Publicitate
Știri

Cum se îmbină iubirea și disprețul la români, când se duc să doneze sânge

Doctorii aveau probleme cu perfuziile, că donatorii voiau să se joace pe mobil.

de Mihai Popescu
02 Noiembrie 2015, 12:08pm

Coada de la Centrul de Transfuzie Sanguină, sâmbătă dimineață. De la cozile pașnice de solidaritate parcă ajunsesem la cozile de la ANAF. Fotografie de Marius Vasilica

M-am dus duminică să donez sânge alături de câteva zeci de mii de bucureșteni. Aș vrea să zic că m-am dus ca să salvez o viață, dar știam dinainte că am una dintre cele mai comune grupe de sânge, B III cu RH pozitiv, și că mă duc, de fapt, doar ca să mă simt mai bine cu mine însumi. Ca să mă simt vag util și să elimin sentimentul ăla dat de neputință, care ne-a cuprins pe toți în timp ce stăteam și ne număram morții în fața unui monitor.

Am ajuns la Centrul de Transfuzie Sanguină pe la un 11, când era o coadă destul de mică. O tipă în costum de alergare și un tip care zicea că trebuie să-și ia copilul de undeva au tăiat coada prin fața mea, dar nu avea cum să mă irite ceva în situația aia. Mă uitam în jur și vedeam numai oameni frumoși, gata să ajute. Ne împrumutam pixurile unii altora să completăm fișele de donator. Voluntarii exemplari de acolo tot veneau să ne ofere apă, ceai, croissante. Era practic cea mai pașnică și frumoasă coadă la care am stat vreodată în România. Veniseră și oameni cu copiii și câinii lor acolo și toți îi spuneau în glumă unui cățel: „Ce faci mă, drăguțule, ai venit și tu să donezi?"

Atunci m-a năpădit un fior și mi-am dat seama că picasem atât de mult în fantezia asta de solidaritate veselă, că am uitat de oamenii morți, de răniții mutilați pe viață. Intrasem deja în filmul prost de pseudo-erou care a venit să doneze, să fie „bun român", imediat după tragedie.

Românii își împrumută pixurile din solidaritate. Gif de Mircea Topoleanu

Când am ajuns la ghișeu, mi-a luat secretara centrului carnetul de donator și s-a uitat puțin mirată la prima și ultima dată ștampilată acolo: noiembrie 2008. Atunci, mă dusesem să donez doar ca să fac rost de niște bonuri de masă, că stăteam destul de prost cu banii. Am intrat în pământ de jenă când mi-a zis: „Uite, și acum ai venit tot în noiembrie" și mi-a pus o ștampilă cu „Prima donație" pe fișă că, după atâția ani, era ca și cum n-aș fi făcut-o p-aia din 2008.

Pentru cei care n-au ajuns încă, sistemul e relativ complicat, dar e important, ca medicii să fie siguri că pot folosi sângele pe care-l donezi și că nu irosești timpul medicilor și al tău degeaba. Pe lângă coada inițială, în care triază oamenii cu grupe de sânge de care au nevoie urgentă de ăia cu grupe comune ca a mea, am mai trecut prin încă două. La a doua mi-au luat mostre de sânge, la a treia mi-au luat tensiunea. A durat ceva, în jur de vreo două-trei ore de așteptare, ceea ce a dus la câțiva nervi printre oameni.

La a treia coadă, deja era atmosfera ca la ANAF, totuși fără înjurături. Și eu am participat, când un tip masiv și nervos s-a băgat, pur și simplu, în fața mea la ușa cabinetului și m-am pus în fața lui ca să-l opresc și să intru. Altul se certa cu cei din jur, că nu vedea rostul să meargă la prima coadă, unde i-ar fi aflat grupa de sânge și infecțiile din sânge. Lui i se păreau de prisos toate astea. Un cuplu a trecut supărat pe lângă mine în timp ce bombăneau: „noi venim să ajutăm și ăștia își bat joc de noi cu labirintul ăsta". Asta nu înseamnă că majoritatea oamenilor nu păstrau o anumită formă de decență specifică momentului.

Fotografie de Marius Vasilica

Când am ajuns în cele din urmă la partea de recoltare propriu-zisă a sângelui, am văzut niște medici absolut epuizați care se țineau tare în ciuda nesimțirii unora. A venit un tip de vreo 30 de ani să-mi caute vena. Doctorițele mai în vârstă spuneau că el e specializat în asta. Tipul avea niște ochi care păreau că n-au mai clipit de opt ore. S-a uitat și el trist la data ultimei mele donări și s-a chinuit să-mi găsească o venă vizibilă, că-s ditamai animalul și sunt destul de ascunse la mine-n braț.

