Eram mult prea tânăr ca să mă uit la Trainspotting atunci când a fost lansat. Dar asta nu l-a împiedicat să penetreze bula din lumea mea pre-adolescentină. Era filmul despre care vorbeam cu prietenii mei în clasă, filmul ale cărui postere de promovare am fi vrut să le cumpărăm cu voucherele primite de Crăciun, filmul despre care am mințit că l-am văzut până în momentul în care chiar l-am văzut.

La sfârșitul anilor 90, într-un oraș mic din Yorkshire, Trainspotting ne-a oferit o gramadă de premiere. A fost ca un portal către o lume adultă pe care nu o văzusem niciodată, nici în viața reală și nici pe ecran. Tarantino ne lăsase să tragem cu ochiul la sex și droguri, însă acoperite cu un strat gros de stil. Trainspotting a adăugat greutatea realității acestei lumi, și vizionându-l, la vârsta de doisprezece ani, te făcea să te simți ca un om mare, cumva mai experimentat. Cel puțin așa a fost pentru mine.

Săptămâna trecută fost marcată de aniversarea a douăzeci de ani de la lansarea filmului, și ca să celebrăm am vorbit cu trei dintre actorii principali: Ewan McGregor, care l-a jucat pe Renton, Kelly MacDonald, care a jucat-o pe Diane, și autorul romanului inițial, Irvine Welsh, a cărui nouă carte, The Blade Artist, care va fi lansată în luna aprilie, continuă povestea personajului Begbie din Trainspotting.

Kelly MacDonald: Era în lista mea, dar nu o citisem încă. Am cumpărat-o după prima audiție, așa că nu aveam mare habar despre ce e vorba.

Ewan McGregor: Danny Boyle mi-a dat scenariul să-l citesc și mi-am dat seama că nu citisem niciodată așa ceva până atunci. Adică pe moment mi s-a părut ca ar fi cel mai bun rol pe care l-am citit vreodată. Știam deja despre roman și faima pe care o căpătase, însă nu îl citisem încă. Așa că am cam fost dat pe spate, și mi-a propus să îl conving pe Danny că eu eram cel mai potrivit pentru rol. Apoi, după ce am citit romanul, mi-a plăcut la nebunie, l-am găsit incredibil de tulburător. Irvine Welsh este un scriitor incredibil. Te poate duce din profunzimea mizeriei și disperării și nivelului de bază al naturii umane, până la a fi incredibil de mișcat, într-o clipită. Eu fiind scoțian, iar romanul fiind intrinsec unul scoțian, m-am simțit foarte conectat cu el.

Irvine Welsh: S-a manifestat foarte mult de interes pe tema asta. Părea ca toată lumea voia să facă un film după Trainspotting. Inițial am vândut drepturile persoanei greșite, pentru că pe vremea aia eram un aventurier naiv care a cam fost luat pe sus de vârtejul nebun al oamenilor care erau interesați de ceea ce făceam. Într-un final am primit o copie a filmului Shallow Grave, debutul regizoral al lui Danny Boyle, însă deja vândusem drepturile de ecranizare unui alt producător. Și m-am gândit „Ce tâmpit sunt, am dat-o rău de tot în bară", pentru că genul de energie și de a face film al lui Boyle ar fi făcut pereche perfectă cu personajele mele. Chiar mă încerca un sentiment dărâmător că am distrus totul, dar din fericire am reușit să rezolvăm situația.

Pentru mine, dacă se face un film după cartea ta, este o situație câștigătoare pentru toată lumea. Dacă filmul e de căcat, pur și simplu te detașezi de el și zici „Nu le-a ieșit." E minunat. Am vorbit cu câțiva scriitori care și-au văzut cărțile masacrate, și nu e deloc așa. De fapt cărțile tale rămân neatinse. Nu-ți rupe nimeni paginile și nici nu-ți schimbă cuvintele. Tot ce fac este să-ți transfere povestea într-un alt mediu. Am fost întrebat dacă am vrut să mă implic ca scriitor, însă cred că cel mai important lucru pentru mine a fost să nu stric energia pe care o aveau acești doi tipi, adică Danny Boyle și Andrew Mcdonald, producătorul. M-am uitat peste scenariul lui John Hodge pentru Shallow Grave și m-am gândit „Nu pot să-l învăț nimic pe tipul ăsta despre scenarii." Aveam nevoie să mă distanțez de scenariu și să-i las pe oameni să-și facă treaba.

