Istoria MDMA, de la clubberii efeminați la cultura violului din hip hop

Drogurile şi arta au multe în comun. Amândouă sunt consumabile, amândouă au un rol imens în definirea culturilor din rândul tinerilor şi amândouă sunt discutate şi interpretate de turme întregi de oameni care nu ştiu nimic despre ele.

Articolul ăsta o să se ocupe de un singur drog. Drogul care, de bine de rău, a alimentat cultura rave şi muzica dance încă din anii '80. Ecstasy. Totuşi, nu o să vorbesc despre drogul în sine sau despre oamenii care-l consumă. O să încerc, în schimb, să arunc o privire la cum a fost perceput ecstasy-ul în mentalul colectiv şi cum s-ar schimbat percepţia asupra sa, de la o substanţă „bărbătească” la una „femeiască." O să urmăresc traseul ecstasy-ului de la Gary la Molly.

E important să precizez, înainte să încep, că termenii de masculinitate şi feminitate sunt fluizi şi că nicăieri nu a fost mai evident lucrul ăsta decât în cultura muzicii dance. Simplul fapt că textul ăsta va cataloga drept masculină o scenă cu nişte bărbaţi la bustul gol care se îmbrăţisează între ei ar trebui să te convingă că avem de a face cu o cultură cunoscută pentru tendinţele ei de a sfida limitele sexului. Totuşi, articolul meu priveşte mai mult interacţiunea mentalului colectiv, care e dominat de idei mult mai tradiţionale legate de gen, cu drogurile şi muzica. Aşa că definiţiile pentru bărbat şi femeie vor fi mai limitate, după cum era de aşteptat.

În esenţă, dinamica de gen dintr-o perioadă anume este legată de felul cum ne raportam pe atunci la ecstasy. După cum spunea şi Angela McRobbie în eseul său „Shut Up and Dance": „în timpul rave-urilor se pot observa o serie de tensiuni sociale (inclusiv legate de gen şi de sexualitate) care devin evidente în estetica dansului, a muzicii şi drogurilor care au ajuns să definească fenomenul."

Primul contact al publicului larg cu ecstasy-ul a fost în timpul celei de-a doua veri a iubirii. O perioadă între 1988 şi 1989, când a avut loc o explozie de petreceri rave cu MDMA care au pus stăpânire atât pe imaginaţia tinerilor, cât şi pe prima pagină a ziarelor. Epoca aia era dominată de curcubee psihedelice, smiley-uri, Madchester, Hacienda, Danny Rampling şi Paul Oakenfold.

Apariţia ecstasy-ului a schimbat considerabil ideea de masculinitate. Au existat relatări în ziare despre scăderea numărului de cazuri de violenţă, iar unii jurnalişti au mers într-atât de departe încât să sugereze o legătură între ecstasy şi calmarea galeriilor de fotbal engleze. În cartea lui Andrew Wood, No-one Likes Us, We Don't Care, există nişte pasaje dedicate huliganilor lui Millwall, în care aceştia recunoşteau că „îmbrăţişările şi iubirea luaseră locul bătăilor" şi că „Vara Iubirii oprise violenţele."

Totuşi, abaterile astea de la masculinitate nu ar trebui să eclipseze faptul că primul impact cultural al ecstasy-ului a fost dominat de bărbaţi. De exemplu, prima denumire populară a ecstasy-ului a fost „Gary," care vine de la numele fostului apărător de la Everton şi Liverpool Gary Ablett (Gary Ablett = Tablet). Până şi numele pastilei era legat de un bastion al culturii masculine. Poate că vara iubirii i-a înmuiat un pic pe băieţi, dar tot ei dădeau tonul petrecerii.

Dacă te uiţi la Madchester, o să observi acelaşi lucru. La fel, în ciuda libertăţii şi a dragostei care plutea în aer, mişcarea era în continuare în apanajul bărbaţilor. Trupele, DJii, promoterii, scriitorii şi toţi cei care au definit primul impact cultural al ecstasy-ului erau bărbaţi. Deşi femeile erau prezente, ele erau mai mult nişte personaje secundare, cum ar fi creatore de modă, prietenele unor tipi importanţi, vocaliste auxiliare, mereu pe plan secundar faţă de bărbaţii care se făceau remarcaţi în cadrul curentului. După cum spuneau şi Milestone şi Meyer în lucrarea lor Gender and Popular Culture, „dacă e să luăm cazul «Madchester,» putem oberva nişte tipare de gen în formarea acestei noi culturi boeme: bărbaţii domină."

Ce asta asta de a face cu modul în care societatea percepea ecstasy-ul? Întâi de toate, vorbim de o perioadă în care consumul de droguri era mult mai strâns legat de lumea artistică. Deşi în prezent fiecare producător de muzică electronică este conştient de faptul că muzica lui va fi folosită drept fundal sonor pentru consumul de droguri, ei nu fac referinţe la asta decât foarte rar. De fapt, cei mai mulţi muzicieni se distanţează explicit de consumul de droguri, de teamă că, dacă nu o fac, se vor confrunta cu o problemă de imagine. În epoca Madchester, pe de altă parte, drogurile erau o parte integrantă a muzicii şi a vieţii de noapte. Acid house-ul şi derivatele sale erau curente care se trăiau din petrecerile cu ecstasy. Unii artişti, în special trupele de rock alternativ Happy Mondays şi Stone Roses, au devenit imaginea noii culturi a petrecerilor şi chiar imaginea drogului însuşi.

