Trăim într-o cultură care pune preț pe munca grea, mai presus de orice. Ni se spune încontinuu că dacă băgăm viteză, facem chestii și nu pierdem vremea, la un moment dat o să ne pricopsim cu bucuriile bogăției și succesului.

Dar, după cum știm cu toții, discursul ăsta e de căcat. Cam toți oamenii pe care-i știu muncesc de-și tocesc mâna pân-la cot și tot n-au cât să pună ban pe ban și să-și ia o porție de cartofi prăjiți vineri după-amiaza la cârciumă. Între timp, există o groază de oameni care scot mii și mii de lei in tăiat frunza la câini.

Am căutat niște oameni care-au primit o poală de bani fără să muncească absolut deloc, ca să aflu cum poți să te-mbogățești fără să ai job.

VICE: Care-i povestea ta, Dan?
Dan: Practic, am început să economisesc când eram mic. Am fost anti-consumerist de mic pentru că am crescut cu grunge-ul. Gen, de ce să-mi cumpăr ceva? Așa gândeam de la șase ani, deci a fost dintotdeauna parte din mine. Mă duceam la școală și-mi dăduse mama șase dolari să mănânc de prânz și mâncam mai puțin și economiseam un dolar sau ceva. Sau cadourile de ziua mea: economiseam cinci, 25 de cenți, sau câte un dolar și nu prea cheltuiam bani. Deci când am ajuns la 22 de ani sau ceva aveam deja vreo două mii de dolari. Nu strângi prea mult în 15 ani fără job, dar tot e ceva. Nu mă interesează banii sau dobânzile, ceea ce-i bine pentru mine. Am încercat să înțeleg bursa, să mă uit la bursă, să întreb despre ea – am încercat chiar să-mi fac un portofoliu fals, dar m-a durut mereu în cur. Apoi mi-am zis: „O să reușesc să înțeleg toată treaba asta doar dacă mă bag pe bune-n joc". Îmi place să fac doar chestii care pot fi justificate moral, așa că n-aveam de gând să investesc în Exxon sau ceva de genul.

Clar. Mă piș pe-ăia.
La vremea respectivă locuiam în Japonia. Eram abonați la tot felul de reviste de limbă engleză, gen The Economist, Time, chestii de genul ăsta. Și pe coperta unui număr din Time apăruse primul iPhone. Era înainte să iasă pe piață. A fost, probabil, primul produs anunțat de Apple înainte să-l pună-n vânzare. Era cu vreo șase sau zece luni înainte să iasă pe piață și citeam și mă gândeam: „Ce tare!" Folosisem produse Apple dintotdeauna, pentru că tata lucrează în artă și publicitate, așa că am vorbit cu amicul meu Amir, care a zis: „Chestia asta o să schimbe definiția telefonului." Așa că s-au adunat toate chestiile astea și l-am sunat pe tata, care se pricepe de minune la genul ăsta de chestie, și i-am trimis și-un cont de brokeraj. Apoi mi-am zis: „O să bag două treimi din ăștia două mii de dolari în Google și o treime în Apple". Tata mi-a zis: „Îmi plac ideile tale, îmi place cum gândești, i-ai analizat bine – dar Apple mai produce și altceva în afară de proprietate intelectuală. Deci de ce nu inversezi proporțiile?"

Deja îmi dau seama că eu n-aș fi în stare să fac așa ceva. Dar taică-tu pare deștept.
Da, și toate se-ntâmplau prin 2006 sau 2007, ceva de genul. Așa că asta am ajuns să fac. Și m-am băgat la bursă, am devenit super implicat. O regulă de aur simplă și bună pentru investiții e că investițiile bune, solide, scot 10% profit pe an. Investiția mea la Apple, cu tot cu dividende, a crescut peste 1 000%. Deci, în medie, peste 100% pe an. Așa că acei două mii de dolari s-au transformat în 30 de mii sau mai mult, sau ceva de genul. E infinit mai mult decât te-ai fi așteptat.

Și ce-ai reușit să faci cu banii ăia?
Să călătoresc. Nu vreau să n-am bani. Dacă n-aș avea investiția, aș munci mai mult. Am și investit mai mult în Apple. În același timp, ca medic, mi-a permis să muncesc după programul meu, la chestii la care-mi doresc să muncesc.

