Puține lucruri sunt mai palpitante, în adolescență, ca țigara aia pe care o pufăiai lângă scara blocului cu prietenii, pe ascuns. Te rugai să nu iasă vreun vecin care te-ar fi putut da în gât și sperai din tot sufletul să nu puți prea tare a fum când intrai în casă. Oricum, țigările din ghiozdan nu erau ale tale, ci ale unui prieten. Dacă miroseai, era din cauza dobitocilor ălora de la masa alăturată care aprindeau țigară după țigară. Te dădeai rănit și, uneori, dacă părinții tăi n-aveau chef de scandal, te lăsau să rămâi cu impresia că te și cred.

Dacă nu mergea, te învinețeau ai tăi de zici că erai machiată cu mov. Ca să aflu cât de comune și dureroase erau experiențele astea nefericite, am vorbit cu mai mulți oameni despre cum au reacționat ai lor când i-au prins cu țigara-n bot. Pe urmă, am vorbit cu Andreea Găzdaru, psihoterapeut cu specializarea cognitiv-comportamentală, despre reacția potrivită pe care ar trebui s-o aibă un parinte în fața acestei descoperiri și despre cum ne afectează bătaia în cazul viciilor din adolescență.

Dacă ai vreun tată d-ăla care te aleargă cu o curea prin casă, ar fi bine să te ferești cât de bine poți. Mulți dintre cei cu care am vorbit mi-au povestit de cureaua aia de parcă era biciul lui Zorro. „M-a prins mama când venea de la piață. Eram la colțul străzii cu două prietene. Ne-a luat pe toate trei de păr și ne-a târât până la bloc. Ne-am văicărit tot drumul, dar n-am reușit să o îmblânzim. Fetele au fost trimise la părinți, iar eu am rămas cu nebuna. Mi-am luat-o. Rău. Avea fața vânătă de furie, iar eu am decis să pun paie pe foc și am întrebat-o dacă nu vrea o țigară. Mi-a mai dat una. Le-am zis colegilor că am căzut. Aveam 17 ani", mi-a zis Irina C, o colegă de la facultate.

O altă poveste minunată vine de la o vârstă și mai fragedă. Dorina Constantin și-a luat-o de două ori. Prima oară la 12 ani, a doua oară pe la 15. „La mine a fost nasol, pentru că ai mei au aflat de la diriga care m-a prins în baie cum fumam. S-a lăsat cu plesneli. Asta a fost prima tură. Într-a noua m-au prins în curtea școlii. Veniseră să îmi lase cheile de la casă. N-au mai dat chiar atât de rău". Practic, unii părinți au impresia că scot fumul de țigară din plămâni și nicotina din creier cu ajutorul loviturilor, de parcă ar fi niște covoare, pe care le bați până îți dai duhul, dar tot prăfuite rămân la țesătură.

Reacția psihologului: Tehnica „eu te-am făcut, eu te omor" este, din păcate, una care se moștenește din generație în generație, iar pentru unii părinți e singurul răspuns știut la o situație de genul ăsta. Din păcate, e foarte posibil ca și cei prinși acum că fumează, să aplice aceeasi metodă de a-și educa propriii copii în viitor. Să sperăm că își vor aprinde în schimb o țigară. Bătaia nu numai că lasă urme de ură și resentiment, dar are, de cele mai multe ori, fix rezultatul opus. Anxietatea e motivul pentru care ne aprindem o țigară. Ce naște bătaia? Oamenii anxioși.

O variantă mai senină a poveștilor de mai sus vine de la Cosmin Constantin. Fuma pe-ascuns cu ta-su și se ferea de mă-sa. Și-n ziua de azi, doamna Constantin îi comentează fiului ei când pufăie din țigara electronică. „Eram și eu băiat de cartier cu gașca mea. Lui tata i-am zis că fumez, pentru că e mai caterincă. Puteam să fiu cinstit cu el și nu se supăra din căcaturi, dar mama. Oooo, mama. M-a boscorodit cinci ani cu toate scenariile medicale, de la plămâni, la piele, până la viitorul copil". Cosmin nu crede că dacă o persoană te freacă la icre în fiecare zi să te lași de țigări, te va convinge să te lași. „Când soția mea a rămas gravidă, am decis să las țigările. Oricum nu mai aveam tovarășă la cafea, pentru că ea nu avea voie să stea în fum de țigară. Nici acum nu-i prea priește fumul. Ne-am lăsat amândoi, pentru că am avut o motivație puternică, nu pentru că bocea mama pe fundal".