KM: Am aflat despre film din niște pliante galbene. Lucram la un restaurant în Glasgow și erau oameni care le distribuiau. Începusem să mă întreb ce am de gând să fac cu viața mea și mi-au atras atenția, mai ales că în secret mă gândeam să dau la școala de actorie. Îmi aduc aminte când m-am întâlnit cu Danny și ne-am privit în ochi, a fost un moment special. Nu știu de ce, privind în urmă. Cu siguranță am simțit ceva.

Eram foarte tânără când am primit rolul. Tocmai împlinisem nouăsprezece ani și eram complet pe dinafară. Pendulam între entuziasmul de a fi în preajma acestor tipi cu care îmi petreceam timpul, pentru că erau cu toții foarte cool ș carismatici și știau o grămadă de povești, și căderi nervoase ascunse prin toalete.

KM: Scena din club, ieșirea din ea. Cred că era prima mea zi de filmare. Am filmat o zi și o noapte. Băieții n-au fost prea cuminți și au băut, așa că am băut și eu. Shirley Henderson, care o juca pe Gail, mi-a atras atenția să nu fac asta. Mai fusesem în pub-uri cu orele cu diverși oameni care nu aveau de filmat, iar ea a fost cea care a spus „Poate ar trebui să te oprești din băut." Și avea complet dreptate. Cred că atunci când am început să filmez scena eram deja mahmură. Habar nu aveam cum să stau la semn, mă învârteam peste tot pe acolo, habar nu aveam cum mergeau lucrurile. Scena de sex a fost cu siguranță un test al nervilor. Eram extrem de neexperimentată din punct de vedere sexual la momentul respectiv și cam limitată în zona aia, așa că a fost un pic cam penibil. Eram atât de naivă și tânără și nu prea mă gândeam, așa că în ziua aceea i-am invitat pe mama și fratele meu pe set.

EM: Au fost atât de multe, pentru că scenele erau atât de bine scrise, iar ceilalți actori erau minunați. Îmi aduc aminte de secvențele subacvatice. Mi-a plăcut la nebunie. Totul e atât de liniștit și liber, încât lucrezi cu camera într-un cu totul alt mod. Iubesc secvența aceea – iubesc ideea și serenitatea sa. Am iubit toate scenele cu Kelly. Am iubit scena din club și scena din fața clubului în care Renton încearcă să plece cu ea și cheamă un taxi și toate chestiile alea. S-o bulănești pe Kelly MacDonald pe bancheta din spate a unui taxi, asta da distracție. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu ea. În momentul acela Kelly nu era cu adevărat o actriță. Era prima ei experiență de acest gen, însă ea a reușit să dea pe toată lumea pe spate. Scena cu sevrajul a fost ceva incredibil de filmat, cu camera care se extindea și Jimmy Cosmo în rolul tatălui meu. Scena din parc cu Jonny Lee Miller, cu împușcatul câinelui, asta a fost o distracție pe cinste. Să știi totuși că nu am împușcat nici un câine.

IW: Scena care are pe fundal „Perfect Day" de Lou Reed și el se afundă în pământ – cred că a fost un mod minunat de a explica supradoza și modul în care aluneci către moarte. A doua jumătate a scenei are o energie de neoprit și se construiește bucată cu bucată. M-a lovit faptul că mi-am dat seama că pe droguri oamenii pot muri nu în mod dramatic, ci stingându-se încet și adormind. În felul ăsta ei chiar se pot bucura de senzația de a fi luat, într-un fel, iar câteodată se împotrivesc și câteodată nu. Acea scena a sumarizat pentru mine atât groaza cât și atracția heroinei. Atingerea ei blândă și mortală. Cred că asta a fost o scenă fantastică. Sunt foarte puțini regizori mai buni decât Danny Boyle. El știe cum să spună o poveste în imagini și știe cum să spună ceva vizual printr-un decor.

