Publicitate
Știri

Vorbim de tehnocrație, dar n-avem nici apă caldă în București

În dimineața asta, după aproape un an și ceva, m-am gândit, din nou, să plec din țară.

de Alex Mihăileanu
23 Noiembrie 2015, 11:31am

Da, ăla din dreapta face foc cu butelia, iar ăla din stânga dă cu instrumentul peste focul primului. Fotografie de Silviu Matei / Mediafax Foto

Vreo doi ani la rând, în plină criză economică, am completat formularele pentru Loteria Vizelor. Am apăsat butonul „Trimite‟ şi am uitat de ea până-n primăvară, la fel cum mi-aş fi dorit să uit şi de România, o bucată de vreme, dac-aş fi fost tras la sorţi şi-aş fi primit un green card. N-a fost să fie nici anul următor, am rămas să dau din coate în ţară, printre vremuri mai bune sau mai proaste.

Anul ăsta, începuse să-mi revină speranţa că se poate şi în România. Generaţiile mai tinere, colegii mei de facultate, au o cultură mult mai bogată, reminiscenţele comunismului în educaţia lor sunt mult mai mici, au părinţi mai tineri care n-au prins mai mult de 20-30 ani de comunism, deci, sunt mai puţin spălaţi pe creier decât ai mei. În orice caz, cei mai frumoşi ani ai lor s-au petrecut într-o economie de piaţă, bună sau proastă, oricum, într-o junglă capitalistă care le-a format altfel gândirea.

Apoi, a urmat nenorocirea aia de acum câteva săptămâni şi românii au redat cuvântului „solidaritate‟ sensul originar, furat acum douăzeci şi ceva de ani de către Iliescu şi gaşca lui, şi dus în derizoriu. Până la momentul Colectiv, să spui „solidaritate‟ suna precum „deontolog‟ din gura lui Mircea Badea. Românii au donat sânge, au dus sandvişuri, au strâns bani, au oferit terapie gratuit etc.

Citește și Cum ne-a transformat tragedia de la Colectiv într-o comunitate

Apoi, au ieşit în stradă şi au dat jos un Guvern. Sau, mă rog, să zicem. România chiar începe să devină frecventabilă, mi-am zis după ani de deprimare. La fel ca majoritatea românilor care-şi doresc să plece şi îşi înjură ţara, dar ceva îi ţine, totuşi, aici.

În dimineaţa asta, după aproape un an şi ceva în care îmi dispăruse ideea de a pleca şi a mă mai întoarce doar în vizită - hai să recunoaştem, toţi ne-am gândit măcar o dată la asta -, gândul mi-a răsărit din nou.

România e țara lui „nu e problema noastră‟

În Bucureşti, în sectoarele 2, 3 şi într-o bucată din sectorul 1, nu mai curge apă caldă de vineri de pe la prânz. De trei zile, adică. Undeva, pe Calea Dudeşti, s-a surpat o şină de tramvai şi-a spart o coloană principală. Trei zile pentru schimbat câţiva metri de conductă.

Dacă suni şi întrebi la dispecerat, nu auzi nici măcar o scuză. „O să se dea drumul azi, la un moment dat‟. Bine, bine, dar când? „Nu se ştie, se lucrează‟. Ştii vocea aia de telefonistă scârbită, din filme? O voce de femeie trecută de 50 ani, piţigăiată şi în acelaşi timp răguşită de la tutun? Am întrebat-o, totuşi, mie cine-mi plăteşte ziua de lucru dacă nu pot să ajung la birou din cauză că nu pot să fac un duş.

Imaginează-ţi, fix pe vocea aia, răspunsul: „De fapt, ce vreţi? Aia nu e problema noastră, nu e treaba noastră că nu vreţi să vă duceţi la muncă‟. Ba bine că e, căci spre deosebire de conducerea RADET, eu nu sunt un nesimţit. Nu vreau să put a transpiraţie nici măcar a mia parte din cum pute a impostură conducerea Regiei.

Citește și Cum să te înțelegi cu muncitorii oribili din România

Am sperat, totuşi, că au alţii un răspuns. De exemplu, am ieșit să cumpăr cafea, în dimineaţa asta, la vreun sfert de oră după discuţia cu telefonista RADET, și am dat peste cinci angajaţi ai aceleiaşi Regii, care făceau o groapă vizavi, la doi paşi de magazin. Am încercat să-i întreb pe ei, poate au idee când revine apa caldă. „Domnule, ne pare rău, pe noi nu ne informează, dar sperăm să se rezolve mai repede, că vă înţelegem situaţia. Nici nouă nu ne place să venim la birou duhnind a transpiraţie‟.

Fireşte că nu ăsta a fost răspunsul. Politeţea se învaţă în şcoala generală, cel puţin teoretic, dar în practică, se aplică în felul următor: „Ce vrei, bă? Ce treabă am eu? Ia uite-l, mă, cum sare cu gura la mine! Apăi, futu-ţi...‟. Căci, da, asta am auzit în urma mea. Oameni frumoşi etc.

Ce trebuie să înțelegi din treaba cu apometrele obligatorii

Fotografie de Vali Bădoi / Mediafax Foto

Circulă pe net tot soiul de opinii legate de RADET. Una dintre ele este aceea că primăria oferă subvenţii prea mari şi că, în fapt, sistemul pauşal nu e bun. Toată lumea să-şi pună apometre, primăria să nu mai dea nimic, ura şi la gară. Nu meritaţi, bă! Pomanagiilor!

