Românii care te scot din accidente auto mi-au povestit cum aleg pe cine salvează

În lume, România se mândrește cu geniile din IT sau cu cel mai lung cârnat care a văzut lumina Soarelui pe acest Pământ. Avem însă motive de mândrie chiar și în greu-încercata Uniune Europeană (uite cum, de data asta, au ieșit bulgarii mai corupți ca noi. Ce surpriză!). Cu toate astea, zeii ne-au zâmbit și ne-au oferit un loc fruntaș în topul accidentelor rutiere.

În 2015, țara noastră a raportat noi depășiri de plan în materie de oameni întinși pe șosele. Mai exact, o rată de 95 de persoane decedate în accidente rutiere, la fiecare million de locuitori. În comparație, mult-invocata „medie europeană" este, în acest caz, de aproape două ori mai mică (51 de decese la milionul de locuitori).

Dacă te uiți atent pe datele astea, vei observa că e vorba despre aproape zece mii de accidente într-un an (adică 27 pe zi), care lasă în urmă circa două mii de morți și aproape zece mii de răniți.

Practic, în materie de șoferi și mașini, pierdem cam o divizie motorizată pe an. Și asta fără să fi venit rușii peste noi.

Astea-s știrile numai bune să-ți faci un jurnal tv cu sânge pe asfalt, practic ce le place românilor cel mai mult imediat după Gâdea, Badea și Corina Dragotescu. Doar că, pe lângă mașinile făcute acordeon, pe tv mai apar și băieții ăia mereu grăbiți care duc cu ei tot felul de echipamente ciudate și pe care oamenii de rând îi numesc „descarceratori".

Deși cuvântul nici măcar nu există în dicționar, cam toată lumea știe ce este (și, mai ales, ce face): este omul ăla care inspiră moarte mai ceva decât un preot care-ți taie calea. În mod clar nu e genul de job pe care părinții te-ar încuraja să-l urmezi („Du-te, mamă, fă-te descarcerator, înveți și tu o meserie"). Și asta, pentru că e o slujbă crudă, urâtă și a naibii de grea. Motive suficiente pentru mine să scormonesc în mințile și sufletele a doi specialiști în descarcerări, din grupul special de salvatori de la ISU București: plutonierii-majori Nicolae Jercan și Radu Ion.

Oamenii ăștia sunt primii la un accident grav și crezul lor e compus din „trage, împinge, taie". Practic, toate sculele din dotare fac cel puțin una din treburile astea. Nu au voie să fie copleșiți de sentimente la fața locului. Este și motivul pentru care descarceratorii te șochează, la început, prin nonșalanța cu care vorbesc despre „creieri împrăștiați pe parbrizul mașinii" – o propoziție spusă pe tonul cu care un corporatist, ieșit în pauza de țigară, îți povestește cum a curățat el singur găinațul de pe capotă. Și e foarte bine să fie așa.

Spre norocul victimelor, nivelul de adrenalină în cazul salvatorilor e atât de ridicat, încât au existat cazuri de pompieri care și-au descarcerat propriile rude fără să-și dea seama.

VICE: Cum se învață meseria asta?
Nicolae: Sunt cursuri care se fac în școala militară de subofițeri de la Boldești-Scăeni. Pregătirea durează două luni pentru cei care nu au avut stagiul militar la Pompieri și o lună cei care au stagiul militar la Pompieri.

Care e procedura la o intervenție? Detaliază un pic. 
Radu: Imediat ce ai ajuns, stabilești perimetrul. Îmi amplasez autospeciala în așa fel încât să îmi creez o zonă de siguranță a mea, a salvatorului: poate fi un conducător auto neatent, care se uită la accident și dă peste mine.

La fața locului, execuți apoi o reunoaștere. Stabilim fiecare ce e de făcut: băi, există pericole, e vreo scurgere de combustibil pe undeva?

De exemplu, intră unul în stâlp și cade un cablu de 380V pe o mașină. Nu te duci ca tâmpitul, să pui mâna, că ai murit și tu! Te gândești la siguranța ta, că dacă tu nu ești în viață, n-ai cum să-l mai salvezi niciodată pe ăla. Stabilești apoi gradul de încarcerare: câte victime ai, care e cel mai grav rănit. Creezi accesul rapid către prima victimă, pe care ai hotărât s-o scoți. Intră apoi primul paramedic, se pun gulere cervicale și se stabilzează victima.

Și dacă lucrurile nu merg cum ți le-ai planificat?
Întotdeauna trebuie să ai un plan de rezervă. Pentru că intervenția pare să fie OK, dar brusc mașina ia foc. Atunci trebuie să faci extragere de urgență: efectiv, îl scoți pe om de acolo, chiar dacă – Doamne ferește! -  îi rupi un picior.

Tot timpul discutăm ce metodă adoptăm, care este victima scoasă. La noi, discuțiile sunt foarte simple. I-am spus: „Nicule, avem două persoane încarcerate, facem o extragere în ax!" El deja știe ce să facă. Ce înseamnă asta: se „deplafonează", adică tai plafonul mașinii, îl dai la o parte și izolezi victima cu niște atele speciale - toată coloana, până la cap. Apoi, cu un fir extracție, îl extragi în sus. Îl pui apoi pe o targă rigidă și îl preiau paramedicii. Pe scurt: noi ajungem și creăm acces. Apoi intervine paramedicul și îl stabilizează.

Se folosesc și la altceva sculele astea în afară de descarcerări?
O poți folosi la orice accident de muncă. S-a intervenit în panificație, când și-a prins unul mâna în malaxor. Dacă ție îți dă încredere, o folosești.