O altă pățanie cu o mămică a venit de la Dragoș T. Tatăl lui l-a dus la o cafenea arăbească pe la 12 ani și de-atunci a rămas amorezat de tot ce scoate fum. „Pe la 14 ani, l-am rugat pe tata să mă ducă la cafeneaua aia din nou. I-am cerut o țigară și am băut un ceai arăbesc. M-am simțit domn. De-atunci am decis că vreau să fiu fumător. Mama n-a știut până la 18 ani. Am fost eu prea prost și am aprins o țigară la risc, pe balcon. A venit mai devreme de la muncă și gata. Nu a țipat, nu a înjurat. Doar m-a rugat să îi dau o țigară. I-am dat, a aprins-o, a tras un fum și mi-a cerut bricheta. I-am întins-o, iar ea a stins țigara pe mâna mea. Am zis că e nebună. I-am zis lui tata și, după reacția lui, mi-am dat seama de ce se duce la o cafenea ca să fumeze. Nimic dubios. Nici azi nu există țigările de față cu mama".

La mine, povestea e chiar simpatică. Am crezut că l-am fraierit pe tata. Fumam deja de doi ani când, de pe canapea, m-a întrebat serios ce țigări fumez. Sec, i-am zis că nu fumez. A repetat jocul ăsta de vreo trei ori, cu formulare diferită și ton din ce în ce mai ridicat. Apoi, după acest schimb acid de replici, mi-a zâmbit atotștiutor și-a recunoscut că a rămas fără țigări și vrea să ia una de la mine. Am râs, am scos pachetul din geantă și m-am uitat la el cum se ridică victorios de pe canapea. Mi-a luat o zi să fumez cu el la cafea. Voia să vadă dacă trag în piept. Știa de mult. Evident, nu-l fraierisem niciodată.

Reacția psihologului: Unii părinți au impresia că, dacă aleg să nu vadă, problema dispare. E cumva cea mai simplă reacție din câte există. Doar că e cumva un fel de contract tacit. Ei știu că tu știi că ei știu, dar dacă nu zic nimic e ca și cum ar fi ok să fumezi. Apoi, dacă unul dintre ei vine și stinge țigara pe mâna copilului, ce fel de pact mai e și ăsta? O dată încălcat contractul, te gândești probabil că poți fuma în continuare liniștit.

Știe toată lumea că, în liceu, există gașca aia șmecheră care trage chiului de la ore și zace prin barul de lângă liceu, cu o bere, o cană de vin fiert și un strat gros de fum de țigară. O prietenă din Timișoara mi-a povestit cum a fost când i-a pus ta-su mâna pe umăr, când se relaxa în barul favorit. „M-am uitat în spate, iar tata, cu țigara neaprinsă-n bot, mă-ntreabă dacă am o brichetă. Mi-a căzut inima-n stomac. El știa că-s la liceu, că am prea multe ore și că n-am vreme să respir din cauza temelor. Palidă, i-am întins bricheta și, după ce și-a aprins țigara, mi-a zis că de azi înainte nu mai avem ce discuta. Acum știa cam tot. De chiul, de fumat și de băut". Trei luni, ta-su nu i-a adresat niciun cuvânt. Irina s-a lăsat de fumat, de băut și de chiulit imediat după incidentul ăla. Acum, bea ceai, fumează aer și chiulește-n bibliotecă. „Venea ziua mea când a aflat. Nici măcar nu mi-a zis La Mulți Ani. M-a durut atât de tare faptul că mă ignora, încât mi-am băgat picioarele în ele de vicii care aduc popularitate și am încercat să fiu cum își dorea tata să fiu". De la 17 ani, Irina e curată.

