Am terminat Facultatea de Psihologie și Științele Educației (Universitatea București), iar în trei ani mi-au fost prezentate o mulţime de informaţii legate de educaţie şi modul de organizare a sistemului de învăţământ. Pe lângă teoria de rigoare, am fost educatoare o bună perioadă, în care am avut timp să analizez şi să compar sistemul de învăţământ clasic cu diversele alternative pedagogice. Au început și la noi, ușor-ușor, să se dezvolte, însă informaţia despre instituţiile de tipul ăsta şi astfel de abordări se răspândeşte foarte greu.

Pentru că am vrut să-ți împărtășesc și ție câte ceva din cunoștințele mele în domeniu, m-am gândit că ar fi util să pun laolaltă câteva informații de bază. Poate o să te ajute să înțelegi care sunt beneficiile unor astfel de metode de educație și, cine știe, poate să-ți sprijini copilul să se dezvolte mai zdravăn și mai armonios decât în anii ăștia de învățământ românesc clasic.

Nu vreau să te trec acum prin teorii și studii pedagogice, dar cred că știi și tu că fiecare om în parte este diferit, d-aia are și propriul ritm de a învăța și de a percepe realitatea din jur. Tocmai pentru că lucrurile se întâmplă așa, specialiștii ăia pe bune au dezvoltat, de-a lungul timpului, pedagogii alternative, care abordează tot procesul instructiv-educativ din diverse puncte de vedere şi se concentrează pe aptitudini şi capacităţi diferite. Pe scurt, n-ai cum să educi o gloată pe aceleași tipare, pentru că tu s-ar putea să ai nevoie de alt sistem de învățare decât mine. Și invers. Așa că o să-ți prezint, pe repede înainte, câteva alternative pedagogice ca să-ți faci o idee despre zona în care s-ar putea încadra copilul tău.

Pedagogia Waldorf, poate ai mai auzit de ea, e tipul ăla de educație în care elevii nu primesc note pentru a nu sublinia competiţia dintre ei. Ba din contră, tipul ăsta de educație favorizează relaţiile pozitive de grup şi personale. Elevii nu trec prin chinul examenelor formale - care te urmăresc toată viața de școlar într-un sistem clasic - iar, la final, cadrul didactic creează o caracterizare amplă, în vederea orientării părinţilor şi a copiilor.

Pedagogia Waldorf a fost dezvoltată în secolul al XX-lea şi are ca obiective esenţiale dezvoltarea gândirii, simţirii, voinţei copilului, dar se ține cont de necesităţile şi capacităţile fiecărui individ. Se bazează pe principiul echilibrului între teorie şi practică, aşadar copilul tău va ști empiric cum apa se transformă în abur, nu doar teoretic. Toată treaba asta promovează latura estetică şi ordinea.

Lucrurile astea nu există în sistemul de învăţământ clasic. Știi și tu despre discrepanţa abisală între volumul de teorie oferit elevului şi timpul acordat punerii în practică a acesteia. Cu atât mai mult în România, unde laboratoarele de fizică, chimie etc. sunt ca hainele alea bune pe care le porți la biserică, duminica. Se mai folosesc, ca să dea bine, la inspecţii sau lecţii deschise.

Informaţiile predate nu sunt mai niciodată testate practic, așa că profesorul nu are cum să verifice dacă elevul le-a asimilat sau nu corect. Și cum predarea se face mai mult teoretic, la fel se susțin și testele, tezele, lucrările de control și alte forme inutile de evaluare, notate de la unu la zece, în care copilul tău o să reproducă ce i s-a transmis, fără să fi înțeles însă exact sau fără să vadă modul și gradul în care se aplică teoria.

Să nu-ți mai spun de note, că oricum știi cât sunt de irelevante. Și de foarte multe ori, și foarte subiective, pe lângă presupusul barem de notare. Așa că, atunci când copilul tău vine cu un șapte acasă, cel mai probabil a primit nota asta pe un răspuns dat pe jumătate. Sau, mai degrabă, pe cât de mult îl place sau nu profesorul de la materia respectivă și dacă a vorbit cu colegul de bancă, în timpul orei de săptămâna trecută.

