și faptul că Italia e una dintre destinațiile favorite ale diasporei române m-a convins că aș putea scrie despre povestea asta.

Cât ai stat acolo?

Am stat șase luni în București, în 2007 și 2008. Pe atunci lucram cu copiii vagabonzi prin asociația Concordia. M-am întors a doua oară în 2011, cu gândul să mă concentrez pe orfelinate. Au un rol foarte important în povestea asta.

Cum ai intrat în contact cu tinerii?

Cu ajutorul jobului din cadrul asociației. Cum au fost dintotdeauna marginalizați, sunt bucuroși când cineva îi întreabă de viață, le cumpără o cafea sau le oferă o țigară. Trebuie doar să găsești momentul potrivit, când sunt receptivi. Când sunt drogați, e imposibil.

Îmi închipui. Povestește-mi despre centru, despre copii și mediul în care trăiesc.

Am învățat multe în nopțile petrecute acolo. Cred că și ei. Copiii ăștia știu foarte bine cum e viața când ai casă. Dar cunosc mult mai bine viața pe stradă. Știu la ce să se aștepte, știu cum să se descurce. E un fel de zonă de confort pentru ei. Am observat că atunci când au de făcut curățenie în centru sau primesc sarcini mai dificile, preferă să iasă pe stradă. Preferă strada de multe ori.

Ce fel de relații ai reușit să dezvolți cu ei?

Îmi amintesc de o fetiță, Simona. La început, nu vorbea deloc. Comunica cu psihologul doar în scris. Într-o zi, în timpul unui joc – în care dansam împreună – i-am acoperit ochii și din momentul acela și-a dat drumul. Am rămas foarte apropiate de atunci. Dar într-o zi a cunoscut un tip și a plecat cu el înapoi pe străzi. Ne-am mai revăzut, dar a refuzat să se întoarcă la centru. A rămas pe stradă pentru că voia să fie cu băiatul respectiv – și pentru că la centru nu putea trage aurolac.

Ce te-a afectat cel mai mult în timpul șederii tale acolo?

Vizitele în canal. Unii copii dorm în clădiri părăsite, dar alții se refugiază în canale, lângă țevile calde. E înfricoșător. Nu știam că sunt copii care trăiesc acolo. În întuneric, păreau niște fantome.

Cum arată sistemul de canalizare din România?

Uneori canalele sunt curate, alteori sunt infecte. Mizeria, atmosfera, starea oamenilor care trăiesc acolo. Cobori pe niște trepte, apoi mergi ghemuit prin întuneric.

A mai fost o situație care m-a afectat puternic: într-o zi a venit la centrul unde lucram o fată care a avut un atac auto-distructiv groaznic. Se ardea și se mutila în fața noastră. Am reușit s-o oprim cu mari eforturi. Era sociabilă de obicei și zâmbea mereu, luasem cina împreună de mai multe ori.

În Franța, oamenii fac rareori diferența între români și romi. Cred că la centru și pe stradă, ambele grupuri trăiau în armonie.

Absolut. În cartea mea, vorbesc despre români în general. Am ales să scriu despre ei fără să fac vreo distincție pentru că toți românii, fie ei romi sau caucazieni, au fost afectați de politica lui Ceaușescu. Vizavi de Casa Poporului, palatul prezidențial, era un bulevard lung flancat cu clădiri în care locuia serviciul de informații al regimului. Asta era singura distincție care se putea face în cadrul populației României: Securitatea și ceilalți. Având în vedere lipsa de forță de muncă din industrie, romii, la fel ca toți ceilalți, au fost obligați să muncească pentru regim.

Decretul 190 spune că „Femeile care au născut și au crescut zece copii vor primi medalia de mamă-eroină. Iar femeile care au născut și crescut nouă copii vor primi medalia Ordinului Mândriei Materne." În ce măsură favoriza Ceaușescu familiile mari?

Când Ceaușescu a devenit liderul partidului comunist în 1966, a vrut să pună bazele unei Românii Mari și să-și transforme țara tradițional agriculturală într-o mare putere industrială. A considerat că avortul era una dintre cauzele lipsei de forță de muncă, așa că a aprobat Decretul 770, prin care a scos avortul și orice altă formă modernă de contracepție în afara legii. Încă se mai nasc azi copii ca urmare a acestei politici demografice.

Ce se întâmpla când femeile erau prinse că făcuseră avort sau erau denunțate autorităților?

Avortul era autorizat doar dacă viața mamei era în pericol. Dacă nu, era trimisă la închisoare. Statul a plasat spioni în blocurile în care locuiau cei din clasa muncitoare. Numărul denunțărilor a crescut. În 1980, împrumuturile pe care românii le-au făcut de la Occident au dus țara spre faliment. Nu mai era de mâncare și Ceaușescu a trebuit să taie bugetul acordat familiilor mari.

Bănuiesc că așa au ajuns decrețeii pe străzi.

Da. Familiile s-au văzut obligate să-și trimită copiii în orfelinate aglomerate și sărăcăcioase. Era legea junglei. Boli, malnutriție, SIDA, fumatul și alte obstacole stăteau în calea unei dezvoltări normale a copiilor. Dacă ne gândim la contextul acelor vremuri, putem înțelege mai bine de ce o grămadă de copii au preferat să trăiască pe stradă, unde se puteau descurca dacă erau creativi. Chiar dacă se confruntau cu violența, drogurile și prostituția, își găseau și prieteni.

Cum îi privesc oamenii astăzi?

Rana nu s-a vindecat complet și am impresia că România încearcă să uite perioada asta. Țara privește spre viitor, dorește globalizarea. Oamenii vor să meargă mai departe.

În 2007, aproximativ 77 000 de copii locuiau în orfelinate – în 1990, numărul a crescut la 100 000. Acum cifrele sunt în scădere, dar, cu aproape treizeci de ani mai târziu, țara încă suferă de pe urma acelei politici demografice dezastruoase. Oamenii de pe străzi fac și ei copii la rândul lor. Dacă cifrele din prezent par să indice o îmbunătățire, e doar pentru că acei copii au crescut, au devenit adulți și nu mai sunt luați în calcul când se fac statisticile. Populația îi privește ca pe niște vagabonzi oarecare, boschetari. Înainte oamenii erau înduioșați de copiii aceștia, dar acum că sunt adulți, tind să privească în altă parte când îi întâlnesc.

Mai multe fotografii aici.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:
Bucureştiul pe faţă şi pe dos
Copiii din canalele Bucureştiului
Viaţa de zi cu zi în România comunistă

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE