Chestii

Cum era să lucrezi în presa din România, în anii 2000, când totul era un haos absurd

Tot din textul ăsta poți afla și cum ajunsese Mickey Mouse să fie cenzurat.

de Florentina Iana
07 Iunie 2016, 12:04pm

Via ghiphy.com

Recunosc: pe vremea când făceam practică la Jurnalism, nu am ales deloc cele mai cool publicaţii ale vremii. Practic, în CV-ul meu de practică s-au adunat, cu o singură excepţie, cele mai mici şi obscure redacţii. Nu tu Jurnalul Naţional, nu tu Adevărul sau Pro FM, pe unde se înghesuiau atâţia studenţi, încât coordonatorii lor ajunseseră să le semneze fişa de practică încă din prima zi, numai să nu li se mai bage printre picioare timp de două săptămâni.

La începutul anilor 2000, când are loc acțiunea asta, toţi voiau să fie Andreea Esca sau Florin Călinescu. Mă rog, ideea era să aterizezi direct în vreo televiziune. Pro TV era ABSOLUTUL pe atunci. Dar să faci practică la televiziunea lui Sârbu era numai pentru cei aleşi.

Aşa că, decât să visezi aiurea, mai bine te duceai din prima cu fişa ta de practică undeva unde erau mai mari şanse să te şi bage cineva în seamă. La o televiziune mică spre foarte mică. Cum ar fi, în cazul meu, TVRM.

Pe vremea când un tricou cu Mickey Mouse nu avea voie într-un platou TV

Via giphy.com

TVRM, adică Televiziunea România de Mâine, era postul de casă al Universităţii Spiru Haret, cu foarte puţini angajaţi, majoritatea veniţi din TVR şi care pozau aici în experţi. Ideea era că studenţii veniţi la practică aici chiar erau puşi la muncă şi intrau în pâine din prima zi.

Exista atunci o emisiune, Atelier Studenţesc, un fel de şaorma cu de toate. Nicio ediţie nu semăna cu alta, iar fiecare dintre ele se năştea după o idee diferită a cuiva din redacţie. Am făcut voluntariat, ca să nu zic că am fost sclav la această emisiune, timp de cinci luni.

Producția era coordonată de o doamnă la vreo 50 de ani, venită din TVR, o persoană care ar arunca o lumină nouă asupra noțiunii de „plictisitor". Timp de vreo oră, moderatorul emisiunii stătea de vorbă cu două-trei persoane, despre un subiect absolut banal, singurele ruperi de ritm fiind materialele înregistrate, de vreo trei minute fiecare.

Citește și: Telefoanele mobile din România anilor 2000 erau cel mai sexi lucru din vremea aia

Tânără și idealistă, am vrut să sparg rutina şi am propus un subiect. Parcă şi vedeam cum renaşte emisiunea. Am încercat o variantă mioritică, produsă cu resurse rudimentare, a celebrei emisiuni de dating Singled Out, de pe MTV.

Chiar dacă producătoarea cu formare profesională în TVR s-a uitat cam pătrat la mine, mi-a dat undă verde să produc emisiunea. Ideea era aşa: trei fete, amice de-alea mele (de ce să mă complic?), concurau în emisiune pentru un băiat, tip care nu le putea vedea şi trebuia să o aleagă pe una dintre ele pe neve.

În partea a doua, rolurile se schimbau şi trei băieţi concurau pentru o fată. Aveam şi un premiu: o petrecere în clubul La Tortuga, cu băutură şi distracţie din partea casei.

Am avut grijă să avem şi nişte invitaţi muzicali, că aşa am văzut eu că se făcea prin emisiunile din afară, așa că i-am chemat pe băieţii de la El Negro. Ei au cântat asta:

Treaba mea ca producător pe ediția asta însemna că trebuie să mă ocup de toate. Și nu exagerez. Trebuia să fac un desfăşurător pentru regizorul de emisie, în care erau trecute toate momentele din emisiune, cu durata lor în minute, de la discursul de început al prezentatoarei, la momentul muzical (aka băgat CD-ul) şi când intră publicitatea.

Drama cea mai mare a venit fix înainte de emisiune: solistul vocal de la El Negro avea un tricou cu Mickey Mouse și șefa mea a zis că asta e publicitatea mascată şi i-a interzis să intre în platou.

Apoi, a sugerat ca tipul din formaţie să îmbrace tricoul invers, ca să nu avem probleme. La final, s-a căzut la pace: solistul a fost filmat doar în plan strâns, în aşa fel încât șoarecele să nu se vadă pe post.

