Filmul ăsta îți arată Bucureștiul așa cum nu l-ai mai văzut, cu corporații în loc de ciorbă

Am văzut filmul de la Cannes despre care vorbește tot internetul.

|
17 Octombrie 2016, 12:41pm

Screenshot din „Toni Erdmann"

Am văzut în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest, Toni Erdmann, un film care-ți propune, printre altele, o incursiune pișicheră într-o lume a corporatiștilor bucureșteni, pe care nu ești obișnuit s-o vezi expusă prea des. S-ar putea să nu fii obișnuit deloc cu ea, dacă jobul tău este unul mai degrabă boem sau ceva mai liberal și nu urci, zilnic, zece etaje cu liftul, într-un bloc de sticlă.

Și înainte să citești textul ăsta, despre viață, corporatiști și o dramă amuzantă, te avertizez că nu m-am putut abține și ți-am băgat niște spoilere. Mă-njuri sau nu, filmul același gust are.

Ex abrupto, o situație: o tipă din Germania, femeie de afaceri într-o ascensiune de neoprit, organizează la ea acasă un teambuilding pentru colegii din echipa cu care lucrează la o corporație cu sediul în București. Comandă un catering fastuos și decide, spontan, că adunarea va fi un „naked party". Adică genul de get-together unde intri doar dacă accepți să fii gol complet, în acest caz, în fața ălora pe care-i vezi toată ziua în costum, la birou.

Colegii tipei încep să apară unul câte unul, cu câte o băutură-scumpă în brațe și înțepenesc în pragul ușii când află că trebuie să se dezbrace ca să intre.

Citește și: Cum să fii corporatist în România, la 20 de ani

Printre ei, șeful tipei, un bărbat în apropierea vârstei de 50 de ani își mai ascunde penisul, din când în când, cu o sticlă de șampanie, până când se prăvălește pe jos din senin, gata să leșine, când o mascota păroasă de doi metri și zece centimetri l-a pipăit-surpriză, din spate.

Mascota păroasă, în care era deghizat chiar tatăl tipei care a dat petrecerea, nu se simte prea în elementul lui la adunarea de corporatiști dezbrăcați și pleacă din apartament, direct pe străzile din centrul Bucureștiului, în costumul lui inspirat de tradiția bulgărească kukeri.

Înainte să mă înjuri că ți-am divulgat una dintre cele mai creepy și amuzante scene din filmul lui Maren Ade, Toni Erdmann, trebuie să știi că am ales cu atenție momentul pe care ți le spoileresc și m-am inspirat dintr-un PR stunt făcut chiar de echipa Festivalului de la Cannes, unde producția a câștigat premiul criticilor.

Toni Erdmann este considerat de diverse publicații și critici cel mai bun film din 2016. Aș putea să-ți explic până mâine de ce sunt de acord cu asta, dar am vrut să vorbesc despre ceva mai specific, legat de structura acestei producții: felul în care ilustrează mediul corporatist românesc salvează filmul de la toate clișeele facile despre România.

Niște germani au filmat viața în București fără să privească sărăcia noastră cu aroganță

Cum? Printr-o lentilă pusă pe viața corporatiștilor. De altfel, e important să știi că pe lângă tot acest corporate slur, producția Toni Erdmann, filmată în mare parte în București, a avut nenumărate ocazii să ne trateze pe noi, românii, într-un mod subversiv, ca pe acea lume a treia, exotică a Europei, unde vesticii vin să vadă apocalipsa postcomunistă și să se arate toleranți față de căruțele și gropile noastre.

Iar faptul că evită cele mai mari clișee vehiculate în media internațională mi se pare și mai interesant, în contextul în care filmul este un coming of age straniu al unui tată și fiică, eșuați mai mult fără voia lor în capitala noastră.

Toni Erdmann reușește să prezinte o fracțiune dintr-o clasă socială în continuă emancipare de la noi: cea a corporatiștilor.

Ședințele seci din clădirile de sticlă, partyuri demente cu oameni care-și eliberează-n droguri și alcool frustrările adunate la birou, micii antreprenori la a doua tinerețe - toate astea sunt situații și tipologii care, cu prea puține excepții, rămân neexploatate încă în cinematografia mioritică.

Universul bucureștean prin care rătăcesc cele două personaje principale este atât de veridic, încât devine unul dintre primele lungmetraje filmate la noi care arată bula capitalistă în care se învârt câteva sute de mii de bucureșteni zilnic.

Citește și: Am stat 8 ore într-un lift de corporaţie românească, să văd ce se întâmplă

Totuși, la un moment dat, camera de filmat traversează pentru câteva secunde o curte din vecinătatea corporației, în care lucrează Ines, personajul principal.