IW: Au închiriat o cameră de proiecție în Soho, așa că am invitat cu mine câțiva oameni care adorau cartea și ar fi fost foarte, foarte critici dacă filmul nu ar fi fost bun deloc. I-am adus pe Bobby Gillespie și Andrew Innes de la Primal Scream, pe Jeff Barrett de la Heavenly Records, oameni cu care eram prieten și cărora le plăcuse foarte mult cartea. Oameni care ar fi spus dacă e de căcat și dacă n-am reușit să prindem esența cărții. Ca să fiu sincer, mă uitam mai mult la ei decât la ecranul de proiecție și au existat câteva comentarii de genul „Asta înseamnă să fii Begbie? Asta înseamnă să fii Sick Boy?" Apoi pur și simplu s-au oprit. Odată ce personajele li s-au întipărit în minte au preluat conducerea, iar ei au fost transpuși. La sfârșitul filmului erau cu toții împietriți, rămași fără cuvinte. Când într-un final le-a revenit vocea, într-un bar după aceea, a fost cu adevărat extraordinar. Fuseseră dați pe spate și cu toții credeau că a fost genial. Am știut atunci că o să fie un succes total.

EM: Am rămas fără cuvinte. Am fost de-a dreptul dărâmat, pe bune. Îmi aduc aminte că am ieșit pe stradă după proiecție și nu eram în stare să-mi adun gândurile. Era tot ce-mi imaginasem că va fi și încă alte o sută de lucruri pe deasupra.

KM: Chestia pe care mi-o amintesc cel mai bine despre prima proiecție a filmului e mai degrabă reacția lui Bobby Carlyle, pentru că stăteam chiar lângă el. Aproape că se târa pe jos de stânjeneală. De fiecare dată când apărea pe ecran se lăsa și mai jos în scaun, ceea ce mi se părea foarte interesant. Deși și eu mă simțeam cam la fel. Cred că este ceva destul de întâlnit. Nu-mi plăcea să mă uit la mine. Și nu-mi place nici acum.

IW: Unde cred că am intervenit eu un pic și am ajutat filmul a fost coloana sonoră. Pentru că cunoșteam personal o grămadă de muzicieni, am putut să îi pun în legătură directă cu echipa filmului, astfel încât să găsească o cale să nu mai plătească o grămadă de bani pentru coloana sonoră. Artiștii erau atât de îndrăgostiți de film și își doreau atât de mult să se implice, încât se duceau la casele lor de discuri și le ziceau „Putem să le dăm piesa asta?" Ne-au ajutat să plătim foarte puțin pentru drepturile de autor, câteodată chiar deloc. În mod normal nu am fi putut să avem o asemenea coloana sonoră. Danny mai lucrase cu Leftfield la Shallow Grave și cred că se cunoștea cu cei de la New Order din Manchester. Filmul avea un asemenea vibe că s-a răspândit la toți acești muzicieni, care ne-au oferit o grămadă de chestii care în mod normal ne-ar fi costat o avere.

Mă refer la majoritatea artiștilor listați: Iggy, Lou Reed, Bowie și o grămadă de muzică house care îmi plăcea în acel moment. Însă ce nu am înțeles a fost Britpopul. Primal Scream și Damon Albarn mi-erau prieteni, îl știam pe Jarvis Cocker, însă mi s-a părut că Britpopul nu prea s-a implicat. Eu nu vedeam cum s-ar putea potrivi, însă Danny a fost cel care a decis că aveam nevoie de un feeling contemporan, ceea ce era o lovitură de maestru, deoarece Britpopul era într-un fel cântecul de lebădă al culturii tinere britanice și a ajutat să poziționeze filmul ca fiind ultimul film care să o reprezinte.