Nu te impacienta, copilul tău primește, de cele mai multe ori, o notă care nu-i reflectă nivelul de cunoștințe, și oricum profesorul nu știe mai mult de trei lucruri despre copilul tău.

Alternativa Step-by-step, care a devenit foarte populară şi la noi în ţară, promovează educaţia centrată pe copilul tău, predarea orientată după nevoile şi interesele lui, învăţarea organizată în centre de activitate.

Alternativa asta vizează implicarea familiei şi a comunităţii în educaţia copiilor, respectarea şi aprecierea diversităţii umane. În acest sistem, copilul învaţă prin descoperire, prin interacţiunea sa cu mediul şi cu ceilalţi oameni. Tu, ca părinte, ar trebui să fii primul dascăl al copilului și să fii mereu inclus în procesul de învățare. Educaţia şi evaluarea sunt individualizate. Performanţa copilului tău într-un anumit domeniu de dezvoltare se poate compara doar cu alte domenii de dezvoltare ori sau cu propria lui performanţă sau abilitate. E o întrecere, mai degrabă, cu sinele, decât cu „factorii externi". La noi, o clasă normală are cel puţin 20 de copii. Indiferent de nivelul de şcolarizare de care vorbim, profesorul trebuie să-şi susţină ora/activitatea cu toţi, în acelaşi timp. Așa că puștiul din ultima bancă, trimis acolo pentru că „nu învață", o să rămână, cel mai probabil, și mai în urmă cu ce se predă la clasă, tocmai pentru că profesorul nu se poate mula pe tipologia fiecărui elev. Așa că informația poate să ajungă distorsionat sau deloc la unii dintre ei.

Dacă există exerciţii practice într-un sistem de învățământ clasic, astea sunt limitate, de obicei, la timpul unei ore normale, sala de clasa şi materialele disponibile. Performanţa copilului este evaluată doar cu note sau calificative în urma testărilor tipice. În ceea ce priveşte comparaţiile, e de prisos să spun că, involuntar sau nu, profesorul notează uneori elevii în comparaţie cu colegii lor. Poate că una dintre cele mai nesănătoase metode din școala românească.

Pedagogia Montessori promovează drepturile copilului, extinderea educaţiei timpurii şi educarea părinţilor, formarea deprinderilor de activitate intelectuală intensă şi continuă, de adaptabilitate şi de asumare a schimbărilor.

Aproape toate lecţiile sunt individuale, deci fiecare copil are de obicei un plan diferit de activităţi pe care educatorul îl gândeşte şi îl pune în practică în funcţie de nivelul la care se află copilul. Scopul metodei Montessori este, educaţia, nu şcolarizarea.

Şi în învățământul clasic poți să zici că există o activitate intelectuală intensă şi continuă, însă diferă modul în care este structurată. În primul rând lecţia este aceeaşi pentru toată lumea, este predată în acelaşi fel pentru toată lumea, indiferent de capacitatea lui de înţelegere, nivel de inteligenţă sau mod de învăţare.

Părinţii există doar pentru ședințe, fondul școlii și alte „evenimente importante". Planurile de lecţie şi proiectele didactice nu sunt individualizate şi, de regulă, urmează aceeaşi structură. Așa că să nu te surprindă dacă elevul, copilul tău, vine acasă plictisit de tot ce i s-a predat la școală în ziua aia. Care nu a adus nimic diferit de ziua de ieri.

Pedagogia Freinet e sistemul ăla de educație care se centrează pe copilul tău, îl încurajează să vorbească liber, să comunice, să coopereze, să experimenteze. Munca în grupuri mici este considerată drept mijlocul fundamental de educaţie.

Tipul ăsta de educație vrea să formeze oameni! Da, oameni, nu roboți, nu elevi care învață pe de rost ceva ce vor uita a doua zi. Profesorii care predau într-un astfel de sistem îi incită pe copii să cunoască lumea, realitățile cu care se vor confrunta, de ce ar trebui să-și aleagă un job care să le dea sens în viață, cum să se organizeze pentru a învăța mai bine.