Am fost și la Rompres, într-o incursiune în preistoria presei

Via ghipy.com

Înainte de a ajunge să înţeleagă cu ce se mănâncă o televiziune, un student la Jurnalism avea de făcut, în primii ani, practică în redacţia unui ziar sau a unei agenţii de presă. Cum Mediafaxul era off limits, am ales iarăşi instituţia de stat. Rompres, adică.

Ca peste tot, oamenii care lucrau aici şi-au dat ochii peste cap când m-am prezentat la sediul lor cu foaia de practică obligatorie. La secţia de Externe, resursa umană era slăbuţă, aşa că am fost repartizată acolo. Când nu mi se părea că încurc pe toată lumea doar cu simpla mea prezenţă, ce să mai spun de încercarea de a fura meserie, treaba mea era să urmăresc, pe un calculator rudimentar, fluxurile de ştiri ale agenţiilor străine precum AFP şi AP.

Dacă şefului de secţie i se părea ceva interesant, îmi dădea sarcina să traduc, însă musai după regulile unei ştiri de agenţie. Ceva cu un lead, adică fraza de început, care să conţină răspunsurile la întrebările cine?, ce?, unde?, când?. Treabă simplă în esenţă, dar deosebit de complicată în practică, mai ales pentru un jurnalist în formare, care credea că, dacă greşeşte un cuvânt, dă peste cap bunul mers al întregii agenţii.

De multe ori nu aveam acces la calculator, așa că le scriam de mână. Chestia asta mă scutea de griji tehnice (habar n-aveam ce trebuie să fac cu un computer), dar ajungeam să consum o grămadă de coli până când reuşeam, într-un final, să pun cap la cap o ştire de vreo patru, cinci fraze despre un eveniment cvasi important de pe undeva prin Franţa.

În sfârşit, foaia aia mâzgălită cu o caligrafie ca de doctor şi plină de tăieturi şi îngroşări de cuvinte ajungea la cules. Adică la nişte doamne operatoare pe calculator, foste dactilografe, care tastau cu mai multă scârbă când era vorba de ştirea unei nou venit, ca mine.

Cu toate astea, recunosc, era destul de mare satisfacţa de a-ţi vedea numele scris acolo, sub o ştire din fluxul Rompres, deși nu interesa nici pe dracu'. Şi încă ceva: în două săptămâni petrecute la Rompres am învăţat mai mult despre jurnalism şi cum se scrie corect o ştire decât am făcut-o în doi ani de facultate.

Conferinţele de presă erau cușca leului unde se aruncau începătorii

Via ghiphy.com

Orice ziarist îşi primeşte adevăratul botez atunci când participă la prima lui conferinţă de presă. Mi s-a întâmplat asta chiar în preajma alegerilor legislative din anul 2004, când redactorul-şef al unui săptămânal cu sediul în Casa Presei, la care am făcut practică din proprie iniţiativă, cu speranţa angajării, m-a aruncat direct în gura leului. Adică să merg la conferinţa Alianţei Da şi să-i pun întrebări incomode lui Călin Popescu Tăriceanu.

Prilej pentru a repeta întrebarea, acasă, înainte de marea confruntare, cu speranţa că dacă o învăţ pe dinafară sunt mai puţine şanse să mă fac de râs. Cum recunoşteai un începător la o conferinţă de presă? E jurnalistul ăla care nu are reportofon, nici măcar din ăla grosolan, cu casetă, şi-şi notează în agendă absolut orice cuvânt care s-a auzit la acea conferinţă. Da, chiar şi întrebările celorlalţi jurnalişti.

Şi este jurnalistul ăla care, atunci când îşi face, într-un final, curaj să pună o întrebare, nu mai este luat în seamă din lipsă de timp. Fiasco total!

Citește și: Am instalat calculatoare pentru combinatori, bodigarzi și videochatiste din România anilor 2000

După conferinţa despre platforma program şi alte chestii electorale frumos împachetate de politicenii invitaţi, trebuia să scriu știrea acolo, la faţa locului, şi s-o dictez în redacţie, la telefoanele cu fir din biroul rezervat presei.

Astăzi, e mult mai simplu pentru psihicul unui începător, pentru simplu fapt că e-mailul te scutește de emoțiile astea inutile. Un mail la cine trebuie și obții „poziția oficială" a cuiva, fără să existe riscul să te audă respectivul cum te bâlbâi în telefon, în timp ce mâzgălești în grabă ce auzi în receptor.

Pe de altă parte, și șansele ca interlocutorul să scape de tine, printr-un răspuns cretin sau din care nu înțelegi nimic (cum se face azi printr-un e-mail), erau mult mai mici.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre anii 2000:
Câți bani făceai când lucrai la mare prin România anilor 2000
Cum era să petreci de 1 mai în Vamă și la Costinești, prin anii 2000
Ce-am învățat despre relații din rockul românesc al anilor 2000