O poveste mai dubioasă, de la Maria, e cu tatăl ei care lucreză la Institutul de Medicină Legală. „A venit într-un weekend mai devreme acasă, iar eu stăteam relaxată în bucătărie cu o carte în brațe și cu o țigară-n mână. Am stins-o repede, când am auzit ușa, dar tot s-a prins. Mama nu era acasă, deci nu puteam da vina pe ea. Mi-a zis să îmi iau geanta din cameră, să trag blugi și tricou pe mine și să merg cu el până la serviciu. Nici n-am comentat. Am ajuns la el la muncă și m-a dus într-un laborator unde erau plămâni puși în borcane ca-n filmele alea cu psihopați care țin suveniruri de la victime. Mi-a arătat un plămân de nefumător și unul de fumător. Mi-am vărsat mațele în chiuvetă. De-atunci nu am mai fumat. Aveam 22 de ani".

Reacția psihologului: Inducerea fricii este o tehnică care, deși funcționeză de cele mai multe ori, nu mi se pare foarte corectă pentru simplul fapt că este foarte abruptă și poate fi considerată puțin abuzivă. Părinții care aleg să își pedepsească copiii prin a-i ignora, transmit subtil mesajul: „te iubesc doar dacă faci ca mine. În caz contrar, eu nu mai sunt aici pentru tine." Comunicarea directă este întotdeauna o variantă mai bună și mai corectă.

Se întâmplă ca unul dintre părinți să fie mai prietenos și să nu-ți sară în cârcă aiurea. Te avertizează că nu e bine pentru tine și-și continuă drumul. „Mama mi-a zis să-mi bag mințile în cap și să nu fumez de față cu ea. N-aș fi avut tupeu, oricum. S-a uitat urât la mine, mi-a zis că o să le las foarte greu și s-a dus la serviciu. Și ea e fumătoare. A vorbit din experiență", mi-a zis Alexandru.

Adela, sora mea, mi-a zis cum a fost la ea când a aflat mama că fumează. Cică erau la munte și mama își lăsase pachetul pe masă. Fuma niște slim-uri, ca o lady. Soră-mea a ciordit o țigară și a fumat-o în tihnă. A venit mama, și-a luat și ea o țigară și a ridicat o sprânceană. A doua zi, pachetul tot pe masă. Sor-mea a mai ciordit o țigară și a fumat-o în tihnă. A treia zi, mama a venit la sor-mea după ce și-a lăsat din nou pachetul pe masă. „Dacă vrei să fumezi, spune-mi. Nu are rost să te ascunzi. Mai bine-mi ceri și gata. Eu mereu îmi număr țigările, ca să știi pe viitor. Mai bine iei de la taică-tu", i-a zis mama.

Și povestea Ioanei Bounnit e tare. A apucat-o teribilismul pe la 16 ani. Un an s-a tot ascuns de mama ei. Ea îi găsea țigările în ghiozdan, dar mereu erau ale celorlalte fete. Până-ntr-o zi când mama ei a decis să o cheme la o țigară. „Mi-a zis că mai bine recunosc și să o las pe ea să îmi cumpere, decât să fumez porcăriile de la școală. Și azi continuă discuția asta, doar că acum îmi spune că fumez prea mult și ar trebui să le mai las", mi-a zis Ioana.

Reacția psihologului: Cred că varianta acesta e cea mai ok. Dacă declarația de pace ar fi urmată și de o discuție despre experiența lor de fumători mai în vârstă și mai experimentați, cu bune și cu rele, ar fi perfect. Așa ai da o șansă copilului de a decide dacă alege să devină fumător sau nu și ce presupune chestia asta.

Cert este că nu sunt foarte multe lucruri de făcut atunci când un om decide să se apuce de fumat. Ține de el și doar de el. Sunt oameni care se lasă de fumat în momente cruciale, de la femei gravide la bărbați operați. Există și oameni care, în ciuda tuturor motivelor, n-au îndeajuns de mult curaj să rupă ultima țigară din pachet. Depinde și de stresul la care ești predispus în fiecare zi, de evenimentele care îți lasă niște sechele. Depinde și dacă n-ai poftă de țigară.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre fumat:
M-am lăsat de fumat după un trip pe acid
Următoarea dată când te vei lăsa de fumat, va fi mai greu decât credeai
Cum m-am lăsat de fumat cu ciuperci halucinogene