Adevăratul motiv din spatele războiului din Irak

(Foto via Wikipedia Commons)

Greg Palast e reporter la New York Times, scriitor și jurnalist curajos ale cărui rapoarte apar la BBC la Newsnightși în ziarul The Guardian. Palast șterge pe jos cu bogătanii. Îi puteți vedea filmele și rapoartele pe www.GresPalast.com, unde îi puteți trimite și documente confidențiale, dacă aveți impresia că sunt de interes public.

Din cauză că avea ștampila confidențial pe fiecare pagină, omul de încredere al Departamentului de Stat al Statelor Unite n-a crezut că îmi dăduse o copie completă a planurilor lor secrete pentru terenurile petroliere din Irak.

De fapt, Departamentul de Stat nici nu făcuse așa ceva. Dar am atâta încredere în identitatea mea falsă pe care am pus-o la punct în toți anii ăștia, încât aproape am început să-mi cred propriile minciuni.

Am riscat. I-am spus că voiam să mă asigur că amândoi lucram de pe aceeași schiță a Departamentului de Stat. Îmi putea spune numele oficial, data și numărul de pagini? Mi le-a spus.

Bingo! Tocmai învinsesem Complexul Petrolier Militar la concursul de minciuni.

Apoi am sunat la Departamentul de Stat și la Pentagon. Acum că știam toate datele despre schița planurilor pentru petrolul din Irak – despre care Departamentul de Apărare și cel de Stat juraseră, în scris, că nu există – le-am spus că aș aprecia să-mi dea o copie (necenzurată), altfel o să apară un reportaj foarte jenant despre asta la BBC Newsnight.

În câteva zile, ofițerul nostru de investigații, Ms Badpenny, mi-a livrat în cabana mea din pădure de la periferia New York-ului un volum de 323 de pagini ce conținea programul pentru petrolul din Irak întocmit de către Departamentul de Stat al lui George Bush și de către niște persoane de interior din industria petrolului care se întâlniseră în secret în Houston, Texas.

Am deschis documentul și am fost dat pe spate.

La fel ca majoritatea jurnaliștilor de stânga, presupusesem că George Bush și Tony Blair invadaseră Irakul ca să-i cumpere terenurile petrolifere la prețuri minime, sub amenințarea armei, și să pună gheara pe tot petrolul. Credeam că știm adevăratul motiv al războiului: Sânge pentru petrol.

Dar adevărul din Opțiuni pentru Industria de Petrol din Irak era mai rău de atât. Mult, mult mai rău.

Am găsit cheia în tabelul de la pagina 15, Analiza Regimului Petrolier din Irak:

„O singură companie controlată de către stat…întărește relația guvernului cu OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol).”

Un infografic creat de autor care prezintă istoria secretă a războiului din Irak. Click pentru a mări imaginea.

Să vă explic de ce m-au zguduit cuvintele asta.

Aveam deja în mâini un document de 101 pagini, o altă schemă secretă a Departamentului de Stat, descoperită inițial de reporterul Wall Street Journal Neil King, care făcea apel la privatizarea și vinderea fiecărui bun și fiecărei industrii controlate de stat. În caz că unii dintre voi ați ratat ideea, vânzările vor include fiecare țeavă și fiecare baril de petrol, sau, cum se specifica în document, „mai ales petrolul”.

Acest plan a fost creat de un grup de lobbyiști corporatiști și neo-conservatori care lucrau pentru Heritage Foundation. În 2004, autenticitatea planului a fost confirmată de marele șmecher de la Washington, Grover Norquist. (E greu să-ți ștergi din minte amintirea bolnavă cu Grover care dă din mâini entuziasmat în timp ce se laudă că va transforma Irakul într-o piață liberă ca un fel de Disneyland, reproducând Chile în Mesopotamia – în timp ce în spatele lui Norquist, Richard Nixon mârâia dintr-un tablou gargantuan.)

Ideea neo-conservatorilor era să împartă și să vândă terenurile petrolifere din Irak, să crească producția, să inunde piața mondială de petrol – și astfel să distrugă OPEC și, împreună cu ea, dominarea politică a Arabiei Saudite.

Generalul Jay Garner a confirmat și el planul de a pune mâna pe petrol. Secretarul Apărării Donald Rumsfeld l-a concediat pe Garner atunci când generalul, care trăise în Irak, s-a plâns că atunci când neo-conservatorii vor pune mâna pe petrol, va începe un război civil. Chiar așa s-a întâmplat. În ciuda acestui fapt, Rumsfeld l-a înlocuit pe Garner cu Paul Bremer, un partener al firmei lui Henry Kissinger, ca să ducă la capăt preluarea corporatistă a bunurilor Irakului – „în special petrolul”.

