Publicitate
Chestii

Școala românească: între profesorii care mă băteau și ăia care plângeau la ore

Povestea de la liceul Vianu îți arată că încă ne e frică să ne recunoaștem problemele.

de Alex Mihăileanu
10 Februarie 2016, 2:18pm

Ilustrație de Craig „Questions‟ Scott, via Can You Be Jailed for Playing Childhood Pranks?

Îmi şuierase scurt, pe lângă ureche, o jumătate de cretă. N-am văzut decât o dungă albă, ca un flash, plecând din mâna stângă a profesorului de matematică. Al meu n-avea nume de Harry Potter, dar nici nu era departe. Nu era Severius, ca profesorul de la Vianu devenit vedetă în ultima săptămână, ci Maximilian.

Nu degeaba aduc vorba de profesori şi nu degeaba îl amintesc pe cel de la Vianu. Nu ştim care-i adevărul. O mamă a vorbit despre un profesor de matematică, un tabloid i-a publicat numele, nici şcoala şi nici profesorul n-au oferit vreo declaraţie oficială. Deşi, cel mai probabil, subiectul murea înainte de a fi fost publicat, dacă cineva ar fi spus de la început ceea ce elevii susţin azi, că a fost o glumă nevinovată.

Dar sunt câteva poveşti elocvente pentru învăţământul românesc, pe care trebuie să le spun pentru că explică de ce sistemul e prost. Iar în povestea din liceul bucureştean sunt foarte multe lucruri în neregulă.

DE LA „CROCODIL", LA „CRETIN"

Max, aşa cum îi spuneau colegii din cancelarie, avea un ochi excelent pentru ţintit şi-o mână foarte precisă. Foarte rar se întâmpla să nu nimerească, iar când nu nimerea, îl suspectam că n-a vrut, nu că a greşit. Aruncarea lui era năpraznică, la fel şi usturimea dintre ochi, căci, invariabil, te nimerea în frunte. Singurele glume pe care le puteai face cu el erau cele pe care le făcea el şi care, de obicei, implicau un mod subtil, dar suficient de explicit, de a-ţi spune că eşti prost.

Următorul prof de matematică, în liceu, era un moş pe la vreo 70 ani, foarte respectat în lumea lui, care avea, la clasă, o singură regulă: fără gălăgie. „Ieşi afară, crocodilule!", urla din senin. Nu puteai să mişti în front, însă partea mişto era că nu punea absenţele în catalog, ci pe-o foicică. Dacă n-aveai chef de oră, hăhăiai pentru două secunde. Puteai să fii şi sub bancă, avea o ureche extraordinară, mai ascuţită decât un sonar, ştia exact în ce bancă eşti şi-ţi arăta imediat uşa.

A murit în vacanţa dintre a noua şi-a zecea, iar la clasă a ajuns al doilea profesor de matematică, care a murit şi el în următoarea vacanţă de vară. Foarte respectat, la fel de precis ca ceilalţi doi, însă mai slobod la gură şi mai darnic cu etichetările de prost, retardat, cretin etc. Niciunul însă n-a mai aruncat cu cretă. Eram deja liceeni, se presupunea că suntem maturi.

DE LA CATEDRĂ, LA TOMBERON

Pe la sfârşitul anilor '90, exista preconcepţia că liceele teoretice sunt mai bune decât liceele industriale. În consecinţă, elevii de la industriale erau proştii, ţăranii, incapabilii, iar profesorii se purtau pe măsura percepţiei, fără pic de interes pentru elevi. Din cauza fie a incompetenţei, fie a neglijării elevilor, cei de la Industrialul din oraş erau văzuţi drept cei mai răi şi mai ai dracului. Puţini ajungeau să ia Bacul, destui terminau cu dosar penal.

Printr-a şaptea, o legendă urbană spunea că profesorul de biologie, un ins de vreo 28-30 ani, roşcat, cu părul vâlvoi, mic de înălţime şi cu un mers mai legănat, obişnuia să predea la Industrial. Îi enervase atât de tare pe vreo doi elevi, că l-au aşteptat după „schimbul doi", pe întunecate, şi l-au aruncat într-un tomberon. Aşa că s-a transferat la o şcoală generală.

