FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

M-am plimbat zece ore prin instanţele din Bucureşti, ca să văd de ce se judecă românii

Aproape un român din patru are legătură cu un dosar penal.

Ilustrație de Mircea Pop

După ce-am aflat că tot mai mulţi români sunt implicaţi în procese civile şi aproape unul din patru are treabă cu un dosar penal, mi-am petrecut zece ore la Curtea de Apel şi Judecătoria Sectorului 4, ca s ă văd cu ochii mei motivele pentru care ajung românii în instanţă.

Deşi o excursie la judecătorie, unde circul tragicomic e la ordinea zilei, o să-ţi satisfacă garantat porţia de râs, procesele la care-am asistat n-au fost aşa cum mă aşteptam. N-am surprins nici pledoarii tăioase ale avocaţilor şi nici prea multe cazuri civile şi penale care să nu se refere la violenţa domestică sau infracţiuni mărunte. În schimb, am găsit nişte procurori şi judecători plictisiţi de aceleaşi cazuri şi o grămadă de reclamante care solicitau ordin de restricţie împotriva bărbaţilor.

Publicitate

La intrare te întâmpină şatra de romi

Când am intrat pe poarta Curţii de Apel, am dat de-o securitate care-ţi lăsa senzaţia că orice om e un potenţial psihopat cu planuri teroriste. Un jandarm mi-a luat geanta şi mi-a trecut-o printr-un fel de maşinărie cu raze X, iar eu am mers printr-un filtru care bipăia la cel mai mic obiect de metal. După ce-am trecut de securitate, m-a întâmpinat o şatră de romi care ocupase tot holul tribunalului. Am vrut să aflu de ce erau acolo, aşa că m-am oprit să vorbesc cu una dintre femei. „Ai văzut ţigani şi te-ai gândit c-am ciordit ceva", mi-a spus ea sictirită, după care a pretins că nu ştia ce se-ntâmplă, pentru că ea doar păzea copiii până ieşeau bărbaţii din sală. „Unde-i fă, Mona Liso, magazinu'?" a întrebat-o un puşti înainte să intre şi el în sală. L-am urmărit până-n încăperea în care se afla jumătate de şatră, dar m-a izbit un miros de transpiraţie comparabil cu ăla din autobuzele fără aer condiţionat vara. Am ieşit după cinci minute.

Cazul poliţistului paranoic, de la ţară

După ce m-am uitat pe lista de procese de pe hol, am intrat la întâmplare într-o altă sală, unde un fost poliţist din comuna Periş, acuzat de furt, incendiere şi ameninţare cu arma, a depus mărturie timp de o oră. Sala era grandioasă şi nu mirosea la fel de sinistru, aşa că m-am aşezat pe o bancă de lemn, lângă o avocată.

Fostul poliţist era convins că e o înscenare a unor tipi pe care-i arestase el acum vreo 20 de ani. „Ştiţi de câte ori am chemat eu poliţia când mi-au dat foc la nutreţ?", a spus ultragiat inculpatul de vreo 50 de ani, îmbrăcat într-un trening albastru, în timp ce bătea cu pumnul în măsuţa de la care vorbea. A continuat să vorbească timp de 30 de minute despre faptul că tipii ăia fură produse petroliere din conducte şi că i-au furat şi-o capră.

Publicitate

În momentul ăla am început să râd cot la cot cu toţi avocaţii din sală, care deja nu mai aveau răbdare să-l mai asculte pe inculpat, iar judecătoarea işi dădea ochii peste cap şi stătea cu capul pe masă de parcă ar fi vrut să se culce. Avocata cu părul blond de lângă mine, care părea abia ieşită de pe băncile facultăţii, începuse să mă tot bage în seamă şi să-mi spună că n-o interesa, dacă era sau nu „vinovat săracul om", pentru că nimeni din sala aia nu era obligat să-i asculte mărturia interminabilă, mai lungă decât speech-urile lui Florin Piersic.

„Vreţi să m-aruncaţi în puşcărie şi vă doresc succes… cine spune adevărul în România ajunge la puşcărie," şi-a încheiat pledoaria poliţistul, înainte să iasă din sală cu nevasta după el şi să trântească uşa într-o manieră dramatică. Juriştii mai aveau puţin şi se sculau să aplaude, dar judecătoarea a suspendat şedinţa până la prânz, nu înainte ca procurorul să menţioneze că tipul era paranoic cu acte în regulă.

