Dacă te uiți la Westworld, probabil că la un moment dat te-ai trezit întrebându-te cât mai avem în realitate până să ajungem la SF-ul unui parc de distracții imersiv, populat de roboți aproape imposibil de deosebit de oameni, ale căror corpuri sunt acolo ca să îndeplinească cele mai perverse plăceri ale vizitatorilor. De-a lungul primelor sale câteva episoade, viitorul, așa cum îl prezintă serialul, reușește să pară și imposibil de departe, dar și parcă-l ai aproape la buricul degetelor.

Deci cum stăm în realitate, când vine vorba de capacitatea de a dezvolta roboți ultra-realiști, care pot să poarte conversații, să dea pe gât un shot de whiskey, să sângereze când sunt împușcați sau înjunghiați și, desigur, să și-o tragă?

(Atenție: Urmează spoilere!)

Să începem cu-nceputul: ce-i cu mașinile alea de calibrare din Westworld, de fapt? Deși în serial procesul prin care parcul își construiește gazdele rămâne destul de vag (în afară de roata aia dubioasă, care se-nvârte-ntr-un cazan de vopsea albă), știm, de fapt, câteva chestii despre roboții ăștia.

În primul rând, toți sunt echipați cu o inteligență artificială super avansată, care nu le permite numai să ruleze un script programat dinainte, ci și să interacționeze cu vizitatorii – să evalueze situația și să interacționeze la informații noi, plus să-și adapteze poveștile și răspunsurile pe loc, în funcție de cum e nevoie.

Gazdele par să aibă un soi de schelet pe dedesubt, însă unul destul de flexibil încât să permită mișcări și expresii faciale line, identice cu cele umane. Se fabrică deja mulți roboți care pot să imite atât mersul biped al oamenilor, cât și expresiile faciale, deci funcționarea părții ăsteia ar fi unul dintre aspectele (relativ) mai ușoare.

Mai știm și că gazdele din Westworld nu doar arată a oameni; chiar sunt făcuți din material organic. Deși e încă neclar din ce anume sunt făcute măruntaiele unei gazde din Westworld, știm că pot să contracteze infecții bacteriene (în episodul doi se spune că Maeve are un stafilococ auriu netratabil cu meticilină). Din moment ce sângerează când se taie (și participă la mai multe alte activități umane), e rezonabil să presupunem că pe sub piele acționează măcar câteva sisteme asemănătoare cu cele umane.

Ca să aflu mai multe despre procedeele prin care se creează sisteme organice în mod artificial, am contactat-o pe Amy Karle, o bio-artistă ale cărei opere explorează granițele dintre tehnologie și umanitate. Printre lucrările ei recente se numără Regenerative Reliquary, o schelă bio-printată, însămânțată cu celule stem care, în timp, teoretic, o să evolueze într-o mână de om – fix genul de tehnologie care poate că-ntr-o zi o să ne dea niște roboți cu un ten impecabil ca al lui Dolores.

Karle a deschis discuția cu ceva vești bune. Se pare că pielea, în sine, e ușor de crescut, o chestie pe care Karle – care s-a născut fără piele pe creștetul capului și a primit mai multe grefe de-a lungul vieții – știe din proprie experiență.

Pentru roboți n-ai avea nevoie de piele adevărată. Ar merge și o substanță care seamănă cu pielea, poate un amestec de colagen și fibre sintetice, care imită căldura, textura și senzația pe care ți-o dă pielea umană per ansamblu. Pe lângă faptul că s-ar simți ca pielea umană la pipăit, ar putea să și simtă ca pielea umană (adică să răspundă la apăsare și la atingere, după cum a demonstrat-o invenția asta recentă în domeniul tehnologiei pielii artificiale). Mai mult, pseudo-pielea ar putea să bată natura, pentru c-ar fi mai durabilă și s-ar vindeca mai repede – ceva absolut necesar, având în vedere cât de rapid revin în acțiune gazdele din Westworld, după ce-au fost împușcate, înjunghiate sau mutilate în alte feluri.