Săptămâna trecută, într-o dimineaţă, un vecin care-i ajută pe cei de la Administraţie bătea la uşi cerând semnături pentru instalarea de apometre. Între patru şi cinci bucăţi, în fiecare apartament, în funcţie de cum e racordată maşina de spălat. Că aşa zice legea, că e obligatoriu să se treacă la apometre, iar de la anul, e obligatoriu să se treacă la gigacalorimetre. Că, oricum, e mai ieftin.

Citește și Am fost în internship la Primăria Sectorului 3 și am văzut cum o freacă ăia pe banii tăi

Eu locuiesc într-o scară de bloc care-i capăt de coloană. La etajul şapte. Înainte de a intra sub duş, dau drumul la robinet pe apă caldă şi mă duc să-mi beau cafeaua. Cu un pic de noroc, după ce-mi termin cafeaua, începe să curgă şi nişte apă călâie, după care mai aştept vreo două minute să vină aia fierbinte. Să accept apometru e ca şi cum aş accepta să-mi donez salariul lui Oprescu. De ce aş plăti apă rece la preţ de apă caldă?

Cealaltă discuţie, legată de subvenţii, e la fel de falsă precum cea cu apometrele. Primăria nu plăteşte din datoria mea, ci plăteşte, în locul meu, pierderile. Dacă tot Bucureştiul va avea apometre, iar Primăria nu ar mai plăti subvenţia, de unde s-ar acoperi acele pierderi? Simplu: tot de la bucureşteni, pentru că RADET ar creşte preţul apei calde.

Locul unde corupții se plâng că trăiesc într-o țară de rahat

Discuţia n-ar trebui să fie despre subvenţie ca formă de reducere a cheltuielilor bucureştenilor, ci despre subvenţie ca investiţie în refacerea ţevăraiei de sub blocuri şi de sub şosele. După şase ani de oprit apa, în cartier, cel puţin două zile în fiecare lună, în primăvară, RADET a schimbat marea conductă dintre Piaţa Iancului şi Bucur Obor şi ni s-au transmis asigurări că nu vor mai veni cu pompa electrică în intersecţie, să scoată apa pierdută prin crăpăturile magistralei de sub Mihai Bravu.

Am scăpat, am zis atunci. Două luni mai târziu, pompa era din nou în intersecţie. Magistrala se spărsese mai la vale, pe la Obor, dar de aici se scotea cel mai uşor apa. Apă pe care o plăteşte, evident, fiecare bucureştean.

Desigur, după ce am întrebat în stânga şi-n dreapta, am aflat că nu există nicio lege şi nicio hotărâre locală în Bucureşti, la nivel de sector sau de Capitală, care să prevadă că e obligatorie trecerea la apometre. Însă, dacă tot poate să facă cineva o şpagă mică, la nivel de asociaţie de locatari, vânzând nişte apometre şi instalarea lor, de ce n-ar face-o?

Sau poate că nu-i o şpagă mică, ci doar o ţeapă pe care şi-o ia administratorul de la nişte patroni de firmă de instalaţii. Aceiaşi patroni care se plâng de corupţia din ţara asta. Ei nu sunt corupţi, cum să fie? Corupţii sunt ăia din instituţiile publice. Ei sunt nişte oameni care trăiesc şi ei cum pot, în România, că ţara e de căcat şi oamenii sunt naşpa şi tre' să facă şi ei un ban, acolo.

Lucrurile se schimbă sus, dar jos e, în continuare, jale

Fotografie de Mircea Topoleanu, via Ce și-a dori copiii din Piața Universității să se schimbe în România

După ce mi-am luat cafea, m-am oprit la celălalt supermarket, să iau lapte fără lactoză. Mai era o singură cutie la frigider şi-am zis să-ntreb, poate o mai fi şi alta, cu dată de expirare mai îndepărtată. Responsabilul de raion, un tânăr la vreo 30 ani, întoarce capul peste umăr şi-mi răspunde „Dăcât ăla‟, de m-am dat un metru în spate, de frică să-mi tragă şi-o flegmă peste ochi.

România se schimbă. DNA-ul funcţionează. Corupţii mari intră la pârnaie. Doar că nimănui nu-i pasă de schimbările de la nivel înalt. Pentru că alea nu ne afectează. În schimb, după un an jumate în care am sperat în România, azi, după „Dăcât ăla‟ încruntat, m-am gândit din nou la altă ţară.

Citește și Întrebarea zilei: Ți-ai da viața pentru țară?

Până nu ne schimbăm noi, până nu învăţăm să zâmbim, până nu învăţăm să fim politicoşi, măcar de formă, până nu învăţăm să nu ne mai furăm singuri căciula, să acceptăm micile şpăgi, o să continuăm să ne plângem că trăim într-o ţară de căcat.

La fel ca în cazul pierderilor de apă ale RADET, pe care le plătim prin taxele şi impozitele către primărie, şi tot noi ne pierdem neuronii din cauza lipsei bunului-simţ. Le plătim cu nervii noştri. Și, spre deosebire de apă, care se-ntoarce în pămînt, neuronii nu sunt resursă regenerabilă.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre România:
De ce e mai tare să trăiești în România decât în Mexic
Întrebarea zilei: Care-i treaba cu scoaterea vizelor spre America?
De ce pleacă medicii rezidenți din România?