IW: Bob Dole, candidatul prezidențial din Statele Unite, a criticat filmul deși nu-l văzuse niciodată. Lumea filmului înfrumusețează în mod firesc totul: are actori, stilizări. Unul din lucrurile care mi-a plăcut foarte mult la viziunea pe care Danny a avut-o despre film a fost acela că nu avea să fie un film social realist pompos despre anii 70 care va face mișto de burghezie și politicieni și toate tâmpeniile pe care le fac ei, pentru ca barca asta a plecat și n-o să se mai întâmple niciodată. Dacă nu-i poți trage la răspundere pe legiuitori despre cum cheltuiesc banii pe resurse, nu e altceva decât să-i faci pe bogați să se simtă bine că nu sunt săraci. Eu am vrut ca acest film să capteze entuziasmul și nervul de a fi tânăr într-un mediu cu un potențial destul de periculos, dar să păstrez ideea că există tot felul de posibilități în fața ta, chiar dacă circumstanțele tale actuale nu sunt neapărat nemaipomenite. A fost primul film care a spus despre droguri: „Chestia asta poate fi foarte distractivă, deși poate fi foarte periculoasă." Cred că trebuie să încerci asta. „Doar spune NU" nu funcționează. Trebuie să le arăți pe amândouă, părți bune și părți rele. În primul rând trebuie să arăți de ce oamenii se apucă de asta. Pentru mine e evident de ce iau oamenii droguri.

KM: După film m-am mutat înapoi cu părinții pentru o vreme. M-am dus până în oraș și când m-am întors erau doi jurnaliști de la Daily Mail și Daily Record în sufragerie vorbind cu mama mea, ceea ce părea destul de ciudat. Am dat un interviu rapid și apoi i-am dat afară. Apoi, în următoarele zile, a apărut pe prima pagină o poveste despre coșmarul legat de droguri al vedetei din Trainspotting. Și m-am gândit : „Oh Doamne, cine-o fi?" Și era despre mine, pentru că mă întrebaseră dacă am luat droguri vreodată și eu am fost cam fraieră și le-am răspuns: „Da, am mâncat un iaurt cu hașiș o dată și m-am îmbolnăvit foarte tare."

IW: John Hodge ne-a trimis un scenariu mortal, care e absolut fantastic. Se bazează pe romanul Porno, continuarea lui Welch la Trainspotting, dar e mai evoluat. A trebuit să trecem peste asta, să evoluăm, deoarece actorii erau deja cu zece ani mai în vârstă atunci când s-a lansat Porno, iar acum sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Trebuie să ținem cont de această realitate. E mai mult despre a spune o poveste despre Edinburgh așa cum este acum. Principalul element al poveștii este despre cum Renton, Begbie, Sick Boy și Spud se reunesc pentru a se implica în industria viciilor într-un mod foarte inovativ.

Cred că are niște scene fantastice și mari oportunități pentru actori s-o facă lată, așa că sunt foarte entuziasmat. Știu sigur că Danny va veni cu o vizualizare nemaipomenită. Cred că o să iasă excelent. Dar cel mai interesant lucru de văzut va fi cum îl vor percepe acum tinerii din cinematografe, fiindcă acum sunt mai bătrâni. N-o să mai fie un film pentru tineri cum a fost Trainspotting. Ar putea fi ca și cum ți-ai vedea unchiul dansând la o nuntă. Să sperăm că va fi destul de nebunesc și amuzant. Are potențialul unor performanțe minunate și incendiare pentru actori.

EM: O să fie incredibil. Este un scenariu foarte frumos, minunat și așa trebuia să fie. Nu cred că vreunul din noi ar fi vrut să fie implicat în ceva care nu se putea ridica la înălțimea primului film. Ăsta e pericolul cu orice continuare a unui film, dar mai ales cu acesta, după atât de mult timp.

KM: Eu sunt în discuții. Am citit scenariul. Și ca să fiu sinceră nu știu cât de mult pot vorbi despre asta. Ar fi foarte interesant să lucrez cu aceiași oameni, deși toată lumea s-a schimbat, dar măcar acum știu cum să stau la semn. Trainspotting a fost începutul meu ciudat, și îi sunt foarte recunoscătoare pentru că ar fi putut fi doar acel film, însă nu a fost, iar acum am ajuns să am jobul ăsta pe care îl iubesc și nici nu mă mai ascund așa de des în toalete.

Traducere de Dana Anghel

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre Trainspotting:
Cum au învățat actorii din Trainspotting să joace, de la drogați reali
Irvine Welsh nu regretă că a ales viața
Scriitorul Irvine Welsh încă mai ține la glume porcoase