Cazul şoferului în stare de ebrietate

Următorul proces l-a avut în prim plan pe-un bărbat trecut de 60 de ani, acuzat de conducere sub influenţa alcoolului. Îmbrăcat într-un tricou ce-i lăsa rotunjimile la vedere, omul a povestit păţania cu seninătate. „E adevărat că aţi băut nişte vin înainte să vă urcaţi la volan?" l-a întrebat judecătorul. „Am băut niţel, dar nu ştiu ce alcoolemie aveam în momentul ăla. Eu recunosc că am luat maşina, dar în 35 de ani n-am zgâriat nici măcar o muscă," a spus inculpatul. După care a insistat că el n-a avut „intenţia de-a participa la trafic", dar vinul l-a făcut să-şi dorească să ajungă la volan. „Se mai întâmplă", a continuat bărbatul cu acelaşi zâmbet pe faţă. Însă tristeţea i s-a putut citi în ochi în momentul în care a conchis în faţa judecătorului: „Nu mai beau niciodată."

În acelaşi timp, în sală se afla un deţinut adus cu cătuşele la mâini, care stătea într-o boxă separată, păzit de-un jandarm cu o cagulă pe faţă, care nu părea prea deranjat de căldura din încăpere. O femeie cu un batic pe cap a început să urle către deţinut: „Copilul e bine şi să nu uiţi de bani!" Asta era probabil una din puţinele şanse de-ai transmite un mesaj bărbatului aflat după gratii, însă jandarmul i-a tăiat rapid elanul „Potoleşte-te, că ieşi afară." Dar, în loc să se dea vreun verdict în vreunul dintre cazuri, a urmat practica obişnuită: judecătorul a anunţat că şedinţa se suspendă.

Publicitate

Cazul contrabandei cu ţigări

„Am predat tirurile colegilor de la brigadă, ăsta era un ordin de serviciu." Aşa şi-a început mărturia unul dintre şoferii de tir acuzaţi de contrabandă cu ţigări. Conform avocaţilor, procesul ăsta a început în 1998, iar de-atunci au murit chiar şi câţiva martori. „Ei erau simpli şoferi, ăsta e rodul imaginaţiei procurorilor," a spus unul dintre avocaţi, în timp ce dădea din mâni frenetic, exact ca un dirijor. Pe bancă, lângă mine, o avocată tânără îl sorbea din priviri pe judecătorul care nu părea trecut de 40 de ani. Inculpaţii au spus că ei n-au avut nicio vină şi că vameşii ar fi fost de fapt adevăraţii vinovaţi. „Noi asistăm să nu dispară marfa, însoţim doar ţigări, cafea, arme şi muniţii," a spus unul dintre şoferi.

„Martori avem?" a întrebat judecătorul. „Nu, domnule preşedinte, singura care mai trăieşte cică e bolnavă.", a răspuns unul dintre cei doi avocaţi prezenţi. Judecătorul a spus că va fixa un termen nou, dar unul dintre avocaţi era nemulţumit. „Vă rog eu, nu pe 19 luna viitoare, am treabă la Braşov. Sau măcar, să fie de la ora 16." Dar varianta asta nu i-a convenit celuilalt avocat, „Mă opun! Eu cum mai ajung de la Timişoara?" „Domnule, vă plătesc eu hotelul!" i-a răspuns primul avocat. Au ţinut-o aşa vreo 15 minute până când judecătorul a luat o decizie fără să mai ţină cont de pretenţiile lor.

Judecătoria Sectorului 4 e ca un labirint trist

Peste câteva zile m-am dus la Judecătoria Sectorului 4, aflată lângă Curtea de Apel. La intrare nu era nici urmă de securitate, iar atmosfera îmi amintea de aia de la medicul de familie, când mai mergeam să-i iau compensatele bunică-mii. Holurile erau de-un gri sinistru, oamenii aveau nişte feţe plictisite şi scârbite, iar avocaţii se fâţâiau pe scări, cu robele puse la repezeală.

O avocată care se plimba pe hol şi încerca cu greu să-şi ţină echilibrul pe tocuri m-a întrebat scurt ce căutam acolo. I-am zis că eram studentă în anul doi la drept şi că voiam să fac practică, aşa că mi-a zâmbit plină de satisfacţie şi mi-a zis să încerc la etajul trei. Pe hol, oamenii stăteau aliniaţi în faţa sălilor şi câţiva mi-au spus că işi aşteptau rândul de câteva ore. „La cât s-a ajuns aicea?", a urlat un domn trecut de prima tinereţe. „Aaa, e o nouă listă de amânări… ce romantic," a continuat el.

Publicitate

Cazul gravidei care cerea ordin de restricţie

Am intrat în prima sală care mi-a ieşit în cale, o încăpere minusculă şi mai puţin mirositoare, în care erau îngrămădiţi mai mulţi avocaţi, reclamanţi şi pârâţi. Prima reclamantă solicita un ordin de restricţie împotriva unui tip cu care era gravidă, pe motiv că o „hărţuie" repetat, iar martorul cheie era chiar maică-sa, care se vedea că-şi făcuse părul permanent special pentru ocazie. Vocea îi tremura în timp ce vorbea, iar pârâtul, un tip chelios de vreun metru jumate, se smiorcăia prin sală şi făcea semne cu mâna prin spatele femeii, după fiecare acuzaţie care i se aducea.

