Nici nu mai știu de câte ori am vrut să mă sinucid. Cred că m-ar înfiora numărul dăților la care m-am gândit asiduu la un scenariu, în care am privit atent garniturile de metrou, în care am stat cu degetul pe tasta „Send‟ la comanda unei supradoze de insulină de pe internet. În care am citit testimonialele unor supraviețuitori de-ai propriei lor morți regizate, încercând să iau aminte cu ce au greșit ei, tehnic vorbind, de au dat greș.

Când așteptam metroul mă gândeam dacă e aceea ziua în care mă voi despărți de tot, în care voi fi capabilă să mă elibrerez de tot calvarul. Știam că îmi trebuie un mare curaj, curaj pe care nu l-am avut. Din fericire, completez azi.

John Milton spunea: „Mintea umană poate face rai din iad și iad din rai‟. Adevărat, Milton a fost poet, dar a și avut întru totul dreptate aici, dacă mă gândesc că am trăit într-un hău de durere de neimaginat. Hău care a durat câțiva ani.

Un moment de cumpănă a fost cel în care m-am mutat într-o nouă garsonieră. Mă uităm la bagaje, la sacii în care îmi dosisem toate hainele și știam că a venit momentul. Plângeam în timp ce îmi împachetam figurinele din lemn, marea mea pasiune, și mă gândeam că, până la urmă, sunt o norocoasă: că nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, că am iubit pe lumea asta, că am încercat să îi ajut pe alții, încercând de fiecare data să schimb câte ceva în bine. Că mi-am dat și ultimii bani pe figurine, însumând o colecție de câteva zeci de exemplare, adunate din toate colțurile lumii.

Că am încercat să îmi depășesc condiția. În plus, alor mei – oameni simpli, de la țară – le-ar fi fost mai ușor să îmi recupereze lucrurile deja ordonate. M-am gândit la cele mai mici detalii: am numit-o pe mamă cotitular la cardurile mele bancare, mi-am lichidat permisele de bibliotecă, m-am asigurat că nu am nicio datorie față de nimeni. Pentru un depresiv, iadul nu e dincolo, nu se măsoară în găleți cu smoală și focuri care ard mocnit. Iadul e chiar în mintea lui, iar durerea psihică e mai groaznică decât oricare alt rău. Crede-mă pe cuvânt!

Nu atașamentul față de viață sau gândul că cei dragi ar putea suferi odată cu moartea mea m-au făcut să continui, ci fobia față de durerea fizică. Aceeași fobie care, într-o zi de iarnă, m-a determinat să cer ajutorul. Când am ajuns la psihoterapeut eram mai mult moartă decât vie. Drumul până la cabinetul său, două-trei stații de metrou, mi s-a părut mai greu ca un urcuș pe munte.

Nu aveam vlagă nici măcar să merg zece metri fără să obosesc. Dar, chiar și așa, lipsită de vreo așteptare exagerată, m-am simțit mai bine încă după terminarea primei ședințe de terapie. E drept, se prea poate să fi fost efectul placebo. Dar în acea zi am stat fără draperiile trase și nu am mai zăcut în pat ca de obicei.

După alte câteva dăți, am înțeles că nu sunt singură în lupta cu depresia și asta m-a ajutat să nu fac pasul decisiv. E ciudat că aveam prieteni, părinți, ba chiar și un iubit, dar terapeutul a fost cel care m-a determinat să mă încăpățânez și să merg mai departe cu viață mea nenorocită. Poveștile lui cu tâlc despre șamani înțelepți sau mentori severi sunt preferatele mele. Doar așa am înțeles că viața asta are multe neînțelesuri, dar că, până la urmă, tot îi aflăm noima.

Când ai depresie, rămâi suspendat ca o fantoșă în aer, cu sforile încâlcite, privind absent ce se întâmplă în viața ta, fără a mai putea să te implici. Un terapeut bun te ajută să revii la o oarecare stare de verticalitate. Fragilă, ce-i drept. Întâi, te eliberează de noduri, îți descâlcește ițele, apoi te reînvață să mergi. După fiecare căzătură sau criză de anxietate, îți leagă mai strâns șireturile, te încurajează să încerci din nou. Cel puțin așa a fost în cazul meu.

De fiecare dată când mă gândeam că nu mai vreau atâta durere, „cineva‟ m-a făcut curioasă să aflu ce se va mai întâmpla mai departe, cum va fi următoarea toamnă. Dacă zăpada iernii care urmează va avea gust de cenușă sau de sare.

