La câteva minute după ce am aflat rezultatul fertilizării în vitro (FIV), am scris un post pe Facebook, în care îmi asumam tare și răspicat faptul că nu pot face copii și strigam lumii întregi să nu mai deschidă acest subiect cu mine.

Cu ocazia asta am și aflat, după tonele de reacții neașteptate, cât de multe suntem cele care ne dorim copii, nu putem, facem eforturi supra-omenești pentru a deveni mame și tacit, acceptăm de la cei din jur blamare, judecăți și tot felul de sfaturi cu titlul de critici.

Cum am ajuns aici? În urmă cu cinci ani m-am căsătorit cu iubitul meu din liceu și mi-am pus la cale viața. Joburi din ce în ce mai bune, apoi o mică afacere personală, viața de cuplu creștea frumos și toate erau aproape așa cum visează cele mai multe fete că va fi la 30 de ani.

Numai că în fiecare an cineva apropiat făcea un copil sănătos, simplu, așa cum deschizi ochii dimineața. Până când m-am regăsit într-o mulțime de rude, veri, prieteni și cunoștințe cu vieți bogate, centrate pe creațiile lor devenite motive de mândrie absolută. Oameni care obținuseră tot ce și-au dorit, fără efort, fără să-și fi dorit măcar cu tărie asta, dar care aduceau orice subiect de conversație în zona de preocupare maternă, ca sens al vieții.

Și da, cu cât nu reușeam, îmi doream din ce în ce mai mult.

2011. Primul medic ginecolog. O recomandare de „doctor bun, cu care a născut cutare", de la o clinică privată. Nu căutam un specialist anume, nu m-am documentat, am mers la controale obișnuite. Un an. Totul bine. Analize hormonale, microbiene, bacteriologice în regulă. Sfaturile primului medic:

După un an de încercări nereușite, medicii pun în general diagnosticul de infertilitate și te trimit la analize mai amănunțite. Prima recomandare a primului medic: histerosalpingografie - o analiză cu substanță de contrast, care se injectează prin trompele uterine, ca să descopere posibile probleme în acea zonă.

Când am auzit asta, mi s-a părut prea tranșant. M-am gândit: sigur trebuie să mai fie alte investigații înainte, sau alte soluții, nu începem așa, direct, cu procedură dureroasă și care nu oferă neapărat un rezultat concret. Abia începusem, aveam încă rădbare…

Am schimbat medicul.

2012. O cunoștință care a reușit din a doua încercare să rămână gravidă mi-a recomandat o altă clinică tot particulară, concurenta primei. „E acolo un medic care seamănă perfect cu soțul tău!".

Am fost. Nu semăna. O simplă consultație superficială și mi-a râs în nas, că nu am nimic în neregulă și aș face bine să merg acasă și să mai încerc.

A mai trecut un an.

Acum, când mă gândesc, parcă a fost o zi. Între căutări de medici și clinici au fost zeci de teste de sarcină negative, au fost emoții lunare și dezamăgiri continue. Au fost suplimente nutritive pentru fertilitate și pentru mine și pentru el. A fost Brânca Ursului, o plantă imposibil de înghițit ca tinctură, acceptabilă ca pastile, dar recomandată de soacra mea, pentru că ea cunoștea o fată care a reușit după un an de „tratament" cu remediul ăsta băbesc.

A fost medicul de familie. Un glumeț care îmi spunea:

Dar „Taurul" n-are probleme. „Taurul" are analizele perfecte, mult peste medie.

2013. Medicul trei. O altă recomandare către un specialist în fertilitate. Da, Google confirmă că este tăticul a mii de copii. Metoda lui? Ecografii constante timp de trei luni pentru monitorizarea ovulației, iar dacă nu se instala sarcina, urma o operație laparoscopică de „curățat" trompele.

Operație? Păi nu mai bine facem histerosalpingografia? După cum vezi, eram dispusă totuși să revin la soluția dureroasă. Nu, se pare că asta nu era eficientă, operația dânsului, da. Cinci sute de euro, scurt. Nu îmi făcuse nicio analiză, nu știa nimic despre istoricul meu medical, dar îmi recomanda o intervenție invazivă.