În continuare, judecătoarea a întrebat-o pe avocata reclamantei ce fel de ordin de restricţie solicită, moment în care avocata, pregătită de atac cu ochelarii de soare pe cap, precum orice cadru juridic respectabil, a înlemnit şi a început să se uite disperată înspre clientă. Judecătoarea a continuat: „acasă, la serviciu, pentru rude…?". Tipa a repetat papagaliceşte şi fâstâcită întrebarea judecătoarei, după care n-a fost capabilă să explice curţii unde lucrează clienta. Dar nici avocatul pârâtului nu era mai breaz şi, în timp ce se scărpina pe chelie când vorbea, încheia fiecare propoziţie cu fabulosul „în fine", lucru de apreciat, pentru că măcar îşi dădea şi el seama că tot ce spunea n-avea nicio importanţă.

Între timp, reclamanta de dinainte s-a întors în sală pentru că-şi uitase buletinul la grefier. Tipa s-a apropiat de mine şi nu înţelegeam ce voia, până când mi-am dat seama că stăteam cu fundul fix pe haina ei, uitată şi aia în sală. Mă aşteptam ca judecătoarea să dea cu ciocănelul în masă, aşa cum mai văzusem prin filmele americane, dar n-a schiţat niciun gest şi doar a spus tare „linişte!".

Publicitate

Cazul femeii hărţuite de fostul concubin

Dar a urmat şi un al doilea ordin de restricţie, odată cu următorul proces. „Mi-a blocat uşa cu beţe de chibrit şi mi-a incendiat preşul de la uşă", a spus reclamanta, trecută bine de-a doua tinereţe, despre fostul concubin care se cam enervase când femeia îi dăduse papucii după patru ani. Femeia gesticula cu o teatralitate pe care doar actriţele din telenovelele mexicane o mai etalează. Iar punctul culminant a fost când judecătoarea i-a citit declaraţia în care femeia scria că tipul o „acuza cu moartea." După ce reclamanta s-a plans vreo trei minute de fostul concubin, avocatul pârâtului i-a tăiat-o scurt: „El e doar îndrăgostit, face acelaşi lucru pe care l-ar face orice amorezat." Este clar, dragostea justifică absolut orice, chiar şi în instanţă. Replica asta ar trebui să o ţină minte și primarul Nichita de la Iași, care-și urmărea amanta cu poliția locală.

Cazul terenului care bloca accesul la stradă

Judecătoarea părea din ce-n ce mai plictisită de cazurile din ziua aia, iar eu am rămas în sală cu speranţa că vor mai veni şi alte tipuri de solicitări. Spre norocul nostru, a urmat un tip care voia să concesioneze terenul din faţa casei, de frica primăriei care, spunea el, voia să-i blocheze accesul la stradă. Dar problema esenţială a reclamantului era că nu ştia unde ar fi putut să-şi mai treacă numărul poştal. „Nici n-am verificat actele dosarului, mă scuzaţi", a spus avocata reclamantului. „Deci, dumneavoastră vorbiţi ipotetic. Trebuie să vedem dacă e o necesitate sau dacă doar nu vă puteţi intabula. Rămâne să trimitem un expert", i-a răspuns scârbită judecătoarea, aflată la capătul puterilor.

După procesul ăsta am coborât până la parter. M-am oprit în faţa automatului cu răcoritoare din holul tribunalului şi-am băgat o bancnotă de cinci lei ca să-mi iau o Cola. Maşinăria mi-a înghiţit banii, iar eu am ieşit mai însetată, enervată, dar ceva mai amuzată decât am intrat, pe aceeaşi poartă tristă a Judecătoriei Sectorului 4. Am stat un moment, să mă gândesc dacă are rost să dau în judecată firma care are automatul dar, din ce văzusem în ultimele ore, nu cred că aș fi reușit ceva. Maximum să scot un ordin de restricție împotriva aparatului. Și nici la asta nu cred că aș fi avut șanse prea mari de reușită, nici dacă îmi băga bețe de chibrit sub ușă.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre justiție și chestii:
Să ne băgăm bocancii în justiţie şi copiii în campania electorală! Curtea Europeană de Justiție zice NU supravegherii, Guvernul României o lărgește A început şcoala vieţii. Primul examen: distrugerea justiţiei Spion în România: Mi-am băgat mâinile, nasul şi picioarele în gunoaiele instituţiilor