Și-atunci, care-i intuiția ta, pentru oamenii care vor să facă bani buni? Cine-ți lasă impresia aia, gen Apple?
E greu de zis, pentru că trăim într-o lume de start-up-uri momentan. Deci companiile astea sunt supraestimate la greu. Cel mai bun ajutor e experiența personală. Dacă vezi ceva super-tare, care chiar îți place, care le place prietenilor tăi, care nu-i încă pe toate gardurile, investește în asta. Astea sunt avantajele pe care le ai ca individ. Trebuie să te străduiești să vezi ce nu văd alții. Acestea fiind zise, eu tot cred că Apple e o investiție solidă: e o companie subestimată pentru valoarea ei, face bani la greu, plătește dividende bune… dar n-o să mai aibă niciodată genul ăla de creștere exponențială.

VICE: Povestește-ne ce ți s-a-ntâmplat, care-au fost reacțiile tale inițiale și ce-ai simțit despre toată treaba.
Mary: Era noiembrie 1994, a doua extragere din istoria Loteriei Naționale, așa că toată lumea-și lua bilete, numai că nimeni nu prea știa cum funcționează. Soțul meu a cumpărat un bilet cu o serie pentru fiecare membru al familiei și-a pus el numerele la nimereală. Ni s-a părut că-i un mod bun de a contribui la niște cauze bune și nu ne-am gândit o secundă că am putea să câștigăm mult mai mult de zece lire.

Din cauza asta nici nu ne-am uitat la marele spectacol de sâmbătă, dar copiii noștri se super-entuziasmaseră. Eram în vizită la niște prieteni la cină și ne-au întrebat dacă pot să verifice numerele. După ceva vreme, au dat năvală-n cameră și-au zis: „Am câștigat niște bani!" Dar noi le-am cam zis să se calmeze. Apoi am verificat și-am constatat că aveam cinci numere, plus bila bonus. Am sunat la numărul de telefon al loteriei, în condițiile în care în continuare habar n-aveam cât câștigasem, de fapt, și am aflat uluiți că suma era enormă.

Ne-am sunat toți prietenii, le-am zis să vină la noi și-am cumpărat toate sticlele de vin spumant de la magazinul de băuturi și-am petrecut timp îndelungat. A urmat apoi o duminică tensionată, în care-am fost îngroziți c-o să rătăcim biletul până luni, când ne-am dus la oficiul local Camelot, unde ne-au dat un cec. Ne-au dat sfaturi și consiliere financiară, dar am ales să ne păstrăm anonimatul, așa că n-am primit scrisori de cerșeală.

Cum v-a schimbat suma aia viața?
Erau destui bani cât să-ți schimbe viața, fără să fie destui cât să te lași de muncă și să călătorești prin toată lumea, sau să-ți iei mașini scumpe. Cu cea mai mare parte din bani ne-am luat casa, ne-am plătit cardurile de credit și descoperirea de cont, mie mi-am luat o mașinuță modestă, am făcut niște concedii în Africa și Noua Zeelandă și am donat un pic, pe ici, pe colo.

Deci cât ați câștigat?
Peste două sute de mii de lire.

Și cât v-au ajuns banii?
Am făcut toate achizițiile majore în primii câțiva ani, dar unele au fost investiții.

Care-a fost cea mai mare diferență din viața voastră înainte și după ce-ați câștigat?
Eram ca mai toată lumea care are familie, în sensul că mereu eram în prag de descoperire de cont, la finalul fiecărei luni. Asta s-a schimbat. A fost o schimbare majoră să ne mutăm, dar am încercat mereu să păstrăm viața de familie și stilul de viață ca-nainte. Nu eram mult mai bogați în bani gheață după ce-am câștigat, așa că tot a trebuit să punem deoparte ca să mergem în vacanță, să le luăm mașini copiilor și-așa mai departe.

Pe final, Mary, mai joci la loto?
Soțul meu Paul încă mai joacă, împreună cu un grup de prieteni și câștigă cât să-și permită să mai iasă la o beție din când în când.

