FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Cum diferă strângerea de mână din România până-n Sudan

Bărbaţii sudanezi sunt foarte înalţi şi solizi.
18.8.15

Autorul, flancat de doi sudanezi

Acum ceva ani, eram observator militar în Sudan în cadrul misiunii UNMIS. Şi una din responsabilităţile noastre era să verificăm varii unităţi militare ale SPLA (Sudan People's Liberation Army) dacă îndeplinesc condiţiile de dezarmare stipulate prin acordul de pace (Naivasha Agreement, 2005) semnat între guvernul de la Khartoum şi SPLM (Sudan People's Liberation Movement).

Când primeam sarcina să inspectăm aceste unităţi şi mă nimeream patrol leader, eram întâmpinat de comandanţii unităţilor care, după ce ne salutau, nu îmi mai dădeau drumul la mână. Era o formă de prietenie şi respect ce ţinea nu atât de tradiţia militară, cât de cultura şi religia lor, dar care, în ce mă privea, mă chinuia groaznic, nu fiindcă nu avea nimic în comun cu salutul european, în care doi bărbaţi îşi strâng mâinile mai mult sau mai puţin ferm şi, o secundă mai târziu, le eliberează, ci pentru că, nefiind obişnuit cu această cutumă, îmi producea un teribil disconfort.

Publicitate

În plus, bărbaţii sudanezi sunt foarte înalţi şi solizi, iar comandanţii – colonei, de regulă – erau mai în vârstă decât mine cu vreo 20 de ani. Şi, când eram prezentat soldaţilor, cei 177 cm ai mei, alăturaţi înălţimii lor mult mai considerabile, dădeau naştere unei imagini cel puţin ciudate, deşi mai degrabă amuzante: aduceam cu o familie multirasială, în care tatăl african şi-a luat băieţelul european – să zicem, adoptat – şi l-a dus la serviciu să vadă şi el pe nenea soldaţii cum se prostesc de-a războiul.

În afară de asta, la drept vorbind, nu prea mă simt în largul meu când bărbaţii se dedau între ei efuziunilor sentimentale. Nu mă împac deloc cu pupăturile, chiar dacă, atunci când sunt pus în faţă cu ele, înghit în sec şi, fără multe mutre, intru frumos în jocul strângerilor în braţe şi al pupăturilor pe obraji.

Dar în Sudan, când mă lua o matahală de ofiţer de mână şi uita să îi mai dea drumul, mă treceau toate căldurile, nu doar cele sudaneze, care bat oricum la fund orice caniculă românească. Mă crispam ca un pinguin când e mângâiat pe creştet.

Intenţia comandantului era clară: eşti un oaspete important şi politeţea imi cere să te tratez ca atare. Ţinându-te de mână.

În timp ce îmi arăta împrejurimile şi mă prezenta subalternilor, singura activitate conştientă asupra căreia mă concentram era să îmi dau seama ce are de gând să facă cu mine mai departe. Dacă încercam să-mi retrag discret palma dintr-a lui, parcă simţea şi ţinea şi mai abitir de ea. De vorbit, vorbeam mecanic cu ceilalţi, căci toate facultăţile ce mai pâlpâiau încă în mine erau direcţionate către locul unde palma mea se afla captivă. Temerea mea nevrotică era ca nu cumva să fac ceva greşit, să-mi mişc mâna printr-un gest neprevăzut şi să-i transmit un semnal, altminteri, greşit. Pe de altă parte, nu mă decideam nici să las mâna moale, inertă, în palma lui, căci ar fi putut considera că respectul pe care mi-l arată nu înseamnă nimic pentru mine. Iar în paralel, căutam să valorific versiunea de înaltă ţinută artistică, etică şi profesională a militarului român. Nu ştiu cât reuşeam, căci întrebările care curgeau valuri prin mine nu-mi dădeau o clipă de pace.

Publicitate

Bun, aşa e obiceiul la ei, îmi ziceam. Foarte drăguţ. Dar dacă îmi face el un semn, îmi gâdilă podul palmei cu degetul mic, hmmm, eu ce ar trebui să fac? Sau dacă, cum aveam senzaţia câteodată, mă strânge mai puternic, care ar trebui să fie reacţia mea firească? Să îi strâng şi eu mâna mai apăsat? Şi dacă mi s-a părut numai? Dar dacă nu mi s-a părut şi nu fac nimic, nu cumva îl jignesc nerăspunzând cu aceeaşi intensitate strânsorii lui prieteneşti?

