Foto

Cel mai vechi spital de psihiatrie din Belgrad arată mai bine ca cele din România

În orășelul în care am crescut, la două sute de kilometri de Belgrad, orice persoană despre care se știa că fusese internată în Laza era evitată.

de Stefan Veselinovic
17 Decembrie 2015, 9:37am

Fotografii de Stefan Djordjevic

E ora 9 dimineața și ne aflăm într-o cameră spațioasă și luminoasă a unuia dintre cele mai vechi spitale psihiatrice din Balcani. Mirosul de cafea și de fum de țigară maschează mirosul de spital. Camera asta, cu ferestre mari blocate de gratii din metal, e singurul loc în care se poate fuma în spitalul Laza Lazarevic din Belgrad.

„Dacă îi iei unui pacient internat la psihiatrie dreptul de a fuma, îl stresezi și mai tare", mi-a explicat asistenta-șefă Sandra Radulovic, în timp ce un pacient pe nume Blondie îmi rulează o țigară. Are vârsta mea și, înainte să fie internat, era consultant în afaceri. A primit porecla aici, deși n-are nicio legătură cu felul în care arată sau cu numele lui real.

Spitalul a fost fondat de ducele sârb Mihailo Obrenovic în 1861, sub numele de „ Casă pentru cei care și-au pierdut mințile". În acel an au fost internați 15 pacienți cu epilepsie. Astăzi, în spital sunt internate peste 33 000 de persoane în fiecare an. Salonul de urgențe al clinicii tratează până la șapte mii de pacienți pe an, dintre care trei mii sunt internați pentru o perioadă de timp.

„Oamenii nu știu, de obicei, că doar un procent dintre pacienții noștri sunt bolnavi cronic. Restul de 99 de procente vin doar când au o criză", a zis Radulovic.

Blondie a fost unul dintre pacienții aduși de poliție, care constituie zece procente dintre bolnavi. „Am uitat cum arată realitatea", mi-a explicat el și mi-a oferit niște cafea într-un pahar roșu de plastic. A început să-și ruleze altă țigară. „Nu-mi amintesc primele trei zile aici", mi-a zis, zâmbind. „Acum mă simt mai bine."

Asistenta Radulovic a explicat că, în caz de agitație psihomotorie gravă, pacientul primește imediat tratament farmaceutic. „Se întâmplă foarte rar – doar în cazul în care nu funcționează medicamentele – ca pacientul să fie legat de pat. Iar asta nu durează mai mult de două ore", a continuat ea.

În spital nu s-au folosit cămăși de forță de la jumătatea secolului XX, dar stigmatizarea tulburărilor mintale a rămas la fel de puternică: În orășelul în care am crescut, la două sute de kilometri de Belgrad, orice persoană despre care se știa că fusese internată la Laza era evitată.

„Toată lumea din Serbia știe de Laza", mi-a zis managerul de proiect, dr. Gorica Djokic. Managerul clinicii, dr. Slavica Djukic Dejanovic, a adăugat că „subconștientul nostru colectiv e caracterizat de o teamă de nebunie. Și avem dreptate să ne temem de asta, pentru că orice ființă umană poate înnebuni", mi-a explicat ea.

Rușinea sau teama de discriminare îi face pe mulți pacienți să nu ceară ajutor la timp, deși experții insistă că procesul de vindecare are șanse de succes mai mari cu cât pacientul caută ajutor mai repede. În Laza, pacienții sunt trimiși din alte instituții medicale sau vin de bună voie când simt că au nevoie de ajutor.

Unul dintre pacienți, Jimmy, mi-a zis că se simțea mereu tensionat înainte să vină. S-a mutat în Belgrad cu soția lui acum doi ani. Și ea e internată la Laza.

„Sunteți ca în luna de miere", a glumit Blondie, care încearcă mereu să le devină simpatic tuturor. Doar niște mici detalii îmi amintesc că am de-a face cu pacienți cu tulburări mintale; de exemplu, pupilele mărite sau mâinile agitate. Blondie reușește să-și liniștească mâinile când fumează.

Ceva mai târziu, m-a condus la biblioteca spitalului și îl întreb ce citește.

„O carte, Dezamăgiri în dragoste ", mi-a răspuns.

„Și care e cea mai mare dezamăgire?" l-am întrebat.

„Dragostea, nu?"

Plecăm din bibliotecă și trecem pe lângă niște camere mari și curate, cu mai mult rânduri de paturi. Uneori îmi intersectez privirea cu cea a pacienților din paturi, dar o cobor, rușinat. Îmi amintesc unde mă aflu, de fapt, abia când ușile salonului se închid în spatele meu și văd pe ele semnul pe care scrie „Se încuie de două ori".

Cu un salariu mediu de 384 de dolari și o rată a șomajului de peste douăzeci de procente, Serbia e una dintre cele mai sărace țări europene. Studiile recente au arătat că aproximativ 45 de procente dintre tinerii țării sunt șomeri, iar majoritatea tinerilor de douăzeci și ceva de ani încă locuiesc cu părinții.

„Din cauza tensiunilor sociale pe care le-am trăit în ultimele decenii, adolescența a fost prelungită în Serbia. Avem tineri de treizeci de ani cu probleme care în mod normal ar preocupa un tânăr de douăzeci de ani. Majoritatea pacienților tineri spun că principalele surse de stres sunt șomajul și dependența de părinți ", mi-a zis Dimitrijevic.

Și asta e realitatea pe care o uită mulți sârbi, la fel cum i s-a întâmplat lui Blondie.

Vezi mai multe fotografii mai jos.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre tulburări mintale pe VICE:
De ce apar tulburările mintale la 20 de ani
Ce te faci dacă depresia este sinonimă cu adevărul?
Schizofrenia, religia şi OTV-ul au transformat-o pe mama într-un monstru