Iar asta e evident din felul în care ne aducem aminte de cultura rave şi de ecstasy-ul de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90. Fie că vorbim despre înregistrări video de la petreceri ilegale sau de filme precum 24 Hour Party People, experienţa ecstasy tradusă în termeni vizuali era centrată pe bărbaţi. Petrecerile rave erau, după cum spune şi McRobbie, „nişte adunări imense de tipi la bustul gol care dansau încontinuu până la epuizare în nişte depozite imense." Bărbaţi foarte masculini care „îşi trăiau viaţa" şi erau „pe pastiluţe." Capete rase, tricouri sport, promiscuitate şi braggadocio, estetica drogului era definită de dârlăi, care, în ciuda faptului că intraseră în contact cu partea lor sensibilă, încă erau consideraţi „bărbaţi adevăraţi." Din punctul ăsta de vedere, ecstasy-ul a jucat un rol ciudat în cadrul imaginaţiei culturale, pentru că era asociat în acelaşi timp cu nişte trăsături tipic feminine, precum dragostea şi afecţiunea, dar făcea parte dintr-o cultură tipic masculină.

Dacă e să mergem mai departe, spre începutul noului mileniu, o să vedem că ecstasy-ul, sau MDMA-ul, e încă acolo, dar arată diferit. Mai întâi de toate, hai să vedem care e etimologia din spatele termenului Molly. În ciuda faptului că acum ecstasy-ul purta un nume delicat de fată, originile termenului sunt mai degrabă clinice: Molly e abrevierea de la „moleculă," care e o referinţă la molecula de MDMA, forma pură a drogului. Dar denumirea de Molly a fost adaptată şi acum este folosită pentru orice formă de ecstasy, fie că vorbim de cristale, fie de pastile.

Odată cu tranziţia semantică de la Gary la Molly, s-a produs şi o schimbare în imaginea raverilor. Capetele rase şi tricourile supradimensionate de fotbal au fost înlocuite cu maiourile şi suzetele. Chiar şi tipii raveri au fost feminizaţi până la un punct: aspectul dezordonat a lăsat locul muşchilor tonifiaţi, adidaşilor curaţi şi părului dat cu gel. Sigur, nu asta era realitatea, dar raverii arătau în mentalul colectiv mai mult ca Zac Efron în We Are Your Friends sau ca Danny Dyer în Human Traffic.

Sunt o grămadă de chestii care au contribuit la asta. Răspândirea culturilor PLUR şi kandi kids, schimbarea fundalului pe care aveau loc petrecerile rave, de la depozitele industriale întunecate la festivalurile în aer liber, precum şi faptul că ecstasy-ul era consumat de un număr mult mai mare de oameni (consumul a crescut cu 84% în Regatul Unit, anul ăsta) au influenţat percepţia asupra ecstasy-ului. De la o imagine brută, masculină, s-a ajuns la una mult mai fină şi feminină, pe măsură ce drogul a devenit mai popular.

Pătrunderea lui Molly în cultura hip hop a fost unul dintre cei mai importanţi factori care au influenţat repopularizarea ecstasy-ului. Rapperii au folosit ecstasy încă din timpul lui Tupac, dar, în prezent, influenţa sa are o cu totul altă semnificaţie. Ecstasy-ul nu este doar un punct de referinţă oarecare, ci este şi un instrument narativ şi un element cheie al culturii. Deşi mai dai peste momente Molly, precum versurile „popped a molly I'm sweating" din piesa „All Gold Everything" a lui Trinidad James, MDMA-ul s-a strecurat şi în strofele lui Lil Wayne, Mac Miller, 2 Chainz, Danny Brown şi Makonnen.

În mod semnificativ, răspândirea consumului de MDMA a coincis cu apariţia rapperului introspectiv. Kanye West (post-808s) şi Drake sunt doi dintre artiştii care au dau o nuanţă mai fină, mai melodică şi mai feminină hip hop-ului. De aici încolo, relaţia ecstasy-ului cu muzica şi-a pierdut treptat din alura masculină. Nucleul emoţional a rămas la fel, dar băieţii de la Madchester au fost înlocuiţi de nişte tipi „gânditori" care au „conflicte interioare." Ideea asta este rezumată foarte bine de un vers de-al lui Drake din „The Ride": „My young niggas popping M's and sipping dirty Jones, problem children that all be repping October's Own." Băieţaşii finuţi şi huliganii sensibili au devenit „copii problemă."