După care nervozitatea creştea în mine. De ce nu îmi dă drumul? Lasă-mi, omule, palma în pace, că nu plec nicăieri. Eu sunt ăla care am venit la tine, trebuie să îţi inspectez armamentul, nu e nevoie să mă ţii tu de mână, că nu mă pierd ! Bă, tu nu auzi, bombăneam în gând, dă-mi naibii drumul la mână !

Fie, un minut mai mergea, okey, două, hai cinci, dar el se purta de parcă nu intenţiona să îmi mai redea deloc libertatea. Părea că mâna mea devenise o prelungire firească a mâinii lui şi că noi aduceam acolo, în arşiţa sudaneză, cu nişte siamezi, sudaţi unul de celălalt prin intermediul palmelor. Mergeam la depozitele de armament, treceam printre şirurile de soldaţi… şi el tot de mână mă ţinea.

Când mă uitam spre el cu un zâmbet şters, îmi întorcea zâmbetul cel mai natural din lume.

- Ce e, puişor? zicea zâmbetul lui. Ai făcut buba? Eşti bine?

Păi, nu eram. Nu eram deloc. Însă cum să-i explic?

Mi se umezea palma atât de tare că, dacă aş fi putut s-o storc, aş fi umplut un lighean. Totuşi, nu îndrăzneam să zic nimic. Îmi era teamă că, orice-aş fi spus, ar fi fost interpretat greşit şi l-aş fi jignit.

Publicitate

Îmi şi imaginam cum, nemaiputând ţine în el entuziasmul ce-l arăta când ne plimbam împreună, va începe deodată s-alerge bezmetic p-acolo, săltând de pe un picior pe altul şi dănţuind cu mine cum fac copiii când merg s-adune floricele pe câmpii. Eram sigur că, în situaţia asta, aş fi început şi eu să ţopăi în ritmul lui. Şi, dacă ar fi prins să strige un „iuhuhuu", eram la fel de sigur că un ecou nu mai puţin puternic ar fi urmat imediat din partea mea acelui chiot.

Mă gândeam: oare ar fi mai bine să-i spun că vreau să merg la toaletă? Dar dacă vine şi acolo după mine? Dacă e datoria lui să mă însoţească? Puţin probabil, adevărat, dar să risc? Şi dacă intuieşte că zic doar aşa, ca să îmi eliberez mâna? Nu se va supăra? Ba bine că nu. Dar dacă, după ce m-aş întoarce, îmi va lua iar mâna într-a lui? Dacă îi vor veni idei noi şi poate va începe să o şi mângâie? Va trebui oare să îi răspund cu un gest similar?

Bineînţeles. Ce întrebare !

Vizualizam deja scena: doi militari, un român şi un sudanez, mângâindu-şi unul altuia mâinile cu tandreţe nevinovată şi zâmbindu-şi în modul cel mai inocent cu putinţă, în timp ce, pe margine, soldaţii, sideraţi, ne priveau până ce unul, ieşindu-şi din fire, se apropia şi ne zicea:

- Dar luaţi-vă, dracu', o cameră!

Ori:

- Şefu', dacă nu vă e cu supărare, giugiuliţi-vă cu ăsta micu' după ce ne verifică armamentul, să luăm şi noi repaos!

Până la urmă, după multele scenarii care mă invadau şi mă ţintuiau într-o permanentă stare de alertă, cumva, ne terminam treaba şi plecam. Iar eu remarcam, spre propria stupoare, că reuşisem să număr şi oameni şi arme, să inspectez şi locul în care ne aflam, să particip şi la prânzul la care ne invitau la final şi să fac şi felurite notări într-un carneţel.

Publicitate

La plecare, nu, nu mergeam până acolo încât să îmi treacă prin cap cum ar fi dacă m-ar pupa de despărţire şi mi-ar cere pe un ton cordial să nu uit să îi scriu, dar recunosc că, în timp ce mă îndreptam spre maşină, mă tot aşteptam să îmi dea afectuos o palmă amicală peste fund. Şi, eventual, să îmi facă şmechereşte cu ochiul.

Fireşte, nu se întâmpla absolut nimic din aceste aiureli neghioabe.

Însă multe ore după ce ajungeam în team-site nu îmi aminteam altceva decât palma mea zăcând cuminte şi albă în palma neagră şi masivă a colonelului sudanez.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre Sudan
În zona roșie cu rebelii Nilului Albastru din Sudan
Triburile din Darfur se ucid între ele pentru aur și apă
Nyakong Thok, de la refugiată la fotomodel