În învățământul clasic, conceptele de expresie liberă şi comunicare sunt doar de formă. Elevii trebuie să fie atenţi la ceea ce spun ca să nu-i contrazică pe profesori. Pentru că profesorii au întotdeauna dreptate! Desigur, nu este o regulă, există şi multe cadre didactice care apreciază dezbaterile deschise de elevi. Cu toate astea, un sistem de învăţământ care predă elevilor un comentariu deja făcut şi îi pune să-l înveţe şi să-l redea cât mai fidel, nu o să fie niciodată adeptul expresiei libere.

Școala românească îl mai dă și pe șeful clasei. Ăla pe care fie l-ai urât și tu, fie ți-a făcut el zile negre. Ideea e că e greșit. Nu ar trebui să existe un șef care să facă aproape toată munca, ci fiecărui elev să-i fie distribuită câte o atribuție. Învăţarea se face în cea mai mare parte teoretic, iar activitatea elevului este aceeaşi cu cea a celorlalţi colegi de clasa, cu opţiuni limitate în a-şi exprimă individualitatea şi originalitatea.

La grădiniţă de stat, într-o grupă de cel puţin 20 de copii, nu se poate pune în aplicare conceptul de „activitate personalizată", fiindcă nu există timp pentru a forma oameni.

Când îți duci pentru prima dată copilul într-o instituție de învățământ, adică la grădiniță, ține minte că puștiul sau puștoaica ta nu trebuie să iasă de acolo doxă de cunoştinţe. Tot ce trebuie să învețe acolo este cum să funcționeze optim într-un colectiv, cum să se comporte cu alți copii - cu care este egal - și cu educatoarea, reprezentata autorității. Ăsta e rolul grădiniţei, să-i ofere bazele de funcţionare în societate, normele şi principiile de bază pe care să le folosească în calitate de individ funcţional social. D-aia eu cred că ăștia mici nu trebuie să uite de cuvintele magice „Te rog" şi „Mulţumesc!". Și e aiurea și trist să vezi că din ce în ce mai puțini copii le folosesc, și asta din cauza mea și a ta, pentru că le dăm necondițonat ceea ce vor.

Dacă te-ai obișnuit să-i dai copilului recompense materiale, ar fi mai bine să scapi de obiceiul ăsta prost. Încurajarea şi vorbele frumoase îi cresc încrederea în sine, o îmbrăţişare puternică îl ajută la întărirea confortului emoţional, pe când, în cea mai mare parte a timpului, recompensele materiale nu fac altceva decât să susțină ideea copilului conform căreia „fac ceva pentru a primi ceva" nu „fac ceva pentru că sunt capabil şi îi pot ajuta pe ceilalţi".

Și n-ar trebui să aplici nici pedepsele în termeni de restricţii sau atitudini negative. Mai degrabă, învață-ți copilul despre conceptul „cauză-efect" sau „what goes around, comes around".

Un copil pus pe șotii, care primește pedepse des, curând va învăţa să găsească diverse portiţe care să-l ajute fie să evite pedeapsa, fie să se bucure de ea (de exemplu: „Faci gălăgie, ieşi afară!" El va înţelege altceva: „Dacă fac gălăgie, mă va da afară şi nu va mai trebui să particip la activitate / oră").

Nu este un capăt de lume dacă greşeşte, dacă nu umple pagina aia cu litere perfect caligrafice sau dacă iese din contur la ora de desen, în schimb, ajută-l să găsească ceva la care chiar se pricepe şi încurajează-l în acest sens.

Asigură-te că înainte de a face ecuaţii de gradul doi în minte şi de a-l citi pe Balzac, copilul tău să înveţe respectul, compasiunea, răbdarea şi adaptabilitatea. Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre educația din România:
Cum au ajuns Youtube și vlogurile surse de educație pentru puștii din România
Am vorbit cu un expert în educație sexuală, să înțeleg de ce copiii români au nevoie de asta
Am fost la întâlnirea părinților din București care-și trimit copiii la homeschooling, ca să înțeleg de ce-o fac