Însă ăsta e doar un aspect al feminizării ecstasy-ului. Alt aspect al relaţiei sale cu hip hop-ul a fost clasificarea lui ca drog al violului. Cel mai celebru vers pe tema asta îi aparţine lui Rick Ross: „Put all Molly in her champagne, she ain't even know it, I took her home and I enjoyed that, she ain't even know it." Deşi versul în sine a stârnit destule controverse, el indică existenţa unei tendinţe generale de a corela ecstasy-ul cu vulnerabilitatea femeilor. De exemplu, în melodia „Blood on the Leaves," Kanye West spune ceva de genul: „Let's take it back to the first party, where you tried your first Molly, and came out of your body…running naked down the lobby, and you was screaming that you loved me." Scena asta confirmă apariţia unui nou personaj în povestea ecstasy-ului: femeia tânără şi neexperimentată care încearcă pentru prima dată drogul.

Din păcate asta este una din versiunile MDMA-ului din mentalul colectiv, unde arta se presupune că imită realitatea. În cele mai multe, dacă nu în toate cazurile de morţi rezultate în urma consumului de MDMA din Marea Britanie şi Statele Unite a fost vorba de femei tinere şi albe. Deşi de aici se poate începe o discuţie separată despre consumul responsabil de droguri şi lipsa de onestitate a presei, victimile precum Tayla Woodward, Chloe Wilkes, Martha Fernback şi Brittany Flannigan au devenit chipurile terorii, de care presa se foloseşte pentru a semăna panică în rândul părinţilor. În contextul ăsta, termenul Molly a apărut în articole celebre din Time Magazine, The New York Times, The Guardian şi chiar BBC. De fiecare dată, conversaţia care se poartă pe marginea consumului de ecstasy este însoţită de feţele acelor tinere, fapt care construieşte o legătură socială între MDMA şi adolescente.

Un alt lucru care întăreşte legătura dintre MDMA şi imaginea tinerelor este rolul pe care îl joacă muzica dance contemporană sau EDM. E bine de reţinut că atunci când vorbim despre o feminizare a ecstasy-ului, nu ne referim la o evoluţie pozitivă înspre o cultură rave mai echilibrată în termeni de gen. Nici vorbă de aşa ceva. În ciuda acestui fapt, imaginea femeii ocupă o poziţie destul de importantă.

Fie că vorbim de un house mix tropical de pe YouTube, de un videoclip David Guetta sau de un flyer pentru un club de noapte, trupul feminin, în toată gloria sa obiectificată, a devenit principalul element estetic al muzicii dance. Pe măsură ce s-a întâmplat asta, EDM-ul a pătruns şi mai mult în conştiinţa mainstream-ului. DJ-ii au devenit capi de listă la festivaluri, ceea ce a atras atenţia presei şi a făcut ca imagini de la evenimentele astea să ajungă la televiziunea naţională: adolescente urcate pe umerii prietenilor lor, coroniţe cu flori, mâini ridicate în aer în aşteptarea drop-ului.

Probabil ultimul element din decorul ăsta este detaşarea prezenţelor masculine. Cei de la Happy Mondays luau ecstasy în văzul lumii, pe când superstarurile EDM stau pe o scenă imensă şi privesc mulţimile de sus până îşi termină seturile. Autoarea Ilana Mountian afirmă, în cartea sa Cultural Ecstasies, că acesta este un simptom al „culturii moderne feminine," în cadrul căreia „bărbaţii produc muzică rave acasă," iar femeile sunt „intrusele." Relaţia ecstasy-ului cu cultura populară este în continuare dominată de bărbaţi, numai că de data aceasta, nu ei sunt în prim plan.

S-ar putea să ţi se pară că astea sunt nişte legături false sau nişte tentative de doi bani de a găsi vreun fel de înţeles în pudra maro, dar tocmai legăturile astea, codurile astea culturale stau la baza modului cum interacţionăm cu orice. Un element social şi cultural la fel de răspândit precum consumul de droguri va fi mereu remodelat după imaginaţiile oamenilor, în special de către cei care nu au nicio treabă cu el. Iar asta este povestea ecstasy-ului, un drog care, deşi a modelat mii de amintiri, s-a transformat, în ochii publicului, de la un fel de biscuit-disco pentru tipi, în sora mai plângăcioasă a ketaminei.

În principiu, evoluţia asta reflectă ce s-a întâmplat cu muzica dance când a fost preluată de mainstream: o tranziţie de la nişte tipi OK, la dinamica regresivă a unei industrii dominate de bărbaţi, care exploatează şi pune în pericol femei. Au existat deja câteva studii academice care au sesizat rolul culturii rave în „feminizarea generală a tineretului," după cum s-a exprimat autoarea Maria Pini în lucrarea sa despre statutul femeilor în curentul rave din Regatul Unit, la începuturile acestuia. În loc să fie vorba despre reducerea tendinţelor dominante ale masculinităţii, este vorba despre creşterea nivelului de obiectificare al femeilor.

Dacă spui Gary, te gândeşti la un tip ras în cap care se mişcă frenetic în sus şi în jos, într-un tricou sport îmbibat în transpiraţie. Dacă spui Molly, te gândeşti la o tipă blondă care poartă bindi şi maiou şi dansează sălbatic pe Avicii. Oricum ai privi situaţia, ecstasy-ul arată foarte diferit faţă de felul cum arăta atunci când a apărut. Ceea ce e stupid. Gustul contează, nu imaginea.