M-am documentat iar. Aflu că, dacă sunt probleme care împiedică circulația pe trompe, odată curățate, acestea revin și ai făcut-o degeaba. Aleg să merg pe principiul „nu repara ceva, dacă nu e stricat".

Încă un an și trec la medicul patru. Un om dedicat, care știa să urmărească sarcina și să o livreze perfect. Arab. Simpatic. Cu o poveste asemănătoare, ceea ce m-a făcut să cred că va empatiza cu a mea. Doar că soția lui reușise, tocmai când se pregăteau de FIV. Miraculos.

La fiecare control îmi dădea speranțe. Ovulația bună, uterul dezvoltat, analize hormonale în regulă. Niciun rezultat. Atunci am văzut pentru prima dată diagnosticul scris negru pe alb: infertilitate primară.

Ce nu reușeam să înțeleg era asta: cum să fiu infertilă, dacă am tot ce îmi trebuie? Aș înțelege dacă s-ar descoperi că nu am hormonii necesari susținerii unei sarcini, dacă nu ar exista ovulație, dar cum să fie o femeie infertilă cu toate datele la zi?

Urmărește documentarul VICE despre clinicile false de avorturi din America

Am avut încredere în el să facem histerosalpingorafia. Concluzia? Trompe permeabile, lungi și sinuoase. Adică ce înseamnă asta? Nimic?

Un alt medic, de la o altă clinică specializată pe reproducere umană, a văzut ecografia în urma aceleiași analize și a spus că nu este concludentă și că trebuie repetată. O analiză care iradiază exact zona care ar trebui să producă un copil sănătos.

„Taurul", în continuare cu analize de top.

Ok, deci medicii nu știu nici care-i problema, nici ce e de făcut. Am căutat soluții alternative. Prima a venit de la nașa de cununie: un bioenergoterapeut. I se spunea „domnul Inginer". A venit acasă, și-a pus mâinile în jurul corpului meu energetic și a constatat:

A urmat și soțul procedura. O sută de lei de persoană, pe 30 de minute de tratament. Pe încredere. Trei luni.

Apoi, ca prin minune, apare și a doua liniuță pe testul de sarcină. Merg la doctorul arab, simpatic. Nu se vede nimic la ecografie. Înseamnă că e prea mic. Două zile mai târziu, analizele de sânge arătau că a fost o sarcină „biochimică", dar s-a pierdut. Statistică. În continuare, analizele foarte bune, niciun motiv să nu reușim.

Sfaturile cele mai dese erau spre relaxare. „Sunteți prea stresați! De-asta nu merge!", „Nu vă mai gândiți!". Și iar Crăciun în familie, vacanțe, grătare la curte între veri și alte rude, extaziate de copiii lor care spuneau „mama", care mergeau în picioare și semănau perfect cu ei. Bătrâne și unchi care întrebau la 30 de secunde după ce ne vedeau:

2014. Medicul cinci. Al doilea arab. Nu îi căutam, așa s-a nimerit. O altă recomandare, de data asta chiar binevoitoare, de la mama mea. Policlinică de stat. Un medic de modă veche, care trata lucrurile minuțios. Atât de minuțios, încât se aștepta până la patru ore pe hol, peste ora programării, pentru că îi plăcea să facă teorii tuturor pacientelor.

Fără nicio ecografie sau analiză, la o simplă palpare pe abdomen, mi-a spus că am uterul prea mic și de-asta probabil nu pot să fac copii. Niciun alt medic nu a confirmat așa ceva mai târziu. Am făcut totuși un tratament cu antibiotice, injectabil, de două ori pe zi, 14 zile, la recomandarea lui (din nou, fără analize, fără motiv). Preventiv. Niciun rezultat.

2015 m-a găsit mai relaxată. Tot anul trecut am fost convinsă că puterea minții mă poate vindeca de orice nu descoperă medicii. Apoi am încercat Terapia Bowen. O altă recomandare. Adică asta:

Teoria era că terapia asta ajută corpul să-și pună în mișcare propriile resurse de auto-vindecare. În mare parte a timpului, stăteam în pat, soțul la fel în altă cameră și ne relaxam. De 50 de lei de persoană pe ședință. Șapte luni. Niciun rezultat.