O situație dramatică care ți-a rămas întipărită în minte?
Nicolae: Dramatic a fost la colegul nostru care a murit în incendiul de la Jilava. Aia a fost o situație dramatică, pentru că era colegul nostru. În rest, nu prea.
Radu: Toate intervențiile au dramelele lor. Gândiți-vă că, în urma intervenției noastre, cel puțin o familie suferă. Frumos nu e, cu siguranță!

Și, totuși, au existat situații ilare, anecdotice de care să-ți amintești?
Nicolae: Da, am avut de descarcerat o pisică. Nu era cazul clasic de pisică în copac. Era blocată într-o toaletă dezafectată. A mai fost un caz cu un cal căzut într-o gură de canalizare. Au mai chemat apoi descarcerarea și la un câine blocat în gard…

Și cum l-ați descarcerat?
De regulă, improvizez. În cazul de față, am improvizat cu ulei de gătit.

Ți s-a întâmplat să te revezi cu vreunul din cei salvați de tine?
Radu: Îi mai recunoști prin trafic sau prin cartier. Întâmplător, îl vezi, în parc, la o lună-două, în cârje. Și atunci, brusc, îți aduci aminte.
Nicolae: N-ai timp să socializezi cu respectivul. Noi suntem cu treabă acolo, l-ai scos și gata! Mai vin unii apoi, la Inspectorat, să ne mulțumească, dar să mă văd cu ei față în față, nu. Și sincer chiar nu mi-aș dori!

Reușești să devii imun? 
Radu: Nu te încarci, nu te implici emoțional. Astea sunt reguli de bază pe care le învățăm la început. Pentru că ești inutil tu, ca salvator, dacă te implici emoțional.

Cum sunt intervențiile la copiii încarcerați?
Nicolae: Nu am avut copil încarcerat până acum. Nu am avut ghinionul ăsta. Dar, în situațiile astea, intervine adrenalina. Pe moment, îți faci treaba repede și bine, nu te gândești. Ca paramedic, însă, am ajuns la un caz – un copil de șase luni, mort în casă. Lăsat nesupravegheat. Normal că nu-ți pică bine așa ceva.

Remușcări sau gânduri negre după o intervenție?
Radu: După intervenție, faci analiza. Fără să vrei, te apuci și zici: „Băi, Nicule, probabil trebuia să tăiem așa!" Dar nu te apuci să ai remușcări, pentru că știi că ai dat tot. De exemplu, te afli în sala de sport, la pregătire fizică, și ești brusc alarmat prin stație. Te îmbraci, alergi în cea mai mare viteză la autospecială, ai ieșit pe poartă.

Chiar și acum?
Da! Când vine ambulanța - vă dau cuvântul meu - nu se dau la o parte!

Ce le spuneți victimelor prima dată când ajungeți la ele? 
Radu: Când ajungem, eu trebuie să țin legătura cu victima, să-i distrag atenția, să stea cu ochii numai la mine. Să nu miște capul, că poate are leziuni cervicale. Stau de vorbă cu ea, față în față. Colegul meu vine din lateral sau din spate și îi aplică gulerul cervical. E, practic, o diversiune. Apoi, îl încurajezi. Îi spui că ești acolo să-l salvezi, că durează puțin. Trebuie să-i zici: „N-ai nimic, stai liniștit…", chiar dacă vezi că are piciorul cu fractură deschisă. Nu te apuci să-i spui „Aoleu, ce-ai pățit… Nu mai ai un picior".

Cum e cu cei care mor în timpul intervenției?
Nicolae: E deja o obișnuință. Pentru noi sunt, până la urmă, niște necunoscuți. Trăiește, moare, tu trebuie să îl scoți de acolo. Îți faci treaba, indiferent că-l descarcerezi viu sau mort.

Cât de mult contează tipul mașinii?
Nicolae: Din Dacie nu-l scoți prea ușor. Că Dacia se rupe, are tabla proastă. Nu prea ai în ce să te sprijini cu accesoriile. La mașinile mai bune, pe lângă faptul că ai șanse mai mari să scapi teafăr, descarcerarea se face mai bine.

La străini cum faceți? Cum vă înțelegeți cu ei? 
Nicolae: Vorbim prin semne. Orice persoană în stare de șoc reacționează la fel și nu prea te ascultă. Trebuie să te chinui un pic până să o stăpânești.

Vă înjură lumea la intervenții?
Aia e la ordinea zilei. Face parte din rutină. Dacă te înjură careva, tu trebuie să continui ce ai de făcut.

De ce te înjură?
De unde să știu eu de ce mă-njură? Te înjură! Lui i se pare că ce faci tu nu faci bine. Că nu-l scoți bine, cum trebuie.

Sunt rudele victimei care te înjură?
Nu, trecătorii!

În cazuri extreme, faceți alegeri între victime?
Radu: Nu faci alegere între un copil de 8 ani și un adult de 92. Sunt niște criterii specifice ale primului ajutor medical, în funcție de care îți alegi victima. Nu alegi cea mai frumoasă victimă, ci pe cea cu cele mai mari șanse de supraviețuire, la acel moment. Nu are rost să te canalizezi pe o victimă despre care toți suntem conștienți c-o pierdem, în timp ce avem în altă parte o victimă conștientă, care pierde sânge. Ea e și cea care te încurcă cel mai mult. Pentru că dacă e conștient-cooperant, de regulă, țipă: ‚ Scoate-mă! De ce mă ții aici?". Ăsta e semn bun! Pentru mine, ca salvator, e semn bun.