VICE: Ce-ai pățit, Jonathan?
Jonathan: Aveam 15 ani și mai aveam câteva săptămâni până să-mi scot aparatul dentar, după doi ani de căcat cu chestia aia-n gură. O duceam acasă pe gagică-mea și pe drum era un grup mare, de vreo 15 tipi cam de-aceeași vârstă. Pe măsură ce ne apropiam, au traversat, s-au apropiat de noi și, practic, ne-au încercuit și m-au acuzat că „îi vorbesc pe la spate". Pe câțiva îi știam de la școală și erau ok cu mine, așa c-am reușit să calmez situația. Dar apoi, după ce ne îndepărtasem de vreun minut, trei dintre ei au venit în fugă după noi și-au început să facă gălăgie din nou. Unul dintre ei îmi ținea calea, iar tovarășul lui mi-a dat una din senin, fix în dinți. Cam în secunda în care m-a lovit ăla, toți au făcut stânga-mprejur și-au fugit.

Următoarea chestie pe care mi-o aduc aminte e că eram în salvare și-mi amintesc super clar că încercam să le răspund doctorilor de pe ambulanță la întrebări, dar nu puteam, fiindc-aveam dinții varză. S-au uitat la mine-n gură și n-o să uit niciodată reacția femeii, pur și simplu a fost genul ăla de groază: „Să-mi bag picioarele!" Apoi mi-a zis: „Dacă n-aveai aparatul când te-a pocnit, acum ai fi avut dinții pe jos." N-a fost o seară prea bună.

Sună nașpa.
O vreme, totul a fost cam sinistru și m-a făcut rău cu capul, dar, din fericire, mi-au salvat dantura și poliția a ajuns la locul faptei și l-au reținut rapid pe tipul care mă pocnise. Pentru că l-au condamnat pentru vătămare corporală gravă, am aflat că am dreptul la daune fizice, despre care nici nu știam că există.

Mamă, ce sinistru sună. Cât ai primit?
Cred că, la urma urmei, am primit vreo 3 800 de lire.

Ce-ai reușit să faci cu banii ăia?
Sincer, am fost super cuminte cu banii. Vreo două de lire le-am cheltuit pentru mine, i-am spart pe chestii care-mi făceau plăcere, despre care uitasem demult, iar pe restul i-am băgat într-un cont de economii pentru investiții, în ideea că o să am cândva nevoie de ei pentru alte intervenții stomatologice. Sincer, suma asta de bani chiar mi-a schimbat viața. Deși intenționam să-i economisesc pentru proceduri stomatologice, în cele din urmă am folosit cam o mie de lire la facultate, ca să-mi permit să mănânc și altceva în afară de pâine prăjită. Apoi încă o mie de lire i-am cheltuit pe masă și cazare cât timp am fost intern la National Trust, ceea ce mi-a permis să-mi fac o carieră în domeniul conservării naturii. În cele din urmă, am cheltuit cam 1 500 de lire ca să-mi cumpăr și să-mi fac asigurare la prima mașină. Privind în urmă, i-am cheltuit cam pe toți ca să avansez într-un domeniu pe care-l iubesc, ceea ce-i mișto.

Acum cum te raportezi la ce s-a-ntâmplat atunci?
Sincer, am fost cam varză mult timp după. După vreo cinci luni de facultate mi-am văzut atacatorul prin campus și-am aflat că și el învață tot acolo. Am fost destul de deprimat și-am suferit de anxietate socială ceea ce, ca să fiu sincer, n-a fost prea mișto.

Poate-o să sune nasol, dar a meritat?
Acum că mă-ntrebi, la zece ani după, gen – da. Banii ăia m-au ajutat în multe feluri. Dar dacă m-ai fi întrebat la câțiva ani după ce s-a-ntâmplat, probabil ți-aș fi zis să te duci dracu' și să crăpi. Eram destul de supărat pe viață în adolescență.

VICE: Deci, Olly, tu te-ai născut cu bani, cum ar veni. Care-i povestea familiei tale?
Olly: Tata a fost mereu om de afaceri. Unele dintre primele mele amintiri cu el sunt de când pleca cu săptămânile la Hong Kong. A început ca vânzător la taraba de la piață a lui taică-su, la 16 ani, la 18 ani își cumpărase prima casă, de-atunci a fost director comercial la mai multe companii mari și apoi a ajuns unde e azi, adică are propria lui afacere.