Dar n-a fost să fie. Deși Bremer s-a ocupat de transferul industriilor irakiene spre corporațiile străine, s-a oprit când a ajuns la marginea terenurilor petrolifere.

Cum? Știam că exista un singur bărbat care putea opri întreaga armată a neo-conservatorilor: James Baker, fost secretar de stat, consilier al familiei Bush și cel mai important, consilier al corporației Exxon-Mobil și al Casei Saud.

O sursă neintenționată a fost expertul petrolier Edward Morse de la Lehman/Credit Suisse, care a amenințat că va da în judecată Harper's Magazine pentru că îl citasem într-un articol. Morse a negat că am vorbit cu el vreodată. Dar după ce am pus caseta pe care înregistrasem discuția în secret, i s-a limpezit memoria și a dat înapoi.)

Nu era posibil ca clienții lui Baker, de la Exxon până la Abdullah, să permită unei găști de neo-conservatori demenți să distrugă industria petrolieră a Irakului, să dea peste cap producția OPEC, să inunde piața cu șase milioane de barili de petrol irakian și să coboare prețul petrolului până la 13 dolari pe baril, ca în 1998.

Autorul.

Big Oil nu putea permite ca terenurile petrolifere ale Irakului să fie privatizate și preluate de sub stăpânirea statului. În cazul acesta, Irakului i-ar fi fost imposibil să rămână în cadrul OPEC (un țel declarat al neo-conservatorilor), pentru că statul nu mai putea limita producția în concordanță cu sistemul de cote al cartelului. Industria petrolieră americană își folosea toate forțele politice pentru a împiedica primirea controlului asupra câmpurilor petrolifere din Irak.

Da, ați citit corect: Marile companii petroliere nu doreau controlul asupra câmpurilor petrolifere – și în niciun caz nu voiau petrolul. Ba chiar din contră: Voiau să se asigure că petrolul va ieși din Irak în cantitate limitată.

Saddam nu încerca să stopeze traficul de petrol – el voia să vândă și mai mult. Prețul petrolului crescuse cu 300 la sută din cauza sancțiunilor și a embargoului care redusese vânzările Irakului la doar două milioane de barili pe zi de la patru. Cum Saddam nu mai era, singurul mod de a ține petrolul în pământ era să-l lase încuiat în compania de petrol a statului care rămânea sub cotele de producție ale OPEC.

Institutul James Baker a început să schițeze rapid în secret planul de 323 pagini pentru Departamentul de Stat. Primind acordul celor de la conducere (a lui Dick Cheney), Phil Carroll, CEO de la fosta companie petrolieră Shell, a fost trimis grabnic în Bagdad în mai 2003 ca să se ocupe de petrolul din Irak. I-a spus lui Bremer: „Petrolul nu va fi privatizat – AM ÎNCHEIAT DECLARAȚIA.” Apoi, Carroll a pasat controlul asupra petrolului din Iral lui Bob McKee de la Halliburton, vechea companie de servicii petroliere a lui Cheney, care a implementat opțiunea lui Baker de întărire a OPEC-ului.

Se putea elibera o parte din petrol, în principal spre China, prin acorduri limitate și avantajoase.

Și așa a câștigat George Bush războiul cu Irak. Invazia nu avea tematica„sânge pentru petrol”, ci ceva și mai sinistru: „sânge pentru cât mai puțin petrol”. Un război pentru a ține sub control comerțul de petrol și pentru a ridica prețurile acestuia până la cer.

Experții în petrol ca James Baker sau George Bush sau Dick Cheney, nu sunt interesați de producția de petrol. Pe ei îi interesează doar să crească profiturile prin orice metode.

Și au reușit. Irak, țară capabilă să producă șase până la 12 milioane de barili de petrol pe zi, încă exportă o cantitate de petrol care se situează cu mult sub vechea cotă OPEC de trei milioane de barili.

Rezultatul: Luna această sărbătorim a zecea aniversare de la invazie și al cincilea an de când petrolul costă 100 de dolari barilul.

Așa cum George Bush i-ar putea spune cu mândrie lui James Baker: Misiune îndeplinită!

Urmăriți-l pe Greg pe Twitter: @Greg_Palast

Săptămâna asta, cititorii VICE pot descărca în mod gratuit filmul făcut de Greg Palast pentru BBC, Averea familiei Bush, de pe www.GregPalast.com- cât și posterul ilustrat cu „Istoria Secretă a Războiului pentru Petrol din Irak”, din bestseller-ul internațional al lui Palast, Casa de Nebuni Înarmați.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citeşte şi:

Copiii din „Hiroshima Irakului”

Şi fetele din armată sunt feminine

Sebastian Meyer a fondat prima agenţie foto din Irak