Atelierul muzical Discotecă

Diseară, în Modern, de la ora 22:30 concertează Marina Voica în cadrul seriei de petreceri Discotecă, în cinstea lansării Gazetei Reforma. Ăsta este un ziar de cinci lei și 32 de pagini, recomandat de Pavillion & Bucharest Biennale, care vine cu-n poster de pus pe perete dimineața, când ajungi acasă rupt în cap după party. Se va distribui la evenimentele Reforma, cu o peridicitate dadaistă, atunci când e nevoie. Îl găsești și la Pavillion în București, la Galeria Calina în Timișoara și la Book Corner în Cluj. Din sumar: Marina Albu vizitată de Eugen Rădescu, cu fotografii de Codruț Sebastian Neguț, Kristinn Kis în dialog cu Răzvan Ion & Gergő Horváth, BD-uri de la S.E.F.E.U + altele, cum ar fi interviul de mai jos, cu cei care au conceput petrecerile astea inedite cu muzică românească vintage.

ATELIERUL MUZICAL DISCOTECĂ

„Discotecă” este proiectul unui trio din București care lucrează în sinergie pentru a aduce pe scenă nume mai mult sau mai puțin uitate, după care dau drumul la un DJ-set ce se dovedește a fi un cocktail spontan sau contemplativ de melodii românești. Am stat de vorbă cu ei într-o seară plăcută de februarie în timp ce am făcut câteva fotografii. Am realizat că sunt niște personaje interesante, foarte dedicate muzicii și proiectului care a făcut deja senzație în București.

Gazeta Reforma: Ideea de „Discotecă” nu este ceva nou în zona culturii urbane românești. Voi ați abordat revirimentul conceptului într-o formulă care să renască interesul pentru muzica ușoară, interes aproape dispărut din punct de vedere societal.

Trio-ul Discoteca: O să începem cu sfârşitul. Interesul pentru muzica uşoară n-a dispărut niciodată cu adevărat din punct de vedere societal. A dispărut din anumite zone de agenda setting, păstrându-se, însă, foarte viu în alte bule media şi www., care au continuat să difuzeze şi să fetişizeze genul muzical şi artiştii care i s-au circumscris (şi nu e vorba aici doar de România Actualităţi, romania-inedit.3xforum.ro şi Trilulilu). Asta înseamnă, evident, că publicul a continuat să existe și că măcar noi trei am făcut parte din el, deşi mai ştim şi pe alţii. În plus, „Discotecă” nu e captivă exclusiv muzicii uşoare. Romdance-ul nouăzecist ne interesează şi ne place în egală măsură. Începuturile şi epoca de aur ale hip-hop-ului sunt şi ele în playlist-urile noastre, precum şi cel mai juisant moment al new wave-ului neaoş (vivat Casiotone şi Naste din Berceni!). De fapt, ne dăm în vânt după pop culture-ul local de toate vârstele şi accidentele din muzica românească (o includem aici şi pe cea făcută în Basarabia, cântată în acea limbă română pe care uneori ne vine să o invităm acasă), fie ea făcută la sfârşitul anilor ’50, fie în 2001. Atunci când spunem muzică românească, nu spunem muzică uşoară. Ea e doar un capitol al poveştii.

Nu ştim mare lucru despre revirimentul conceptului de discotecă. Istoria Discotecii noastre fiind expusă, evident, abia ulterior naşterii ei, supusă unor încercări de teoretizare, care nu sunt ale noastre. Pentru noi, discotecile, cu orgii de lumini, discoball-uri şi ceva fum, încă există, în forme upgradate sau ba, atunci când ne întoarcem de Paşte şi de Crăciun acasă (am venit în Bucureşti din trei oraşe ale căror nume încep cu „B”). Iar „Discotecă” a apărut cam aşa: Vlad/Coughy i-a întrebat pe Paul/Batiscaf şi pe Cătălin/Sillyconductor dacă nu sunt tentaţi să pună împreună muzică românească într-o noapte oarecare (el având antecedente). S-a întâmplat pur şi simplu. Cu Silvia Dumitrescu pentru început, la Control. Ne-a plăcut ce a ieşit şi am făcut-o pe a doua, cu Marina Florea, la Modern. Ne-a plăcut din nou ce a ieşit – mai mult, ne-am tamponat uşor şi cu, hélas!, conceptul. Şi o să mai facem. În curând cu Marina Voica în cadrul Reforma.

Bănuiesc că așa ceva nu e neapărat profitabil la început și că pe lângă proiectul „Discotecă” aveți și alte hobby-uri/preocupări sau/și niște job-uri. Cu ce vă ocupați când nu organizați microrecitaluri?

Noi organizăm Discoteci cu diez, cifre, lumini colorate, mult fum şi muzică românească. Microrecitalurile sunt doar momente – cele mai importante, ce-i drept – ale lor. Când nu facem chestia asta, încercăm să facem altele. Vlad e arhitect şi DJ. Din când în când cântă într-o trupă care ne place nouă. Coughy se cheamă. Cătălin a terminat Dreptul şi face, logic, muzică. Sillyconductor şi Rochiţe sunt proiectele lui. Nu mai vorbim despre faptul că e DJ şi biciclist. Paul e, slavă Domnului, un aproape-sociolog-şomer, după ce a epuizat redacţiile de reviste cu femei goale, cai şi pistoale. Mai scrie, de două ori pe lună, pentru o publicaţie fără fotografii color, care a făcut 20 de ani de curând, condusă de cel mai simpatic filozof român.

