Am lucrat ca game tester în România și-am înțeles de ce n-o să mă îmbogățesc niciodată din asta

Deși am trei ani de când am absolvit Jurnalismul, dacă m-ai fi întrebat acum șase luni dacă mai vreau să am de-a face cu presa, aș fi răspuns „nu". De ce? Pentru că eram prea ocupat să fiu game tester lipsit de orice direcție sau scop în viață. Tentative anemice să mă angajez în presă au existat, dar am renunțat destul de repede. Aveam impresia că meseria de jurnalist implică prea multă răbdare, stres sau interacționat cu străini. Așa c-am preferat să încep un master de Științe Politice la SNSPA, pentru că o singură facultate de șomeri nu e niciodată de ajuns.

SNSPA m-a plictisit groaznic, plus că mulți profesori nu-mi confirmau bias-urile neoliberale, așa c-am hotărât să mă angajez. Am aplicat la mai multe joburi studențești, gen game testing și customer support, am fost sunat de o companie mare de jocuri, am zis „da", apoi am putrezit acolo timp de aproape doi ani. Astadeși inițial credeam că va fi doar un job sezonier, adică de vreo două-trei luni.

OK, acum c-am terminat trecerea în revistă a eșecurilor personale, hai să-ți spun la ce să te aștepți de la o muncă de genul.

Cel puțin în gaming, la companiile mari, cu sute sau mii de angajați. În software testing se câștigă ceva mai mult, chiar decent la anumite companii, dar pe gaming e tristețe mare. Am început în 2014, când salariul minim era o glumă proastă. După un an și jumătate de la angajare, ajunsesem și eu să iau 1 300 de lei plus bonuri. Iar asta era o realizare, pentru că începusem undeva sub 800 de lei. Reușeam să trăiesc din ei, că n-aveam chirie de plătit și oricum sunt mai stoic din fire, n-am nevoie de prea multe ca să funcționez.

Doar că nu toți cei de acolo erau studenți veniți la joburi sezoniere sau tineri bulversați cu apartament în București, ca mine. Mă împiedicam uneori de oameni aflați la 30 de ani, cu responsabilități ceva mai multe, care din banii ăia puțini trebuiau să bea, să mănânce, să plătească chiria și eventual să planifice vreun concediu trist prin Vamă.

Sigur, după niște ani, poți fi promovat la rang de team sau project leader, ceea ce implică automat un salariu mai mare. Dar nu e cine știe ce, dacă e să compari cu poziții similare din domenii înrudite. Iar promovarea asta, din păcate, nu-i întotdeauna dependentă de competență sau inteligență. Nu spun că toți șefii sunt incompetenți, că altfel ar da companiile faliment, dar hai să zicem că unii ajung să fie promovați pentru skill-uri mai puțin legate de job. Gen „sociabilitate". Am pus în ghilimele pentru că era un eufemism pentru pupincurism, sper că te-ai prins.

Primul lucru pe care-l observi e că testarea nu înseamnă deloc joacă. Joaca presupune relaxare și plăcere, testarea înseamnă repetitivitate, plictiseală și, câteodată, când aplicația e încă-n alpha și nimic nu merge cum trebuie, un car de nervi. Vor exista zile în care-ți vei petrece toate cele opt ore de muncă în aceeași zonă a unui joc și să testezi același feature la nesfârșit. Ba mai mult, pe unele proiecte se poate ajunge-n situația în care stai cu săptămânile pe un meniu sau feature anume, iar apoi, când treci să testezi altceva, să ai impresia că nici măcar nu-i vorba despre același joc. De multe ori vei auzi conversații gen:

Ca game tester într-o companie mare, te afli, practic, într-un paradis tehnologic. Ai acces la cele mai noi device-uri și scule de gaming, iar inițial totul ți se pare frumos, elegant și strălucitor. Din nefericire, după ce se termină cele opt ore de muncă și ajungi acasă, îți aduci aminte că tu ești tot un pârlit cu laptop din 2010 și smartphone din 2012.

De exemplu, eu testam aplicații pentru mobile sau tablete, astfel că-mi încăpeau zilnic pe mână cele mai noi telefoane Android sau Apple. Când accesam o aplicație sau intram pe Internet, eram uimit de viteza de reacție și execuție a comenzii. Apoi venea pauza de masă. Scoteam telefonul personal din buzunar, încercam să verific ce mai zice lumea pe Facebook, dar, până să-mi încarce mie news feed-ul, mă trezeam că pauza-i terminată de minute bune, eu n-am mâncat nimic, iar șeful întreabă nervos de ce n-am trecut înapoi la muncă.

Totuși, după un timp petrecut în companie, începi să devii imun la toate gadgeturile și device-urile pe care le vezi la muncă. Un iPhone 6s nu mai e o chestie exotică pe care ai văzut-o doar în reclame sau la prietenii înstăriți, ci o unealtă banală de testare. Asta până-ți scapă pe jos și-ți amintești că nu-i așa banală și costă cât faci tu într-o juma' de an.