Dar e cu schepsis. Deși e relativ lesne de-nțeles cum faci să crești pielea, e mult mai complicat s-o menții în viață. Nu poți pur și simplu să trântești niște celule de piele pe un schelet metalic și cu asta basta. Există o întreagă rețea de sisteme complexe care sunt implicate în alimentarea celulelor ălora cu nutrienții de care au nevoie ca să rămână-n viață – sisteme complexe, care acționează și în spatele altor aspecte esențiale din experiența gazdelor din Westworld, cum ar fi băutul, mâncatul și sângerarea atunci când sunt rănite.

Deși unele dintre sistemele astea complexe sunt, probabil, opționale – oare chiar au nevoie roboții de sisteme digestive funcționale sau de vezici biliare? – altele nu se discută. Ni s-a evidențiat din plin că gazdele din Westworld sunt „complet funcționale" și, din moment ce-ar fi un pic anacronic să le pui la dispoziție fecioarelor din Vestul Sălbatic niște Astroglide, asta-nseamnă că probabil sunt utilate cu vagine care se auto-lubrifiază.

După cum au arătat produse gen RealTouch, nu-i ușor să imiți perfect mediul vaginal. E posibil ca undeva adânc în toate gazdele femele din Westworld să zacă un rezervor de lubrifiant pe care-l umple regulat echipa tehnică a parcului, dar ar fi mult mai plauzibil, având în vedere ce-am văzut până acum, ca roboții lucrătoare sexuale din Westworld să fie echipate cu o reproducere relativ fidelă după vaginul uman, care imită procesul de lubrifiere a organelor genitale umane (și, dacă tot veni vorba, și-al gurii și ochilor).

Deci, având în vedere toată complexitatea asta, când ne-am putea aștepta să vedem exterioare organice animate artificial, la modul rezonabil? Karle estimează că ar mai dura cel puțin o sută de ani până măcar să ne-apropiem de crearea de la zero a unui organism analog cu cel uman, deși e posibil să vedem modele mai puțin realiste ceva mai devreme – cum ar fi roboții ăștia sexuali, a căror lansare e anunțată pentru la anul.

De ce a Karle atât de pesimistă? Ansamblul de schelă plus celule stem folosit în Regenerative Reliquary ne-a dat deja vagine, esofage și urechi, dar integrarea unui organ artificial într-un sistem preexistent e o problemă mult mai simplă decât crearea aceluiași sistem de la zero. Un organism artificial cu organe interne, care să lucreze împreună la crearea unei imitații convingătoare de viață omenească e foarte departe de ce-avem acum.

Și astea sunt doar elementele externe ale gazdelor din Westworld. Oricât ar fi de complicat să construiești un simulacru al corpului uman, construirea unuia care să imite mintea umană e și mai grea.

Da, informatica a avansat până-n punctul în care ne oferă asistenți cu inteligență artificială precum Siri și Alexa și boți de Twitter care-i trollează pe susținătorii lui Trump. Dar, după cum am aflat de la Kate Compton, doctorandă în informatică și membră a Expressive Intelligence Studio de la Universitatea din California Santa Cruz, unde platforma Tracery le permite celor fără pregătire de programator să-și creeze ușor proprii boți cu inteligență artificială, proiectele astea sunt mult mai ușoare decât ce vedem în Westworld. Și-s mari șanse ca dezvoltarea unei inteligențe artificiale atât de complexă să rămână ceva imposibil și-n viitorul apropiat.

Care e una dintre cele mai mari provocări, când vine vorba de crearea unei inteligențe artificiale la nivelul celor din Westworld? O mică șmecherie, căreia Compton îi spune problema „inteligenței artificiale puternice". Multe dintre interacțiunile sociale care ne par simple nouă – când te saluți cu cineva la supermarket, de exemplu – sunt, de fapt, al dracului de complexe și necesită o înțelegere a relațiilor interumane și a cutumelor sociale care implică stăpânirea unei biblioteci ample, plină de indicii sociale nuanțate.