Lipsa de autoritate într-o clasă de-a şaptea s-a văzut rapid. Întâi, au zburat prin clasă cocoloaşele de hârtie. Apoi, au zburat pixurile. Au urmat manualele şi, în cele din urmă, până la sfârşitul gimnaziului, urmând modelul profesorului de matematică, ora de biologie devenise câmp de bătălie pentru Războaiele Cretei. Toţi aveam, în pupitru, cel puţin trei-patru crete mărunţite, de până într-un centimetru jumate. Dacă în pauze scăpai, la ora de biologie era măcel.

DE LA TOMBERON, LA ŞERVEŢELE

Într-o seară, s-a luat lumina şi toate cretele şi-au schimbat traiectoria. Întâi, s-au auzit icnituri, apoi, s-a auzit zgomotul cunoscut din timpul orelor de mate, când creta izbea fruntea câte unui elev. Într-un final, s-au auzit loviturile în scutul de carton pe care scria „Catalog". Doar pentru un minut, căci ofensiva se mutase deja în dreptul tablei, atacând din toate părţile, inclusiv „cu manta", crete izbite de tablă ca să ricoşeze în spatele roşcovanului de la catedră. Într-un final, omul n-a mai suportat şi a ieşit din clasă, la jumătatea orei, apărându-se cu servieta maro şi cu catalogul, plângând.

Şi n-a fost ultima oară. A ieşit plângând de cel puţin încă trei ori pe trimestru până la finalul şcolii. Şi n-a fost nici singurul. În liceu, a plâns profa de geografie, o tipă slăbuţă, dar cu nişte ochi de un albastru închis cum n-am mai văzut de atunci, ba a plâns şi diriga, o profă de franceză tânără, care n-a reuşit să ne ţină în frâu.

ATITUDINEA

Ilustrație de Olov Lagerqvist, via Norvegienilor li se predă răutatea la școală

Şi n-au fost singurii profesori la care era haos. În liceu, la engleză, proful ne ignora, pur şi simplu. Dacă aveai chef să chiuleşti, nu-ţi punea absenţa. Dacă aveai chef să fumezi o ţigară, era suficient să te ridici în picioare şi-ţi arăta uşa. „Arde rău, nu?", întreba. Şi erai liber.

Însă există mai multe tipuri de atitudine pe care le poate avea un profesor. În generală şi-n liceu, profele de franceză, respectiv de geografie, erau nişte doamne. La propriu. Îţi era ruşine să mişti în bancă la orele lor. Ambele erau de o eleganţă ieşită din comun, te înmuiai în faţa lor. Proful de ştiinţe sociale (logică, psihologie, sociologie, economie, filozofie şi ce-am mai făcut cu el), care mi-a fost şi cel mai drag în liceu, era un domn. Impunea respect prin simpla prezenţă, ştiai că ai ce să înveţi de la el şi era întruchiparea corectitudinii. Puteai fi cel mai prost din clasă, dacă răspundeai bine, îţi punea zece.

Ca profesor, cred că te impui prin atitudine. Copiii, indiferent de vârstă, sunt ca nişte rechini care miros sângele de la distanţă. Ca profesor, te poţi impune cu forţa, precum şirul nesfârşit de crete ce ne şuierau pe la urechi, prin simpla prezenţă sau nu te impui deloc. Unii oameni, pur şi simplu, nu sunt făcuţi să fie dascăli, iar alţii, pur şi simplu nu învaţă să fie din cauza unui sistem prost, în care modulul psihopedagogic e de formă - şi am scris despre asta.

Suntem, probabil, mulţi cei care ne amintim de arătătorul învăţătoarei, când te rugai să nu dea cu vârful ascuţit al băţului lung de un metru douăzeci, ci cu „mânerul", că doare trei secunde palma, în loc să usture cinci minute. Timpurile s-au schimbat, la fel şi regulamentele, iar la vreo doi ani după ce-am terminat liceul, întâlnindu-mă cu învăţătoarea mea, ţin minte că se plângea că e imposibil să ţii în frâu o clasă de şcoală primară... când nu mai ai băţul.

ÎNCĂ NE E FRICĂ DE ARĂTĂTORUL ÎNVĂŢĂTOAREI

Ilustrație de Cei Willis, via Shed a Tear for Britain's Messed Up Boarding School Kids

Învăţământul românesc are multe bube, iar cazul de la Vianu scoate în evidenţă, printre altele, inclusiv frica părinţilor de a vorbi. Se perpetuează gândirea comunistă că profesorul ştie mai bine când, de fapt, profesorul s-ar putea să nu ştie să se impună. Au fost nenumărate cazuri de părinţi care au luat atitudine, care au filmat abuzuri, şi pe care s-au revoltat tocmai ceilalţi părinţi. „Capul plecat sabia nu-l taie" nu e un clişeu, ci o realitate.