Când m-am angajat, mă așteptam la colegi cu preocupări cel puțin la fel de autiste ca ale mele. Din păcate, majoritatea s-au dovedit surprinzător de conformiști și plictisitori. Asta și pentru că mulți dintre cei care se angajează într-un astfel de loc sunt studenți veniți să muncească două-trei luni, pentru a-și păcăli părinții că-s capabili de independență financiară. Și nu știu cum era pe timpuri, dar omul cu facultate din ziua de azi nu-i neapărat vreun monument de inteligență.

Puțini colegi apreciau gamingul la adevărata lui valoare. Majoritatea erau oameni normali, pentru care jocurile erau doar o altă metodă de a socializa și interacționa cu prietenii. Jucau prostioare multiplayer la modă, gen League of Legends, World of Warcraft sau CS: GO, care pe mine mă plictisesc crunt.

Acum, să nu se înțeleagă că e ceva rău în ce făceau: problema-i la mine, nu la ei. Pentru că eu sunt genul de snob autist care consideră jocurile o nouă formă de artă și, drept urmare, prefer experiențele single-player, axate pe storytelling și art design șmecher. Dacă voiam să socializez și să cunosc oameni noi, îmi găseam un hobby mai tradițional, gen ieșit la fotbal cu băieții. Dar nu, eu mă joc pentru a scăpa de oameni, nu ca să interacționez mai mult cu ei.

La compania la care am lucrat eu, mult timp nu s-a cerut nici măcar bacalaureatul pentru angajare. Practic, se admite indirect că-i o muncă aproape la fel de calificată ca săpatul de șanțuri sau măturatul străzilor. La interviu se dă un test scris, în care ți se cere să găsești buguri într-o aplicație veche și bușită, iar apoi ești luat într-o cameră și întrebat lucruri. Toate astea în limba engleză. Totuși, nu știu cum se face că deseori scapă printre crăpături niște analfabeți mai mari decât Vanghelie și Becali la un loc.

Și nu orice fel de analfabeți, ci analfabeți în două limbi. Găsește un prostan d-ăsta un bug, îl scrie, vine cu el la tine să întrebe dacă-i ok și îi poate da submit în baza de date. Te uiți peste el, nu înțelegi nimic, engleza pare învățată la cinci ani din desene animate și rămasă la nivelul ăla pentru eternitate. Îi zici omului să-ți explice în română ce se întâmplă, ca să poți rescrie tu bugul, constați că nici p-aia n-o stăpânește foarte bine și ai fi înțeles mai multe dacă întrebai de sănătate o babă din Vaslui.

Deși munca-n sine nu presupune cine știe ce efort fizic sau intelectual, e suficientă cât să sugă toată energia și voința din tine. Nu mai ai chef de nimic, sportul și efortul fizic în general îți devin străine, iar dieta ta va începe să conțină tot mai mulți carbohidrați nesănătoși. Am încercat de câteva ori să-mi pregătesc mâncarea de acasă și s-o iau cu mine la lucru, ca să halesc în sala de mese, ca oamenii, dar n-am reușit niciodată să-mi formez un obicei din asta. După câteva zile, renunțam și mă întorceam inevitabil la fast food, pe care o consumam la birou, cu ochii-n monitor, hlizindu-mă tâmp la clipuri de pe youtube. Fapt ce m-a transformat dintr-un schilod cu coastele la vedere, cum eram în ultimul an de facultate, într-un dolofan cu mai muți colăcei decât un festival unguresc.

Letargia asta îți afectează și viața socială. Sau a afectat-o pe a mea, cel puțin. M-am răcit treptat de prieteni din facultate sau liceu, iar ieșirile mele au început să se rezume tot mai des la băute în bodegi ieftine cu amici de la muncă. Beam vinerea sau sâmbăta, duminca îmi reveneam (sau nu), lunea o luam de la capăt și încercam din răsputeri să nu mă spânzur. Încă un an acolo și sigur m-aș fi transformat într-un socialist revoluționar care spumegă împotriva corporațiilor pe Internet.

Posibil ca alții să fi avut experiențe mai ok, dar na, așa-s eu, sumbru. Salariul mizer rămâne, însă. Șefii ajunși sefi prin limbi date-n orificii întunecoase rămân și ei, din păcate. Mai rămâne și rușinea că-ți câștigi sfertul de pâine din testarea unor aplicații cretine, destinate corporatiștilor care n-au ce face pe veceu. Ai făcut trei ani de facultate ca să privești la pixeli pe un mini-ecran, felicitări, zi mersi că nu-ți petreci ziua întrebând „doriți și sos la cartofi?".

Acum, dacă ții neapărat să urmezi o carieră în domeniu, fă așa: stai maxim un an într-o companie d-asta de jocuri, să prinzi câteva noțiuni elementare de testare, apoi încearcă să te orientezi cât mai mult către software testing, că acolo-s banii mai mulți și cinstiți. Sau stai cu anii și visează s-ajungi șef cândva.

Nu-mi pasă, eu m-am cărat din domeniul ăsta.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre gaming:
Fenomenul de gaming din România mă face să mă simt depăşit, la 25 de ani
Cum erau concursurile de gaming în România anilor '90
Cum era să fii gamer în România anilor '90