Între timp, resimțeam fiecare lună fără rezultat ca pe o pierdere de copii. Pierdeam ceva ce aș fi putut avea, ce visam și speram cu toată ființa mea să am. Ceva ce era accesibil tuturor și refuzat mie.

În 2016 am fost mai hotărâtă ca oricând. În ianuarie am fost la cel mai cunoscut centru de excelență pentru reproducere umană asistată și am luat-o cu răbdare, pas cu pas, din nou. Analize de sânge, analize hormonale, bacteriologice, chiar și genetice de data asta. Medicul șase era celebru, cu rată mare de succes și foarte pasionat. Aveam exemple în jur de femei cu probleme serioase de sănătate sau fertilitate, care au reușit să devină mame datorită lui.

Primul pas - stimulare ovariană cu pastile. Farmacista s-a mirat! Ăsta e tratament oncologic - se prescrie pentru cancer la sân. Am reconfirmat cu medicul. Am luat. Nimic.

Apoi inseminare intra-uterină (IUI). Din nou încurajări din parte echipei medicale. Eu ovulam perfect, tratamentul mergea brici, soțul mult peste media de fertilitate masculină. Inseminare efectuată corect, nicio sarcină.

Șansele de reușită pentru procedura IUI sunt de 15%. La fertilizare in vitro sunt de 30 - 40%, conform aceleași clinici.

M-am hotărât să trec la ceea ce simțeam că e soluția ultimă: FIV. Costurile ajungeau la trei mii de euro. Am aflat că există un program național, derulat de Ministerul Sănătății, care decontează 70% din prețul procedurii. După alte analize pentru dosar și o histeroscopie (analiză cu o camera video în uter), aflu că nu suntem eligibili pentru decontare.

Avem analize prea bune, iar statul nu consideră că este o problemă de fertilitate care se poate rezolva prin FIV, ci acordă ajutorul doar cuplurilor care fac dovada, prin analize, că nu au altă șansă de reușită.

Strângem bani, fac tratamentul, urmăm procedura. La farmacie – patru mii de lei tratamentul pentru a obține o sarcină. Pe același raft, opt lei folia de anticoncepționale, pentru prevenirea unei sarcini. Constat că e foarte ieftin să nu faci copii.

Cinci ovocite extrase, patru fecundate natural, în laborator. Decidem împreună cu medicul să transferăm doi embrioni și doi să fie păstrați pentru criogenare. După două zile, aflu că nu mai avem ce să criogenăm, pentru că cei doi s-au oprit în evoluție și nu sunt viabili. Dar oare ceilalți doi implantați?

Și alt tratament de susținere a sarcinii timp de două săptămâni. În fiecare zi eram convinsă că am reușit și aveam simptome de gravidă, deși știam de la medic că totul e înșelător, iar simptomele sunt provocate de hormonii injectați. Nu înseamnă nimic. Și chiar nimic a fost.

Niciodată în viața mea nu mi-a fost atât de frică și groază de ceva, așa cum mi-a fost față de rezultatul testului de sânge care determină prezența unei sarcini. Așteptarea și toate eșecurile anterioare se adunaseră peste mine ca niște cărămizi care mă zidiseră și nu mai puteam respira. Voiam orice, numai să ies de acolo, să respir.

A trecut o lună și puțin de atunci. Și am primit ce voiam: respir. Iau o pauză. Eram epuizată.

Probabil că va fi și un al șaptelea medic și un alt FIV, o altă clinică sau o altă țară.

Sau, încă mai sper, o a doua liniuță venită de la sine, miraculos și la fel de inexplicabil ca lipsa ei.

Citește și alte chestii despre sarcină:
Cum afectează drogurile ilegale fertilitatea femeilor și sarcina?
Ce se întâmplă dacă fumezi iarbă când ești însărcinată
Pe ce lucruri urinau femeile în vechime ca să afle dacă sunt însărcinate