Cadrul arată cam așa: Ines discută la telefon în germană și în același timp privește pe fereastră, acolo unde, la parter, curtea corporației este gard în gard cu cea a unor oameni fără prea multe posibilități financiare.

Practic, în mai puțin de cinci secunde, secvența asta arată capitalismul în dezvoltare, în paralel cu o problemă economică și, mai ales, morală a românilor: romii săraci. Camera de filmat nu se apropie prea mult de curtea oamenilor, ci rămâne distantă și integrează caracteristica sărăciei de la noi fără comentarii inutile.

Ori, la cât de ușor știm să ne denigrăm și să râdem unii de alții, s-ar putea spune că e chiar o artă când niște oameni, veniți din complet altă cultură, par să ne acceptă pur și simplu.

Spectatorii naționaliști s-ar putea să se bucure de filmul ăsta mai mult decât tine

Circulă demult în industria de cinema (și pe lângă ea) discuția că filmele românești de artă nu aduc românii în sala de proiecție, ci doar cele ușurele, de divertisment, și că ar trebui găsit un echilibru în schema asta.

Alți nemulțumiți ai noului val spun că filmele noastre de artă se folosesc de niște cutume locale care ne exotizează socio-politic, cu scopul de a atrage atenția juriilor de la festivalurile mari din lume.

Tot legat de asta, recent, un grup de cineaști a mers până într-acolo încât a denunțat public „conspirația premianților internaționali", prin care, spun ei, s-ar urmări distrugerea imaginii României în lume.

Citește și: Cum arată primul film românesc în care nu se mănâncă ciorbă și chiar râzi la poante

Dacă la toate astea mai adaugi și acele producții ale unor trusturi străine, care nu ne prezintă în formula romanțată și eroică, cu care ai crescut din manualele de istorie, s-ar putea spune că atunci când vine vorba de prezența românilor în media, atmosfera e tensionată.

Da, știu că Toni Erdmann nu este o producție 100% românească, dar este filmat mai mult de 80% în București și asta-l face, cumva, neaoș.

Petrecerile, adunările de familii elitiste din București și oamenii de afaceri din film s-ar putea să-i împace chiar și pe cei care au un discurs în apărarea patriei și neamului, în fața străinilor. Și asta pentru că sunt oameni, simpli sau critici, care se plâng că filmele românești pun prea mult accent pe sărăcie și ignoră complet celelalte clase sociale.

Corporatiștii români nu au timp să mănânce ciorbă

Știi deja despre întregul curent al celor care s-au săturat de laitmotivul ciorbei din filmele românești, motiv pentru care e important să-ți mai dau un spoiler care o să-ți ia, totuși, o piatră de pe inimă: în filmul ăsta nu se mănâncă nici măcar o lingură de ciorbă, deși, între noi fie vorba, ocazii au fost cu duiumul.

O ciorbă de burtă, înghițită cu sorbituri, și un mușcat lacom de pâine, toate astea ar fi putut fi parte din secvența în care Ines și tatăl ei, Winfried, crashuiesc petrecerea de Paști din casa unei femei de 50 de ani, o antreprenoare la început de drum, o curtenitoare prin stilul și educația ei de modă veche.

Citește și: De ce o să fie oribil primul tău loc de muncă în corporație din România

Probabil, momentul la care s-a râs cel mai mult în sală a fost și cel care ar fi fost înlocuit de o ciorbă, dacă producția era sută la sută românească. Mă refer aici, la finalul secvenței cu masa de Paști, în care cei doi germani le cântă, live, românilor melodia „The greatest love of all", într-o versiune pe care nu cred că o să am cum s-o uit curând.

Un fel de argument final ca să vezi filmul

Dacă nu te atrage dragostea de corporatiși sau vreo dorință aparte să vezi Bucureștiul și „altfel", aș vrea totuși să-ți dau un argument în plus, să înțelegi care-i treaba cu filmul ăsta și de ce am vrut să scriu despre el.

E un insight personal, fără detalii inutile: am râs și am plâns la filmul Toni Erdmann vreme de două ore și 40 de minute, cu un singur ochi, ca un veritabil ciclop, pentru că celălalt era bandajat. Și să știi că e foarte obositor să vezi un film printr-un singur ochi, când de obicei îi folosești pe ambii, dar efectiv nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Așa că, probabil, o să fie și mai tare pentru tine, cu ambii ochi.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre filme:
Ce înţeleg tinerii români despre comunism din filme?
Cele mai bune filme de la Cannes, din 2016, pe care n-ar trebui să le ratezi
Cele mai tripante scene din filmele românești