În cadrul proiectului fiecare, bănuiesc, că are sarcini precise având în vedere complexitatea acestuia…

Suntem o cooperativă. Un discolectiv. Rolurile se tot schimbă. Toţi ne ocupăm de toate.

Până acum ați adus pe scenă voci cunoscute din anii ’80. Care sunt proiectele viitoare?

N-am zice că invitatele Discotecilor recente au avut un repertoriu tributar exclusiv anilor ’80. Ambele au traversat, via diferite colaborări şi metamorfoze, şi anii ’90, ba chiar şi anii ’00. E cumva imposibil să dezvăluim proiectele viitoare, dar puteţi fi siguri că ele, la fel ca set-urile noastre, tind să acceseze în acelaşi timp şi trecutul îndepărtat, şi mai mult ca prezentul, şi viitorul apropiat. Nostalgia nu e singurul nostru mediu, muzica e un animal mult prea viu şi transgresiv ca să ne cantonăm evenimentele într-o decadă sau alta.

Ca să duceți la bun sfârșit show-urile Discotecii vă trebuie o cultură vastă în domeniul muzicii, atât din punct de vedere teoretic cât și din punct de vedere practic. Când lucrați la setlist, experimentați mult sau aveți o idee clară asupra cum ar trebui să sune tot?

Dacă te referi la setlist-ul momentului de live, putem spune că avem întotdeauna sugestii, cu care artiştii sunt sau nu de acord. Dacă vorbim de DJ set-ul nostru, funcţionăm în aceiaşi poveste a accidentului. Ne întâlnim şi ne arătăm unii altora ultimele comori ale săpăturilor noastre în ale muzicii româneşti, fie viniluri, fie youtube-uri, fie casete sau benzi pe care le-am găsit prin tot felul de cotloane ale internetului. Am zis că „Discotecă” se ocupă de arheologie în sensul în care zgâriem un gheţar ale cărui profunzimi sunt strict iluzorii. Obscurităţile reprezintă un capitol aparte şi deliciul preferat în orice cultură sau subcultură muzicală pe care o accesăm. Pentru noi, fac casă bună cu anumite produse ajunse în galantarele comerciale. Nu vorbim doar de pop. E şi dance, e şi jazz, e şi folclor, e şi rock, e orice gen muzical la auzul căruia v-aţi putea revolta. Publicul nostru s-a prins că funcţionăm cel mai bine într-un meci de ping-pong infernal, în care fiecare dintre noi pune doar o piesă, pe rând. Back-to-back-to-back. E o metodă care, chiar dacă ne scade bara de energie mai rapid, tinde să creeze situaţii şi contra-situaţii în care fiecare dintre noi face, în permanenţă, jocul dublei decizii: fie să rupă lanţul, fie să creeze un nod conex, provocându-l pe următorul. E ca un joc de cărţi contracronometru. Dincolo de surprizele pe care ni le oferă trecutul, ne înfruptăm şi din iluştrii amatori ai internetului, incluzând mereu în playlist şi bizareriile facile ale unor tineri cu un calculator şi drive pentru emulaţii. Muzica românească e, cum spuneam, cât se poate de vie şi binemersi.

Până acum ați avut niște show-uri de un succes masiv. Care credeți că e viitorul proiectului?

Succesul show-urilor se datorează în mod clar şi plictiselii care s-a aşezat peste evenimentele deja foarte formale din cluburile din „lumea bună” a Bucureştiului. În acest peisaj în prag de uniformizare totală, „Discotecă” a apărut ca un papagal între vrăbii. Dar ăsta e doar un layer al ei. Are, cu certitudine, mult mai multe, în care se pot amesteca nostalgia, science fiction-ul, hipsterismul, comedia, retrofuturismul, situaţionismul şi poezia. În esenţă, „Discotecă” şi-a atins foarte repede scopul ei dintotdeauna, de spaţiu de entertainment popular. Deocamdată, exceptând zonele comodificate ale clubbing-ului fără sare şi piper, e singurul loc în care lumea chiar dansează şi empatizează cu ceea ce se întâmplă pe scenă şi cu ceea ce se aude în boxe.

Nu ştim cum va continua pe termen mediu sau lung povestea Discotecii. Cert e faptul că ori va contribui la transformarea din temelii a „vieţii de noapte” as we know it, ori va dispărea exact aşa cum a apărut, într-o noapte. Suntem împăcaţi cu oricare din cele două variante. Ce ştim cu siguranţă este faptul că fiecare „Discotecă” va fi cel puţin memorabilă.

Gergo Horváth are 20 ani, este artist, studiază fotografie și video la Universitatea de Artă și Design, Cluj. Este coordonatorul proiectelor Pavilion și Reforma la Cluj și Timișoara.

Gazeta Reforma se lansează la Timișoara  pe 12 aprilie și la Cluj  pe 22 martie.

Citiți și:

Marina Florea: „Bine DJ! Mi-am făcut de cap cu voi!”

Reforma ține Mad Max sub control