Se perpetuează mentalitatea că „va fi asuprit copilul", i se va scădea media dacă părinţii fac scandal, când normal ar fi să plece profesorul incompetent. Când nu notele sunt relevante, ci cunoştinţele acumulate. Cadrele didactice sunt ridicate la rang de castă, uitând că sunt plătite din taxele şi impozitele cu care cotizăm cu toţii.

Citește și Viețile de succes ale foștilor olimpici internaționali din România

Este irelevant dacă profesorul de istorie care a scris primul pe Facebook sau dacă Luminiţa Macsim, mama care şi-a transferat copilul de la Vianu la alt liceu, lucrează într-o şcoală privată, câtă vreme şcoala privată nu este în competiţie cu liceul (dimpotrivă, are doar ciclu primar şi gimnaziu). Ba mai mult, e relevant modul în care se face educaţie, comparativ, între sistemul public şi cel privat. Iese în evidenţă tocmai lipsa de înţelegere a educaţiei în sine. Dacă ai afla de la copilul tău că, la şcoala privată la care plăteşti, un coleg de-al copilului tău s-ar târî în genunchi la catedră, i-ai spune „Bine i-a făcut!" sau l-ai retrage?

EDUCAŢIA NEEDUCAŢILOR

E o diferenţă de viziune între educaţie ca un drept al profesorului la un job, mentalitate moştenită din comunism („Fă, mamă, Pedagogicul, ieşi cu o meserie, nu mori de foame la stat" - sfat concret dat de ai mei, ambii cadre didactice la viaţa lor, maică-mea de română, franceză şi rusă vreo 40 ani, taică-meu învăţător pentru vreo 45) şi educaţia ca business pe o piaţă competitivă, unde trebuie să livrezi rezultate dacă vrei să rezişti.

Ce ne spune cazul de la Vianu? În primul rând, că sistemul e defect din foarte multe puncte de vedere: în primul rând, e opac, nimeni nu a dat o declaraţie oficială, deşi s-a cerut una. Iar cine o aruncă pe aia cu trei surse, deontolog al presei care n-a lucrat în presă, vorbeşte prostii: când ai o plângere directă, eşti obligat doar să ceri şi părerea celuilalt, iar declaraţia oficială a fost refuzată. În al doilea rând, e o problemă de pregătire a cadrelor didactice, despre care am mai scris. Și, nu în ultimul rând, e o problemă de mentalitate a românilor, care sunt laşi, preferând să tacă în loc să arate cu degetul un abuz pe banii lor, din taxele pe care le plătesc.

Or, abuzurile se petrec de ani de zile şi se petrec peste tot. Nu neagă nimeni că profesorul de matematică de la Vianu ar fi nevinovat, e foarte posibil. Însă nici n-ar trebui să negăm că astfel de comportamente ale elevilor, „glume nevinovate", nu ar trebui tolerate de către un profesor care se respectă în primul rând pe el, care respectă actul educaţional şi care îi respectă pe elevi. A tolera un „târât pe jos" scoate în evidenţă o incapacitate de a te impune în faţa elevilor, fie că vrem sau nu să arătăm că profesorul este vinovat sau nevinovat.

Citește și: Oscarurile se decernează la Liceul Sfântul Sava

Dincolo de orice anchetă a inspectoratului, principala grijă a ministerului, după acest caz, ar trebui să fie reformarea modului în care sunt pregătiţi profesorii pentru meseria pe care o vor practica toată viaţa. Iar asta nu cred că se poate fără cursuri de perfecţionare - făcute pe bune, cu grile serioase de evaluare, nu la mişto, ca până acum - pe partea de psihopedagogie.

Educaţia românească n-are nevoie de arătătoare peste palme, crete şuierând pe la ureche şi plângăcioşi care iau o leafă călduţă, ci de profesori. Iar exemplul de zilele astea tocmai asta arată: că educaţia românească are instructori, dar n-are profesori.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre profesori:
Am fost profesor la țară, într-un sat din Oltenia fără semnal la mobil
Un scurt istoric al relațiilor amoroase elev-profesor, din România
Cum luai bătaie de la profesori, în România anilor '90