Când sunt demotivată, îmi iau ca reper „anul trecut, pe vremea asta‟ și mă simt mult mai bine. Obiectiv vorbind, am evoluat enorm. Singură mi-ar fi fost imposibil. De exemplu, vara trecută și tot ce a adus ea au fost desprinse dintr-o serie horror. Când mi-am dat licența la facultate eram într-o stare atât de nenorocită, încât nu rețineam absolut nimic din materialul de examen. După un rând căscam și adormeam efectiv pe scaun. E drept, am încercat să-mi păcălesc creierul: mi-am luat o plasă de glucoză, alta de ciocolată și energizante, iar de la farmacie am cumpărat toate flacoanele de Vitamax.

Iubitul meu nu a mers la absolvirea lui dintr-o altă țară pentru a fi alături de mine. Îmi citea din teancul de xeroxuri pentru licență până adormeam, încerca să mă răsfețe pentru a mă încuraja și să mă momească cu excursii în cazul în care voi lua notă de trecere. Nu știu, te-au atras scenele din filmul Amour, în care bătrânelul o îngrijea ca pe un bebeluș pe cea care i-a fost alături o viață? Ei bine, la nici 25 de ani, iubitul meu mă spăla și mă pieptăna ca pe un copil, în timp ce eu aveam degetele încleștate și nu reușeam nici să fac un pas în multe zile.

Vacanța de vară a fost și mai și: durere în fiecare celulă, sentimentul ăla copleșitor că nu mai am nici măcar puterea de a mă mișca, variații enorme de greutate. Știi cum e să iei 20 de kilograme într-o singură lună? E atât de nasol, încât ai vrea doar să dispari, să nu mai știe nimeni de tine. Începi să te îmbraci cu cele mai ponosite haine, să te neglijezi, să pășești cu capul aplecat pe stradă. Speri să nu te intersectezi cu nimeni cunoscut.

Orice încercare a unei rețete dintr-o revistă glossy (să îmi cumpăr haine noi, să am grijă de mine, să fac sport) nu a mers. Ajunsesem să mă autopercep ca un rebut uman. Cu terapia am reînvățat să merg la modul concret. Totodată, odată cu primii pași, au început să mă preocupe și gândurile legate de viitor. Era ceva absolut imposibil până atunci. Și ceva total nou.

Acum sunt ca scoasă din ghips și da, recunosc, forțez nota. Nu-mi stă în caracter altfel. Parcă vreau să particip direct la un maraton, dar corpul meu îmi reamintește de unde vin, de fiecare dată când am întrecut măsura. Am zile de lentoare totală, în care mă simt complet lipsită de puteri. La fel cum mai am și altele: zile în care reiau lupta, zile în care îmi amintesc de vorbele terapeutului și în care continui. Măcar e un început. Unul timid, dar încurajator.

„Cum ar fi fost posibil să experimentezi atâtea lucruri minunate, dacă nu ai mai fi trăit‟, mă mai încurajează el. Îmi aduce aminte că omului îi este dat să aibă atât momente grele, cât și ușoare. Sau „vitale‟, cum le-ar numi Andrew Solomon, un scriitor care a învins depresia. Bref, înainte de a luă o decizie radicală, ți-aș spune atât: „Nu te grăbi‟.

Te asigur că, odată cu sinuciderea, ți se vor termina și iadul și raiul. Te-ai putea gândi că momente desprinse dintr-o carte de povești vor trece fără ca tu să fii prezent(ă): ninsoarea, primul curcubeu al primăverii?

Anul trecut, prin septembrie, voiam cu ardoare să nu mai exist. Anul ăsta am prins niște momente absolut minunate, care mi-au adus un dram de bucurie: a nins înainte de Parascheva, lumea își făcea selfiuri la proteste, am donat sânge pentru răniții din Colectiv, mi-am programat o vacanță. Am fost și de cealaltă parte: m-am separat de iubit pentru că nu a mai avut răbdare să aștepte să redevin eu, cea de care s-a îndrăgostit.

Dar toate astea m-au făcut, preț de câteva minute, nerăbdătoare să aflu cum îmi vor fi următoarele anotimpuri.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte texte despre singurătate:
Ce am învățat despre moarte în 2014
De ce sunt în continuare nefericită, deși locuiesc singură, așa cum mi-am dorit dintotdeauna?
Fotografii cu oameni care iau masa singuri