Una ar fi dacă vizitatorii parcului s-ar insera pur și simplu într-o poveste prestabilită – ceea ce le-ar permite gazdelor să scuipe dialoguri și povești scrise dinainte, fără să se abată prea tare de la o mână de variante. Dar nu-i asta lumea din serial. Indiferent de povestea în care se lansează la început gazda, există întotdeauna șanse să deraieze din cauza unui vizitator cu chef de sex sau a unei crime neprevăzute – iar posibilitatea asta le cere gazdelor să fie infinit adaptabile.

Inteligența artificială funcționează cu succes când i se permite să existe într-un mediu constrâns și are o sumă de „trucuri de teatru" care îi distrag pe utilizatori de la limitările platformei și-i conduce înapoi spre punctele ei forte. Compton spune că, la ora actuală, cea mai bună inteligență artificială seamănă bine cu Disneyland-ul, unde butaforiile trec drept castele maiestuoase, pentru că parcul reușește să te „direcționeze să te uiți, pur și simplu, la fantezia superbă… și să nu te duci niciodată în spate, ca să vezi toate bucățile pe care nu le-au construit."

O menționează pe Eliza, bot-ul de chat – un program vechi, bazat pe text, al cărui scop era să imite experiența unei vizite la psihoterpeut, pe care e posibil să-l fi „jucat" cândva în copilăria mea complet normală din anii '80 – drept un exemplu excelent al acestei filosofii. Pentru că Elisa e psihoterapeut, răspunsurile ei sunt deja limitate. Nu trebuie să răspundă cu gânduri complexe și unice sau cu intuiții sclipitoare. Îi merge și să pună întrebări, ca să paseze conversația înapoi la utilizator. După Compton, Eliza funcționează, pentru că cei care-au creat-o „au construit o lume mică, în care totul pune în valoare inteligența artificială".

Însă chiar dacă trucurile astea ieftine mai merg, când vine vorba de-un terapeut-bot de chat, nu-s tocmai suficiente să creeze o fiică ingenuă de fermier sau o lucrătoare sexuală hârșită sau vreunul dintre multele alte personaje care populează Westworld. Poate-i mai bine-așa.

„Avm mulți oameni pe lume și nu prea ne plac", a spus Compton. De ce-am vrea să creăm o tehnologie care ne mai dă încă niște oameni?

Chiar și Westworld pare conștient de varianta asta. Într-unul dintre primele episoade, un tehnician remarcă faptul că s-ar putea să apară efecte adverse, dacă roboții sunt prea verosimili. O fi distractiv adulterul cu roboți, dar dacă experiența nu poate fi deosebită de înșelatul pe bune, s-ar putea ca partenerii clienților să nu fie prea încântați. Nici crima n-ar mai fi la fel de distractivă, dacă chiar ar părea adevărată; conștiința faptului că victima ta va fi, în cele din urmă, readusă la viață, s-ar putea să nu fie suficientă, ca să anuleze gândul respingător că ai distrus o viață care seamănă cu cea a unui om (Westworld demonstrează că e, întrucâtva, conștient și de asta).

Și totuși, probabil că cei mai mulți dintre noi n-o să ajungă să se confrunte cu dilemele astea morale, indiferent cât ar evolua inteligența artificială și bio-tehnologiile de-a lungul vieților noatre. Chiar și-n universul fantastic de Westworld, e clar că accesul la roboții ăștia super verosimili e un privilegiu rezervat celor mai bogați dintre bogați. Chestie care, la drept vorbind, e probabil cel mai veridic aspect din toată imaginea despre viitor pe care-o creează serialul.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește și despre alte seriale:
Fă cunoștință cu echipa din spatele serialului Daredevil
A venit vremea să recunoști că Family Guy e nasol și de prost gust
Dosarele X a crescut o generație de cititori de expunere.com