De ce e oribil să fii asistent universitar

Profesoratul e în stare de criză. Într-un sondaj recent întocmit de The Guardian, 98 de procente dintre profesori au raportat o presiune tot mai mare, iar 82 de procente au zis că nu pot gestiona volumul de muncă. De vină sunt programul încărcat, munca pe care o au de făcut acasă, schimbările continue ale politicilor guvernamentale și birocrația zdrobitoare. Salariul e și el o problemă majoră.

La începutul acestui an, sindicatele profesorale au cerut mărirea salariilor, argumentând că tot mai mulți oameni renunță la această profesie din cauza stresului, a presiunii și a volumului mare de muncă.

Cei care lucrează în lumea întunecoasă și alunecoasă a asistenților universitari sunt familiari cu o parte dintre aceste preocupări și presiuni. Mulți asistenți se confruntă cu o viață plină de nesiguranțe, ore suplimentare obligatorii și preluarea mai multor sarcini și funcții ale unui profesor calificat, fără să aibă suficientă pregătire. Toate astea pe un salariu de mizerie. Mulți asistenți sunt plătiți sub salariul minim pe economie.

Pentru agențiile de recrutare, acest aranjament înseamnă un profit ușor. Pentru multe școli înseamnă un flux de persoane tinere, entuziaste și calificate, dispuse să muncească pe bani puțini.

Procesul funcționează cam așa: după  selectare inițială făcută de agenție, candidații sunt trimiși la interviuri și apoi fac zile de practică neplătită prin școli. După ce primești o ofertă de job, de obicei ești recunoscător și crezi că o să poți negocia un salariu cât de cât ok. Dar lucrurile nu stau cum îți imaginezi.

Am fost șocat când am primit primul salariu. M-am gândit că o fi vreo greșeală. N-avea niciun sens. Pentru patruzeci de ore de muncă pe săptămână – contractul stipulează un program de la 8 la 4, dar de obicei e mai lung  - fusesem plătit doar pentru treizeci. Ceea ce însemna că primisem un salariu mai mic decât cel minim pe economie.

Colegii mei au toți povești asemănătoare. Unii s-au mirat chiar că am primit „atât de mult". Pe măsură ce au trecut săptămânile, a devenit tot mai clar că nu era vorba de nicio eroare. Ăsta era salariul meu.

Will Kosek a fost asistent timp de un an într-o academie urbană din Londra. Experiența nu l-a împiedicat să devină profesor, „pentru că știam că o să fie doar pentru un an. Dar m-a descurajat să mai devin vreodată asistent universitar. M-am simțit total subestimat și mi se părea că toți sunt plătiți mai bine decât mine, deși eu făceam toată treaba. N-aș mai merge niciodată la o agenție de recrutare."

Mulți asistenți universitari n-au nicio stabilitate financiară. În Londra e dificil, dacă nu imposibil, să-ți plătești chiria și necesitățile de bază. Nimeni nu se așteaptă să se îmbogățească cu un astfel de job, dar problema e că nici măcar nu poți trăi decent.

Will mi-a zis că nu s-a simțit tocmai jefuit, dar a realizat foarte rapid că procesul de efectuare a plăților era foarte înșelător. „Nu ai nicio șansă să înțelegi cum funcționează până când nu te angajezi și apoi e prea târziu."

Termenii contractului oferă flexibilitate maximă atât agenției, cât și școlii, ceea ce înseamnă instabilitate pentru asistent. Nu au obligația să te anunțe din timp dacă ești concediat și nu ai dreptul la concediu medical plătit (dacă te angajezi direct la școală, fără ajutorul unei agenții, ai și concediu medical, și un salariu mai bun). Poți fi concediat în aceeași zi, fără nicio explicație. Așa am ajuns eu într-o vineri la școală și am aflat că fusesem, practic, radiat din sistem. Alții mi-au povestit că au trecut prin experiențe similare, care le-au afectat stima de sine și i-au făcut să regrete că au ales să lucreze în sistemul de educație.

Jon Richards e director de politici educaționale la UNISON, unul dintre cele mai mari sindicate britanice. Când l-am întrebat de condițiile de muncă ale asistenților universitari, mi-a zis: „Asistenții au un volum enorm de muncă, un program lung și salarii foarte mici. Mulți au contracte part-time și trebuie să-și ia un al doilea job ca să se poată întreține. Asta deși au un rol esențial: îi ajută pe tineri să ajungă la potențialul lor maxim. Merită tratați cu respect și demnitate și merită salarii decente – nu să fie exploatați de angajatori fără scrupule."

Astfel, nu e deloc de mirare că există o criză în recrutarea și păstrarea profesorilor, care se plâng că sunt epuizați, prost plătiți și subestimați. Cine să-și dorească o astfel de carieră?

@FranDGarcia1

Urmărește VICE pe Facebook .
Traducere: Oana Maria Zaharia