A reușit, dar nu s-a înfipt destul de bine acul și, la un moment dat, nu mai curgea. Am umplut o treime de pungă, dar băiatul ăla se uita la mine de parcă tocmai a comis malpraxis și i-a murit pacientul pe targă. Am încercat să-i zâmbesc strâmb să-i arăt că e ok. Și-a cerut scuze și a venit o altă doctoriță care mi-a pus o pungă nouă la celălalt braț. Medicul de 30 de ani se tot holba la mine, în timp ce-i spunea toată lumea să meargă acasă și să doarmă, că a muncit tot weekendul și luni e de gardă iar. N-a plecat până când a văzut că am reușit să donez ok și că sunt bine.

În zona de recoltare a sângelui, medicii aveau alte probleme cu pacienții. Majoritatea se jucau pe mobil și asta le mișca branula din venă, așa că nu mai curgea sângele cum trebuie în perfuzie. O doctoriță făcea mișto de asta, ca să le atragă atenția pacienților, dar ei tot frecau touchscreen-ul fără oprire. Era vorba de zece minute, în care ar trebui să stai nemișcat. Atât.

Nici n-am apucat să cobor de pe targă, că m-au luat în primire voluntarii din centru. Și ei erau clar epuizați, dar ne dădăceau de parcă eram copii, pentru că așa ne purtam. În sala de așteptare, un băiat gealat cu iz de dur se îngălbenise la față cu mâna pe venă, dar el refuza orice ajutor. S-au rugat voluntarele de el, să-l culce pe un pat să-și revină și până la urmă s-a dus cu ele, după ce și-a călcat pe machism.

Tot în sala aia de așteptare, am cunoscut o doamnă de vreo 55 de ani. Avea mai multe abțibilduri pe carnetul de donator, decât aveam eu în albumele Pokemon din școala generală. Fiecare din ele o donație. Părea o persoană foarte veselă și caldă. M-a luat ca o bunicuță și mi-a zis să mă duc la geam că păream puțin palid și confuz de la donat. Din nou mi-era rușine de carnetul meu cu doar două stickere pe el.

Fotografie de Marius Vasilica

Simțeam nevoia de aer, așa că am ieșit din clădire și am luat-o lent spre autobuz. Pe drum, m-am întâlnit din nou cu acea doamnă de 55 de ani. Și ea își mai revenise după donat și a apucat-o povestitul: „Asta a fost o trezire pentru părinții ăia. Să se învețe minte. Niciun copil normal n-are ce căuta în club, la evenimente d-astea de ghei. Nu are nicio treabă cu Halloweenul, că gheii ăștia se adună și de 8 Martie la fel de vârtoși. Sper doar să nu-mi ajungă sângele la unul din ei. Doamne iartă-mă!"

Voiam să-i zic ceva, s-o înjur cum am făcut cu toți oamenii ăia care mâncau căcat despre rockeri, satanism și Halloween zilele astea. Să simt că fac ceva împotriva veninului ei, împotriva atitudinii ei. Dar cum căcat să fac așa ceva, când știam că duduia aia homofobă a salvat probabil mai multe vieți prin donațiile ei de-a lungul timpului, decât oricine de acolo? Și acum mi-e greu să zic cine-i mai bun, dintre oamenii ca ea, care hulesc cu ură în timp ce salvează vieți sau d-ăștia ca mine, narcisiști care stau în cur neputincioși, numără morții pe-un ecran și se simt filantropi că dau un like și-un share.

Tocmai asta mi se pare absurd din toată tragedia asta, că ne chinuim toți să canalizăm vina pe alții, când niciunii nu facem mai nimic.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre incendiul de la Colectiv:
Tot ce știm până acum despre incendiul din Colectiv, în care au murit 27 de oameni
Victimele de la Colectiv n-au fost ucise de incendiu, ci de nepăsare,
Cum să nu fii un cretin pe internet în cazul incendiului de la Colectiv

Tagged:
Tragedie
locale
Vice Blog
Spital
sange
asistente
#Colectiv
nesomn
doctorii
donat de sange
cum se doneaza sangele
Marius Vasilica