Cum te-a influențat asta pe tine?
Abia de curând, când am stat să mă gândesc la trecutul meu, mi-am dat seama pe bune ce mi s-a pus la dispoziție. Trăiam într-o casă cu cinci dormitoare, piscină, cinema pe bune, în mărime naturală, eu aveam propriul meu studio de înregistrări izolat fonic și sală de repetiție și, pentru cele patru garaje pe care le aveam, aveam mult prea multe mașini. Era ca și cum vedeam mereu cum se cheltuie inconștient banii, în stânga și-n dreapta, pe chestii care mie mi s-au părut mereu complet inutile: ceasuri obscen de scumpe, haine de firmă, ultimele gadget-uri și tehnologii. De când nu mai stau cu ai mei, îmi e foarte clar că n-am ratat nimic din ceea ce unii numesc „visul împlinit". Deși ar putea să pară viața perfectă, fiincă ai acces la toate plăcerile astea, de fapt, n-a fost așa nici pe departe.

Te-ai simțit presat să ai succes?
Am pus eu mereu presiune pe mine să am succes, dar nu pentru că voiam să-mi retrăiesc copilăria ca adult, sau să mă șterg la cur cu hârtia de budă de 24 de carate, ci pentru că am vrut să-mi împlinesc visul de a ajunge muzician profesionist. Tata m-a încurajat mereu să aleg varianta care să-mi aducă cel mai mare câștig financiar, dar eu m-am convins singur, de fiecare dată, că există și alte metode, mai bune, de a face lucrurile. În cele din urmă, acum doi ani mi-am luat inima-n dinți și m-am mutat și n-am mai avut nimic de a face cu tata de atunci. De când m-am mutat și până acum, când locuiesc într-o căsuță mică și veche la țară, cu iubita mea și-o pisicuță, am învățat să nu mai măsor succesul în câți bani faci, ci în cât ești de fericit cu viața ta. Banii nu-ți aduc fericirea, dar când ești fericit chiar poți să te simți ca și cum ai avea un milion în buzunar.

Da, dar, știi, chiar ți-a dat o mare marjă de siguranță stilul ăsta de viață și presupun că ți-a permis să fii mai liber în a-ți urma ambițiile.
Ce vreau eu să spun, în primul rând, e că n-ai nevoie de bani ca să faci ce-ți place și să ai succes. Dar, da, sigur, banii sunt totuși extrem de importanți. Da, tot aș putea să cânt la chitară și să fiu cu iubita mea și dac-aș locui într-o cutie de carton pe trotuar, dar unde-aș fierbe apa pentru cafeaua pe care nici măcar nu mi-o permit? Cam 80% din anul ăsta am avut un job full-time și, deși am fost plătit corect, n-o să neg că m-am mai împrumutat. Suma de care-am avut nevoie numai ca să depun aplicația de închiriere pentru căsuța noastră era mult mai mare decât ce-mi permiteam la momentul respectiv. Deci în astfel de momente, când eram contra-cronometru, i-am fost extrem de recunoscător maică-mii pentru că ne-a ajutat să reușim.

Cum crezi că te-ai fi schimbat dacă nu te-ai fi născut în familia în care te-ai născut?
E incredibil de greu să-mi dau seama. O mare parte din personalitatea unui om se formează prin intermediul colegilor de școală și-a intereselor lor. Aș mai fi pasionat de muzică dacă nu mi s-ar fi pus muzică de mic, la o combină ridicol de scumpă? Asta-i aproape sigur. Aș fi fost mai setat să ating succesul financiar dacă n-aș fi fost expus la bani de mic? Aproape sigur că nu.

Până acum, viața mea a fost centrată pe descoperire. Cât timp mai am lucruri de descoperit, mă simt destul de norocos că am trăit succesul și fericirea la o vârstă atât de mică. Și poate nu mi-aș fi dat seama cât de fericit pot să fiu, dacă n-aș fi trecut și prin necazurile pe care le aduc banii în familie.

Simt deja că trăiesc viața cuiva care nu s-a născut în aceleași circumstanțe ca și mine. Am lăsat în urmă viața mea cea veche, de înotat în grădină și mâncat la restaurante scumpe de patru ori pe săptămână. Acum fac muzică în căsuța mea cu chirie, în micul meu studio de-acasă – care, de fapt, e camera de oaspeți – cu pisica mea și nici c-aș putea să fiu mai fericit.

*Unele nume au fost schimbate.

Traducere: Ioana Pelehatăi